În căutarea web-ului pierdut
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 67, decembrie 2011)
Dacă nu plăteşti pentru serviciu,
nu eşti clientul,
eşti produsul care se vinde.
(din înţelepciunea populară a Internetului)
Motoarele de căutare mediază nu numai informaţia, ci şi o experienţă epistemică importantă. Care e diferenţa între a avea acces la raft într-o bibliotecă şi a fi la îndemîna bibliotecarului? Desigur, cele două modele (web şi biblioteca) sînt incompatibile, dar experienţa căutării are o structură similară.
Primul argument este cel economic: piaţa de căutare s-a scufundat, asistăm la o situaţie de monopol (cu Google care deţine peste 80% din piaţă). Jucători noi nu mai pot intra, iar direcţia pe care a impus-o Google este una a personalizării, astfel încît va fi aproape imposibil de verificat sau de controlat canalul în care căutătorul este captiv. Dacă în cazul navigatoarelor web lupta economică aduce beneficii tuturor actorilor interesaţi (şi în primul rînd utilizatorilor), omniprezenţa motorului de căutare Google va face, pe termen mediu, un deserviciu utilizatorilor. În această situaţie de asimetrie flagrantă, Google îşi asumă mai mult decît orice altă companie care a oferit pînă acum acces la informaţie şi cunoaştere. Google controlează nu numai piaţa de căutare a informaţiei produse online, ci şi alte pieţe: cea a articolelor ştiinţifice (prin Google Scholar, de altfel un instrument util, dar tot greu de verificat, mai ales cînd afişează numărul citărilor unui autor), cea a cărţilor tipărite digitalizate (prin Google Books), cea a ştirilor din mass-media (prin Google News) etc. Orice piaţă într-o situaţie de monopol duce la scăderea încrederii, a performanţei şi a eficienţei
Al doilea argument este informaţional: aşa cum se afirmă în aproape toate articolele care tratează motoarele de căutare, acestea nu indexează decît o parte din web, cel mult 50% dintre pagini (într-o estimare pozitivă). Rămîne o parte nedescoperită care poartă numele de "web adînc" (deep web). Acest "web adînc" este format din pagini care se generează doar în cazul în care documentele sînt cerute direct de utilizatori din rădăcina site-ului respectiv (sau din motorul propriu de căutare), dar nu numai. Uneori se estimează deep web ca fiind de 500 de ori mai mare decît web-ul de suprafaţă, pentru că bazele de date dinamice nu pot fi interogate de motoarele de căutare direct, ci doar de agenţii umani. Argumentul politic se rezumă astfel: pentru că nu putem şti ce se află în spatele algoritmilor şi nici transparenţa nu este o opţiune de urmat, nu putem avea un control democratic asupra acestei tehnologii. Motoarele de căutare sînt anti-egalitare (puţini au acces la cod) şi, paradoxal, pot fi criticate şi pe principii libertariene: motoarele de căutare controlează experienţa online şi guvernele sau marile companii controlează motoarele de căutare (fie financiar, fie prin cenzură etc.). Autonomia persoanei este ameninţată de aceşti coloşi mai mult decît e ameninţată de televiziune sau alte media. Web-ul a devenit resursa fundamentală pentru informare şi, în lipsa unui mecanism comprehensiv de a găsi şi a fi găsit (cum zic Introna & Nissenbaum), indivizii vor fi determinaţi de presiunile pieţei şi de cele guvernamentale (alături de topologia reţelei) în experienţa lor online.
