Lectura în fabricile şi uzinele comuniste - programul impus

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 76, septembrie 2012)

Cine are curiozitatea să răsfoiască revista România literară de la începutul anilor '70 (la scurt timp, aşadar, după "rebranduirea" Gazetei literare), va constata că, începînd cu numărul 30 din vara lui 1970, revista găzduieşte o serie de "anchete" sau sondaje de opinie, realizate în rîndurile cititorilor din "uzine, fabrici, şantiere"(1). De ce această alegere? Sîntem lămuriţi cîteva rînduri mai jos, în chapeau-ul care acompaniază primul reportaj: pentru că "aici aflăm acele nuclee de viaţă socială care constituie prototipuri ale lumii viitorului, prefigurarea unui cadru de existenţă, mîine generalizat, zonele incandescente în care construirea socialismului contribuie într-o măsură decisivă la modelarea unei noi conştiinţe umane."(2)
 Cu alte cuvinte, pluteşte în aer un curent de reideologizare, de înăsprire a controlului politic orientat cu precădere spre viitor (vizînd strategiile de formare a "omului nou"), ce va culmina, un an mai tîrziu, cu "propunerile de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii", propuneri emise de Nicolae Ceauşescu la 6 iulie 1971 şi cunoscute sub numele generic de tezele din iulie.
În rîndurile care urmează, pornind de la cele aproximativ douăzeci de reportaje presărate în numerele României literare, pe parcursul a aproximativ doi ani (1970-1971), la început o dată la două săptămîni, apoi ceva mai rar, vom încerca să analizăm modul în care prinde contur portretul "cititorului de tip nou". Cu toată artificialitatea pe care o presupune un asemenea construct, nu este greu să ghicim, mai cu seamă în privinţa atitudinii reporterilor (mulţi dintre ei intelectuali respectabili, ca Dorin Tudoran sau Bujor Nedelcovici), urme a ceea ce Tzvetan Todorov numea undeva "mentalitatea fragmentară"(3), specifică dintotdeauna contextului totalitar. Altfel spus, din perspectiva scriitorilor care realizează anchetele, colaboratori sau redactori ai revistei, acestea capătă de la un punct încolo - oricît de greu de crezut ar putea părea - o funcţie întrucîtva onorabilă. În ciuda ambalajului vădit propagandistic la care recurg aproape de fiecare dată, gazetarii par să se autosugestioneze că fac ceea ce trebuie şi îşi iau în serios misiunea de promotori ai literaturii noi în rîndurile oamenilor muncii. Căci - aşa după cum se afirmă răspicat în aceeaşi introducere-program a seriei de anchete (semnată de întreaga redacţie, sub sigla RL), "ne interesează [...] să aflăm şi să facem cunoscut cititorilor noştri care este ecoul literaturii române contemporane în mediul făuritorilor de valori materiale, ce opere au reţinut atenţia, ce autori şi ce tendinţe literare întrunesc adeziunea unui public reprezentativ dintr-atîtea puncte de vedere pentru sensibilitatea şi gustul artistic al epocii."(4)

Standul de cărţi din fabrică

Anchetele se desfăşoară, în linii mari, după acelaşi tipic: reporterul pătrunde în incinta fabricii/uzinei/combinatului, se opreşte mai întîi la biblioteca instituţiei (unde îi adresează mai multe întrebări bibliotecarului şi răsfoieşte fişele de lectură ale cititorilor), în unele cazuri intervievează şi cîţiva angajaţi întîlniţi în cale (ingineri, muncitori, tehnicieni, funcţionari) cu privire la preferinţele lor în materie de literatură, dă o raită pe la standul de cărţi din fabrică (acolo unde există unul) şi, în încheiere, schiţează eventual un program de "luminare" a clasei muncitoare (familiarizarea acesteia din urmă cu subtilităţile liricii moderne pare cu precădere unul dintre obiectivele cele mai anevoioase).
De prisos să insistăm asupra împrejurării că multe dintre aceste reportaje ne par azi involuntar comice (mai ales că în ierarhia de valori a tuturor - interviatori şi intervievaţi - pare să primeze latura cantitativă, întocmai ca în buletinele de ştiri din epocă, în care se vorbea despre succesele înregistrate în atingerea şi depăşirea planurilor anuale sau cincinale de producţie). Mai demn de interes ni se pare să încercăm să stabilim în ce anume constau deosebirile (atîtea cîte sînt) faţă de modul în care erau "formaţi" şi chiar "implicaţi în procesul de creaţie", cititorii perioadei fundamentaliste a regimului din anii '50 (ne amintim, de exemplu de faimosul număr al ziarului Scînteia din 1948, în care oamenii muncii le propuneau scriitorilor liste cu temele de interes pentru noua "literatură").
În cazul anchetelor de care ne ocupăm, nu poate să treacă neobservată preocuparea redacţiei pentru preîntîmpinarea oricăror posibile suspiciuni cu privire la autenticitatea materialelor prezentate: "Anchetele publicate în cadrul acestei rubrici sînt întocmite de redactori şi colaboratori ai revistei noastre în spiritul perfectei identităţi cu materialul pus la dispoziţie de factorii responsabili din uzine, cu răspunsurile cititorilor consultaţi, şi, pe această cale, redacţia roagă pe cei care pe viitor vor fi solicitaţi în cadrul sondajelor de opinie să vină în întîmpinarea acţiunii noastre, exprimînd deschis, principial, limpede, punctele de vedere proprii asupra literaturii de azi."(5) E foarte posibil ca lucrurile să fi stat chiar aşa (deşi, cînd unul dintre "trimişii speciali" ţine să sublinieze că "literatura ideologică [...] e foarte căutată, şi nu numai pentru învăţămîntul politic"(6), avem serioase motive să-i punem la îndoială onestitatea). În tot cazul, chiar dacă - prin reducere la absurd - acceptăm premisa "perfectei identităţi" cu materialul descoperit la faţa locului, ceea ce ni se pare discutabil e tocmai miza acestui demers gazetăresc: încercarea de a transforma - încă o dată - lectura (în spiritul abuziv al anilor '50) dintr-un act prin excelenţă personal şi intim, într-o întreprindere colectivă (şi colectivistă deopotrivă), în care, scriitor şi cititor, cot la cot, pun umărul la "modelarea unei noi conştiinţe umane". Nu sîntem departe de încercarea de resuscitare a cititorului semianalfabetizat şi manipulabil al perioadei staliniste, pe care Evgheni Dobrenko îl numea, referindu-se la situaţia din URSS, "cititor de stat"(7).
 În linii mari, avem de-a face, întocmai ca în cultura exportatoare a modelului, cu un cititor construit în concordanţă cu doctrina estetică a realismului socialist - la antipodul "consumatorului de cărţi" al lumii occidentale - ca o entitate ce nu aşteaptă altceva decît să fie modelată, transformată de lectura impusă, în spiritul principiilor egalitariste ale comunismului(8). Nu e mai puţin adevărat însă că, atît în URSS cît şi în ţările satelit, proiectul nu a ţinut cont de potenţialul implicit subversiv al lecturii (uneori - paradoxal - chiar şi atunci cînd este programată şi dirijată). Sociologii lecturii ştiu foarte bine că nu este uşor să faci faţă varietăţii, diversităţii şi dinamismului pe care ea le presupune, ca fenomen pluristratificat şi polimorfic, prin excelenţă. De prisos să amintim că, într-o asemenea grilă, Cititorul Model al tratatelor de semiotică se pulverizează într-o varietate derutantă de ipostaze actualizate. Rămîne cel mult o figură compozită, prinsă în ţesătura complicată a unei întregi reţele de condiţionări. De aceea niciodată - nici în cel mai constrîngător regim totalitar - lectura nu va putea fi subordonată exclusiv controlului ierarhic, de sus în jos. Întotdeauna va rămîne loc pentru funcţiile complementare celei de formare/educare: pentru evaziune, divertisment sau trăire prin procură, în măsura în care orice societate se prezintă, la urma urmelor, ca un mozaic în care coexistă diverse straturi culturale, cu propriile preferinţe, interese, gusturi şi preocupări. Dacă mai suprapunem acestui evantai şi trăsăturile fiecărui cititor în parte, tabloul ce rezultă va fi de o derutantă varietate.
 Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că, în sfera publică din România anilor '70, constrîngerile instituţionale au un cuvînt greu de spus, situaţie complicată în plus de "natura ambiguă în sine a ideologiei care îşi propune definirea unui viitor colectiv fără precizarea unui criteriu absolut de răspuns".(9) Dacă mai adăugăm acestui peisaj "combinaţia între precipitările ciclice, înspre "închidere" şi "deschidere" ale unei epoci vulnerabile de dezgheţ"(10), şi - de cealaltă parte a baricadei - vanităţile şi laşităţile scriitorilor prinşi la mijloc între presiunea politicului şi dorinţa firească de afirmare - ceea ce rezultă este imaginea unei "revoluţii cu voie de la poliţie". Nu întîmplător, Matei Călinescu, vorbea despre "tensiunile psihologice şi morale ale duplicităţii"(11), care, departe de a se restrînge la anii '50, au acompaniat chiar perioada de relativă liberalizare de la mijlocul anilor '60. Este vorba, în fond, de un pandant al mentalităţii fragmentare de la Todorov, mentalitate de care ţin şi lectura dublă, şi acrobaţiile demonstrative, şi chiar reacţia unei părţi a publicului, dornic să descopere în romanul politic, de pildă, adevăruri-tabu care cu greu s-ar fi putut regăsi în manualele de istorie.(12)
Pe scurt, nu încape nici un dubiu că, la începutul anilor '70, "revizitarea textelor socotite multă vreme tabu nu se putea face oricum, ci presupunea deliberări şi calcule delicate (...) dublate de resuscitarea spiritului critic menit să dea socoteală de validitatea recuperărilor."(13) Traducînd toate acestea într-un registru metaforic, ne putem gîndi la viziunea lui Truffaut din secvenţa finală a ecranizării romanului lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451. Cam tot atît de neobişnuită ni se înfăţişează această lume, în care "fericirea comunistă fără sfîrşit" se construieşte la început prin arderea cărţilor, apoi prin recuperarea lor selectivă, pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la resuscitarea demonstrativă a "poporului de statui" (curente, tendinţe şi figuri ale trecutului), în scopuri vădit propagandistice.
 Întorcîndu-ne la anchetele realizate de România literară, constatăm în primul rînd că perioada de aşa-numită liberalizare de la mijlocul anilor '60 vădeşte cîteva efecte demne de luat în consideraţie, puţin sau deloc anticipate de reprezentanţii puterii. Printre ele - sentimentul difuz al indivizilor (în special aparţinînd elitelor intelectuale) că nu mai există cale de întoarcere către întunecatul deceniu stalinist, că libertăţile individuale (chiar fragile), odată cîştigate, nu mai pot fi luate cu uşurinţă înapoi.
Din reportajul realizat de Bujor Nedelcovici, de plidă, la Întreprinderea de Electricitate Bucureşti, se vede foarte bine acest lucru. Desigur, impresia de diversitate a opiniilor, dincolo de prestaţia efectivă a cititorilor intervievaţi - unii dintre ei cu adevărat inteligenţi şi "avizaţi" -, se datorează în primul rînd abilităţii scriitorului (care îşi transformă "subiecţii" în personaje, iar ancheta - într-o pagină de proză veritabilă). Poate nu ar fi cu totul exagerat să o socotim - la limită - chiar un soi de polemică mascată la adresa uniformizării pe care o presupune spiritul colectivist şi gregar. Îl ascultăm, de pildă, pe tovarăşul doctor Ciobanu Petre (medicul întreprinderii) emiţînd păreri despre Matei Iliescu, romanul lui Radu Petrescu, "un roman interesant ca modalitate artistică şprinţ interferenţa acţiunii cu gîndurile şi amintirile eroului"(14) sau despre Bietul Ioanide al lui G. Călinescu - un roman memorabil "care arată cu exactitate dispariţia de pe scena istoriei a unei clase."(15)
Intră în scenă şi tovarăşul Boanţă Pavel, electrician la Serviciul Reclamaţii, care mărturiseşte că preferă cărţile de aventuri şi călătorii, piesele lui Baranga, Lovinescu şi Mazilu, dar în schimb nu prea citeşte poezie: "şpoeziileţ îmi plac mai puţin, sînt aşa, mai complicate, nu am nici timp..."(16) Ghicim o urmă de vinovăţie în replica tovarăşului electrician, care nu şi-a îndeplinit planul de lectură din liricii contemporani...

Tovarăşa bibliotecară - critic, îndrumător, psiholog

O figură recurentă în toate aceste reportaje-anchetă este cea a bibliotecarei. Mai discretă sau mai agresivă, prezenţa ei ne furnizează îndeajuns de numeroase argumente să aducem în discuţie ceea ce Toma Pavel numea undeva "absurditatea omului nou"(17). Iată, de pildă, în ce termeni se desfăşoară dialogul dintre Ovidiu Ştefănescu (reporter) şi tovarăşa Sandu Nadia, bibliotecară la biblioteca uzinelor Electromagnetica, "un microspaţiu de mişcare a cărţii"(18): "[Reporter:] - Înseamnă că fiecare abonat a citit 35 de cărţi anual, pe lună 3 cărţi. [Bibliotecara:] - Vă rog să nu menţionaţi aceste două cifre absolute (...) În afară de faptul că biblioteca a funcţionat rău (din cauza îmbolnăvirii mele), avem în uzină un ştand (sic!) de vînzare a cărţii. Din cîte cunosc, la acest ştand (sic!) se vînd anual peste 50.000 de volume. Deci, în afara bibliotecii se mai citeşte încă o dată (...) Aş vrea să vă informez că multe cărţi circulă de la cititorii abonaţi la cititorii neabonaţi. Aş putea spune că fiecare cititor al uzinei a făcut anual măcar 20 de lecturi."(19)
Tovarăşa Sandu Nadia se dovedeşte plină de zel în munca de persuasiune pe care o desfăşoară, cumulînd atribuţii de psihoterapeut, din moment ce consideră că recomandarea unei cărţi se face în funcţie de momentele prin care trece cititorul: "Aceluiaşi cititor îi recomandasem la un moment dat Fiesta, de Hemingway, pentru ca la restituirea cărţii să trebuiască să-i recomand Animale bolnave, două cărţi complet opuse, în aparenţă"(20), iar pe o tînără muncitoare care nu trecuse niciodată prin bibliotecă, o apostrofează pînă la lichidare: "Ţi-aş fi recomandat cărţi care să-ţi limpezească problemele personale, dacă le ai."(21)
O altă tovarăşă bibliotecară, Haită Lenuţa, persoană serioasă, cu experienţă îndelungată în domeniu ("Sînt bibliotecară, aici, la Republica de 10 ani", îi mărturiseşte şi ea cu mîndrie reporterului), recunoaşte că întîmpină dificultăţi cînd vine vorba de "dirijarea" opţiunilor cititorilor: "Literatura de aventuri este cea mai solicitată. Cititorii se influenţează reciproc. Recomandările de la cititor la cititor au un efect mult mai mare decît cele de la bibliotecar la cititor [...] În cele mai multe cazuri cititorul cere o anumită carte, pe care i-a recomandat-o un coleg sau despre care a auzit vorbindu-se elogios [...] Pe cît ne este cu putinţă încercăm să dirijăm opţiunea cititorilor dispuşi să aibe (sic!) încredere în recomandările noastre."(22) Replica lui Dorin Tudoran - cum că "încrederea cititorului în recomandările făcute de bibliotecar acoperă 80 la sută din raţiunea de a fi a acestei meserii"(23) - o provoacă pe Haită Lenuţa să contraatace, motivînd că ei, bibliotecarii, nu sînt destul de sprijiniţi în demersul lor nici de către tinerii scriitori, nici de către critici. Dacă volumele autorilor de puţină vreme afirmaţi (ca N. Velea, I. Neacşu, Ţepeneag, Gabriela Melinescu, Dimov etc.) ar fi însoţite de prefeţe şi fişe biografice substanţiale, altfel ar sta lucrurile, ar avea şi bibliotecarul un sprijin în munca sa de popularizare: "şBibliotecaraţ: - Criticii literari sau istoricii literari, care se pierd adeseori în studii stufoase, greu de urmărit pentru marea masă de cititori, n-ar putea întocmi aceste pagini mult mai interesante pentru cititor, decît etalarea, de multe ori în gol, a unor subtilităţi pretenţioase? [Reporter]: - Nici scriitorii literaturii de aventuri, cei români, nu beneficiează de acele note miraculoase pe care le propuneţi, şi totuşi... [Bibliotecara]: - Veţi crede probabil că am ceva cu "ceilalţi", dar, zău, parcă şi oamenii sînt cu totul altfel.
[Reporter]: - Cum adică? [Bibliotecara]: - De cîte ori am invitat scriitori ca H. Zincă, C. Chiriţă, I. Grecea, N. Tăutu, R. Tudoran, T. Uba, T. Filip la întîlniri cu cititorii, aceşti scriitori au venit cu cea mai mare plăcere şi au răspuns cu vădit interes întrebărilor ce le-au fost adresate. Pe cînd alţi scriitori invitaţi la noi se arată foarte surprinşi de propunerile noastre, dîndu-ne să înţelegem că aceste întîlniri sînt total neinteresante."(24)

De la "complexul dogmatic" la "complexul recuperator"

Se schiţează implicit premisele unui conflict (în interiorul breslei) între scriitorii care preferă turnul de fildeş (manifestînd indiferenţă, sau chiar dispreţ, faţă de marea masă de cititori, făuritori de valori materiale) şi colegii lor mai sociabili, dispuşi să coboare în mulţime pentru a "lua parte activ şi revoluţionar" la "edificarea viitorului luminos" (chiar şi prin înmulţirea rubricilor completate din fişele de lectură ale reprezentanţilor clasei muncitoare).
Multor actori de pe scena culturală a deceniului şapte, asemenea sugestii trebuie să le fi trezit temeri serioase cu privire la revenirea abuzurilor din primii ani de totalitarism (dovadă că în presa literară a perioadei revin, frecvent, referiri prudente la "complexul dogmatic").
Era vorba, de fapt - cum avea să se vadă nu peste mult timp -, de un nou viraj ideologic (orientarea către naţional-comunism), acompaniat de o suită de alte constrîngeri şi "complexe". Astfel, cărţile recent reabilitate (şi în unele cazuri chiar autorii lor, dacă mai erau în viaţă) devin simple pretexte pentru consolidarea poziţiilor ideologiei oficiale, într-un context dominat de ceea ce Ioana Macrea-Toma numeşte "complexul recuperator"(25). Fervoarea aproape "misionară"(26) cu care s-au implicat cei mai mulţi intelectuali în proiectul "revalorificării moştenirii culturale" era justificată căci, dincolo de dimensiunea autolegitimantă, "recuperarea" căpăta, din perspectiva intelighenţiei româneşti, şi o încărcătura afectivă: ea permitea, practic, dincolo de orice, aducerea în actualitate a unor cărţi interzise asupra cărora scriitorii proiectaseră "aspiraţiile lor de libertate şi de autonomie culturală"(27).
Nu conta prea mult că ediţiile erau de cele mai multe ori trunchiate, sau că unele reeditări anunţate (de pildă, Istoria lui G. Călinescu) întîrziau mult peste termenele normale(28). Esenţial rămînea faptul că era tolerată revizitarea unor opere socotite multă vreme tabu.
De altfel, chiar la o privire grăbită prin fişele de cititor examinate de reporteri, constatăm că apar destul de des numele marilor poeţi şi prozatori interbelici (Arghezi, Blaga, Barbu, Hortensia, Rebreanu, Mateiu Caragiale etc.). Se vorbeşte într-un rînd şi de Octavian Goga, nu de mult reabilitat: "Este interesant de observat - scrie Ovidiu Ştefănescu în numărul 32/1970 al României literare, ca o concluzie a reportajului său (dar fără prea mare legătură cu el!) - că literatura bună se întîlneşte cu chestiunile de ordin politic în mod spontan, ca preocupări coaxate pe fondul lumii. Prin ele omul se reabsoarbe în ansamblul obştesc ca o conştiinţă lucidă, dinam de prefacere a vieţii. Dintre poeţii acestei categorii locul întîi îl ocupă Goga."
Dintre autorii mai apropiaţi de prezent, cititorii bibliotecilor muncitoreşti par să îi prefere pe Zaharia Stancu, Marin Preda, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu. Apar, deopotrivă, nume consacrate ale literaturii universale: Balzac, Flaubert, Dickens, Hemingway, Dostoievski, Moravia etc.

Eroi ai lecturii socialiste

Iată cîteva date demne de reţinut din fişele menţionate în ancheta lui Dorin Tudoran: "Parcurgînd fişa lui Sălăjan Mihai, inginer, 40 de ani, sau a lui Teodoriu Niculaie, controlor, 53 de ani, ai sentimentul că te afli, prin intermediul acestor radiografii ale lecturii, în faţa unor cititori pasionaţi, cu un gust bine format, cu o rutină a lecturii sistematice. Nu lipsesc nume de autori şi de structuri deosebite: Benoit, Stancu, Eliade, Dickens, Balzac, Barbu, Grillet, Čapek, Preda, Minulescu, Flaubert."(29)
Fişa lui Pascale Silviu, lăcătuş, 23 de ani, 7 clase + 3 clase de şcoală profesională, conţinînd 70 de nume de referinţă din literatura română şi universală (printre care Radiguet, Moravia, Miller, Poe, Istrati, Teodoreanu, Beligan, Balzac, Dostoievski, Hemingway, Hesse), ar putea atesta şi ea un veritabil erou al lecturii socialiste, dacă n-ar exista suspiciunea de fals: "[Reporter]: - Nu vi se pare, totuşi, că 70 de autori, reprezentaţi şi numai printr-un singur volum, este cam mult, ţinînd seama că omul căruia îi aparţine această fişă munceşte 8 ore pe zi, are 24 de ani şi mai ales că fişa indică numai cărţile citite de la 1 ianuarie 1970 pînă la 8 iunie? [Bibliotecara]: - Şi pe mine m-a frapat apetitul acestui cititor. Dumneavoastră s-ar putea să vă pară fictivă această fişă. Chiar este, în sensul că, întrebîndu-l pe tovarăşul Pascale cum de citeşte atît de repede, mi-a mărturisit că nu toate cărţile îi plac şi ca atare nu le termină decît pe cele care-l atrag cu adevărat."(30)
Lectura unui asemenea dialog ne proiectează în plin absurd (avem sentimentul că am deschis Dicţionarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu), la fel cum următorul fragment din reportajul lui Bujor Nedelcovici - "Noi aprindem în fiecare seară luminile acestui oraş" - îndreptăţeşte şi el o disertaţie pe tema absurdităţii "omului nou": "[Intervievat]: - Zarifopol P., sînt inginer la Serviciul Tehnic. [Reporter]: - Sînteţi rudă cu criticul? [Intervievat]: - Parcă aţi vrut să mă întrebaţi ceva? [Reporter]: - Da. Ce urmăriţi cînd citiţi o carte, elementul epic sau... [Intervievat]: - Am înţeles. În literatura de azi se caută evenimentul extraordinar care să menţină atenţia cititorului, poate că acesta este gustul publicului. Îmi amintesc de o povestire a lui Poe în care nu se întîmplă nimic, descrie doar o cîrciumă. Nu poţi să faci literatură adevărată cu un fapt senzaţional care poate fi doar un suport pentru o carte de bună calitate [...] Aş putea spune că, citind o carte, nu întotdeauna mă interesează ideea, ci acea trambulină care mă proiectează în altă lume [...] Eu poate sînt demodat, publicul savurază romanul poliţist, eu am rămas la Proust."(31)
În acest caz, surpriza provine nu din jocul cifrelor sau din inadecvarea discursului, ci din simplul fapt că inginerul intervievat se numeşte tocmai Zarifopol P. şi, în plus, evită în mod inexplicabil răspunsul la întrebarea "sînteţi rudă cu criticul?".
La Întreprinderea Unirea din Cluj-Napoca, Romulus Barcani descoperă şi el un "fruntaş" al lecturii socialiste, în persoana tînărului navetist Oşan Ion, pe a cărui fişă "titlurile au ajuns la numărul 300."(32) Autorul reportajului spicuieşte cîteva dintre aceste titluri: Moromeţii (M. Preda); Aventurile unui timid (C. Omescu); Povestiri de dragoste (Z. Stancu); Somnul pămîntului (D.R. Popescu); Cazul doctorului Udrea (Ben Corlaciu) ş.a.m.d.
Bibliotecarul Karczagi Iosif merită şi el o distincţie căci, deşi lucrează cu norma de bază în atelier, îşi face timp şi pentru bibliotecă (prestează, aşadar, muncă voluntară). Dar - după cum povesteşte - motivele de satisfacţie nu lipsesc: "Se citeşte multă literatură istorică, în special cu privire la cel de-al doilea război mondial. Majoritatea cititorilor sînt tineri. Preferă cărţile de spionaj şi cele despre război, dar citesc şi altele."(33)

„Poezia modernă mă încurcă“

 Această afirmaţie revine, cu variaţii nesemnificative, aproape de fiecare dată cînd cititorii sînt întrebaţi dacă manifestă interes pentru poezie sau ce cred despre poeţii afirmaţi recent. Avem impresia că lipsa de apetenţă a marelui public pentru genul cu pricina riscă să delegitimeze chiar statutul autorilor care îl practică, din moment ce "producţia" lor poetică rămîne fără ecou în rîndurile oamenilor muncii. Pe undeva, subzistă un gen de nostalgie difuză (în rîndurile maselor cititoare, desigur) faţă de poezia propagandistică din anii '50, pe care o putea înţelege oricine, fără prea mari eforturi, iar pe de altă parte, se simte panica scriitorilor faţă de posibilitatea readucerii în actualitate a acelui model. Aşa se poate explica, de pildă, zelul de care dă dovadă unul dintre reporteri (Ovidiu Alexandru), decis să-i facă pe muncitori să înţeleagă şi să iubească poezia nouă. După ce se întreabă retoric - "cine să le citească acestor muncitori, îndrituiţi la frumos ca şi noi, poezia noastră contemporană, atît de controversată şi gravă şi multidimensională, specifică conştiinţei şi sensibilităţii prezentului românesc"(34), gazetarul purcede la fapte şi merge prin fabrici şi uzine, înarmat cu texte poetice, pentru a le stimula cititorilor apetitul pentru acest gen. Lui Socrate Vînătoru, inginer la Uzinele Tractorul Braşov îi citeşte un poem de Caraion ("Timpule"), lui Băbuş Gheorghe (strungar) - "Imnul garoafei" de Ion Alexandru, iar lui Dobre Vasile (controlor tehnic la Mecanică I - 1 Mai Ploieşti) - "Rondelul serii de duminică" de Leonid Dimov ş.a.m.d
 Unii îşi bat capul să descopere cauzele acestei inapetenţe (de parcă poezia nu ar fi, în aproape toate culturile, un gen în mai mică măsură accesibil publicului larg!) De pildă, bibliotecara Haită Lenuţa consideră că de vină ar fi modul cum e abordată poezia în şcoală şi mai ales felul cum o comentează criticii prin reviste, în cronici pline de subtilităţi pretenţioase.
O altă bibliotecară (Sandu Nadia) inventează o strategie eficientă pentru a-şi stimula cititorii ("Unui cititor - mărturiseşte ea - i-am dat simultan Baudelaire şi Marin Sorescu, pentru a-l stimula să opteze. De asemenea, la primirea cărţilor am comentat conţinutul şi am tras concluziile aplicabile în viaţă.")(35)
Exemplele de acest fel sînt foarte numeroase şi majoritatea conduc către un portret (confecţionat, desigur) al cititorului de la începutul fazei naţional-comuniste: un homo universalis în toată puterea cuvîntului, care, în timp ce asamblează tractoare sau montează piuliţe, găseşte resurse să parcurgă zeci şi sute de cărţi. E drept că acest cititor asiduu - uneori chiar împotriva voinţei proprii - are sarcina de a-l (trans)forma, prin ricoşeu, pe autor. Ambii sînt în primul rînd făuritori de valori (fie ele materiale sau spirituale) şi ambii trebuie să performeze în cît mai multe domenii de activitate.
De prisos să adăugăm că, într-un asemenea context, lectura îşi pierde tocmai una dintre funcţiile esenţiale - aceea de a ajuta individul să-şi formeze propriile opinii şi opţiuni, iar scriitorul se vede constrîns să renunţe la propria-i libertate de expresie: "Omul contingenţelor este prins în stilul ideaţiei şi artei contemporane întocmai cît şi artistul. În lupta cu spaţiul şi timpul, fizionomia sa şi a poetului sînt foarte asemănătoare."(36)
Aceasta este, desigur, doar una dintre numeroasele faţete ale lecturii din ultimele decenii ale comunismului (ipostaza sa contrafăcută sau confecţionată). Dincolo de fantasma cititorului fruntaş, a existat însă un spectru amplu de funcţii reale ale lecturii (dacă ne gîndim doar la practicile clandestine analizate nu de mult de Sanda Cordoş într-un articol).(37)
Puterea nu a uitat nici o clipă că, la urma urmelor, orice lectură adevărată este subversivă - aşa cum a demonstrat, printre alţii Alberto Manguel(38) - şi de aceea a încercat prin orice mijloace (de la cele opresive, la cele persuasive) să controleze acest teritoriu. Şi, într-o foarte mare măsură, a reuşit.
În altă ordine de idei, aceste anchete ne ajută să realizăm o radiografie a peisajului dominat de confuzie caracteristic pentru România anilor '70 şi, deopotrivă, să reconsiderăm, prin acest filtru, mutaţiile (fie şi infinitezimale), produse la nivelul mentalului colectiv, odată cu trecerea de la o fază la alta a regimului comunist.

Catrinel Popa (n. 1976) este asistent universitar în cadrul Departamentului de studii literare al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, iar în prezent pregăteşte un volum consacrat lecturii în perioada ceauşistă. Cea mai recentă carte publicată: Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivităţii (Polirom, 2007).

______
(1), (2) Dorin Tudoran, "Cartea în uzină I", România literară, 30/1970.
(3), (4), (5) Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Institutul European, 1999, p. 28.
(6) Ovidiu Ştefănescu, "Cartea în uzină II", România literară, 32/1970.
(7) În volumul intitulat Making of the State Reader. Social and Aesthetic Contexts of the Reception of Soviet Literature (Standford University Press, 1997), Evgheni Dobrenko schiţează o istorie a formării cititorului nou în literatura sovietică şi, în acelaşi timp, o istorie a strategiilor folosite de putere în acest scop; modul în care se desfăşura comerţul de carte şi cel în care erau organizate bibliotecile, editurile, şcolile aveau drept unic scop modelarea cititorului ca "om nou".
(8) În legătură cu ambiguitatea conceptului de cultură de masă în ţările comuniste, în anii '60-'70, Stephen Lovell semnala că, pe de-o parte, exista o vădită suspiciune a puterii faţă de "literatura de consum" (considerată periculoasă, potenţial corupătoare etc.), iar pe de altă parte - tendinţa de a impune, pe scară largă, diseminarea valorilor culturii înalte ("the high values of kul'tura") (Stephen Lovell, The Russian Reading Revolution. Print Culture in the Soviet and Post-Soviet Eras, Macmillan Press LTD, 2000, p. 69).
(9), (10) Ioana Macrea-Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009, pp.241-242.
(11) Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog. Memorii, ed. a III-a, Polirom, 2005, p. 155.
(12) În acest sens ni se pare semnificativă, din nou, analogia cu ceea ce se întîmpla în URSS. Argumente ne furnizează, printre altele, articolul lui Alexis Berelowitch, "Des romans contre les tabous de l'histoire" (din volumul A l'Est la mémoire retrouvée din 1990), unde tendinţa prozei de a aborda teme ocolite de istorici este pusă în legătură cu distrugerea istoriografiei în perioda stalinistă şi cu vigilenţa cenzurii, atentă să nu treacă informaţii referitoare la trecut, neconforme cu dogma.
(13) Ioana Macrea-Toma, 2008, "La mise en valeur de l'héritage national et le "peuple des statues": enjeux identitaires a l'époque de libéralisation", în Ioana Bot, Adrian Tudurachi (eds.), Identité nationale: réalité, histoire, littérature, Institutul Cultural Român, 2008, p.133.
(14), (15), (16) Bujor Nedelcovici, "Noi aprindem în fiecare seară luminile acestui oraş", în România literară, nr. 34/1970
(17)Thomas Pavel, "Culture and Control. The Legitimacy of Literature and of the Communist Regime in Romania (1948-1960)", în Rodica Ilie, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuş (eds.), Literature in Totalitarian Regimes. Confrontation, Autonomy, Survival, Editura Universităţii Transilvania, 2011, p. 85.
(18), (19), (20), (21) Ovidiu Ştefănescu, "Cartea în uzină II", România literară, 32/1970.
(22), (23), (24) Dorin Tudoran, "Cartea în uzină I", România literară, 30/1970.
(25), (26), (27) Macrea Toma, 2008, p. 161.
(28) În aceeaşi perioadă, într-un articol publicat tot în România literară, intitulat "Două cuvinte despre ediţii şi editori" (RL 17/1970), Eugen Simion pune cîteva întrebări legitime, cu privire la cît şi cum se (re)edita în epocă. Pentru a doua parte a întrebării (cum edităm?) criticul constată că erori flagrante se înregistrează mai ales în reeditarea criticilor (ar exista tendinţa de a da o "imagine cît mai frumoasă şi mai justă" a criticei de ieri, eliminînd toate judecăţile care n-au fost confirmate de posteritate. Concepţie falsă, desigur, un critic fiind tot atît de interesant prin ceea ce respinge, ca şi prin ceea ce acceptă, atunci cînd se înşală sau atunci cînd părerea sa este admisă de urmaşi. Nici măcar în cazurile flagrante (de pildă cel al lui Iorga), nu avem dreptul să "cenzurăm" post-mortem o astfel de personalitate care nu este mare decît în contradicţiile şi totalitatea ei.
(29), (30), (31) Ibid. (22).
(32), (33) Romulus Barcani, "Cartea şi timpul", în România literară, nr. 9/1971.
(34) Ovidiu Alexandru, "O lume poetică", în România literară, nr. 36/ 1970.
(35) Ovidiu Ştefănescu, ibid. 18.
(36) Ovidiu Alexandru, ibid. 34.
(37) Sanda Cordoş, Clandestine Reading in Communist Romania: A Few Considerations, apărut în Transylvania Review, vol. XIX, No. 2, Summer 2010.
(38) În legătură cu caracterul funciarmente subversiv al lecturii adevărate, Alberto Manguel făcea următorul comentariu: "Orice lectură adevărată este subversivă, împotriva curentului, după cum Alice, cititoare rezonabilă, are ocazia să constate în ţara de dincolo de oglindă, o ţară a falsificatorilor de sensuri, unde Ducesa afirmă că muştarul este un mineral, iar pisica de Cheshire toarce, numind asta "mîrîit" [...] Ca să-i înveţe minte [...], un cititor nu trebuie să facă altceva decît să deschidă cărţile." (Alberto Manguel, Nouvel éloge de la folie, Actes Sud/Leméac, 2011, 29-30, trad. m., C.P.)