Guillermo Cabrera Infante - o poveste fără sfîrşit
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)
De curînd, Editura Curtea Veche a oferit cititorilor români cel de-al doilea volum din seria de autor dedicată scriitorului cubanez Guillermo Cabrera Infante, după ce anul trecut publicase excepţionalul roman Trei tigri trişti, în traducerea hispanistului Dan Munteanu Colán. Este vorba acum despre Nimfa nestatornică, carte postumă în paginile căreia descoperim universul binecunoscut al scriitorului: literatură, film, pasiuni şi obsesii, femei şi muzică de bolero, pe fundalul Havanei anilor '50. Jocurile de cuvinte de o excepţională virtuozitate alcătuiesc marca recognoscibilă a stilului lui Cabrera Infante: vioiciune, ireverenţă, sclipire, ascuţime a spiritului, o variantă ce dă savoare intelectuală graiului cubanez. Dificila traducere a cărţii este semnată de Liliana Pleşa Iacob care a realizat şi interviul de mai jos - o convorbire prin telefon cu soţia scriitorului, doamna Miriam Gómez de Cabrera Infante, cea care a publicat, după moartea lui Cabrera Infante, Nimfa nestatornică.
Stimată doamnă Miriam Gómez, mă bucur să vă pot anunţa lansarea Nimfei nestatornice în româneşte. În ce fel aţi contribuit la alcătuirea formei finale a cărţii?
După cum probabil ştiţi, Guillermo a fost foarte bolnav în ultimii ani de viaţă, dar, cu toate acestea, a continuat să scrie. Scria tot timpul, de mînă, pe foile de hîrtie aşezate de mine, din timp, peste tot prin apartament; îşi nota în permanenţă ideile, gîndurile care i se îngrămădeau în minte, cu o fervoare prevestitoare a sfîrşitului ce se apropia, cu teama că nu mai apucă să spună tot ce avea de spus. El ştia că va muri şi încerca să îşi încheie ultimele cărţi. Mie însă nu mi le-a arătat decît cu puţin timp înainte de a pleca. Mi-a cerut să le citesc cînd el nu va mai fi şi, dacă le găseam pe placul meu - avea multă încredere în părerea mea, după mai mult de 40 de ani petrecuţi într-o perfectă comuniune spirituală -, să mă ocup de publicarea lor; dacă nu, să le distrug. Vreun an şi jumătate-doi după moartea sa (scriitorul a murit în anul 2005), eu n-am fost în stare de nimic, am suportat foarte greu despărţirea, dar după aceea mi-am spus că venise momentul să-mi ţin promisiunea, aşa că am luat manuscrisele şi-am început să le citesc. A durat încă vreun an şi jumătate pînă am reuşit să le descifrez, pentru că scrisul său de om bolnav era aproape ilizibil. M-am ocupat în primul rînd de Nimfa nestatornică, pe care Guillermo o considera definitivată.
Aţi intervenit în vreun fel asupra originalului? Aţi schimbat ceva?
N-am schimbat absolut nimic. Lui Guillermo nu i se poate modifica nici un cuvînt, totul e spus de el în modul cel mai inspirat, cu o logică perfectă şi un efect sigur asupra cititorului. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să aleg, dintre cele două variante de sfîrşit ale poveştii, pe cea care mi s-a părut a fi cea mai potrivită. Guillermo avea pentru carte două finaluri: într-unul, totul se desfăşura în Cuba tinereţii lui, povestea începea şi se sfîrşea acolo, în Havana; iar în al doilea, cel pe care l-am preferat, întreaga poveste e reeditată în faţa maşinii de scris din camera sa de lucru din Londra, cu ajutorul memoriei, această comoară nepreţuită a sa, singura pe care comuniştii n-au reuşit să i-o distrugă. Cartea aceasta este un ultim omagiu adus de Guillermo puterii de nepreţuit a memoriei omului de a călători în timp după bunul ei plac, pentru a recrea imagini de mult apuse.
Memoria a fost, într-adevăr, pentru el, o maşină a timpului, aşa îşi începe şi tot aşa îşi încheie cartea. "Am nevoie de o maşină a timpului, ca să-l trăiesc din nou", spune în prolog.
Ca un amănunt mai picant, cred că pot să vă mărturisesc cum o considera Guillermo pe această nedespărţită prietenă a sa, memoria. Cu binecunoscutu-i umor, o numea "curvuliţa" lui. Cînd se aşeza la masa de scris, o invoca: "Ven, mi puta, ven!", şi ea venea.
Venea pentru a-l ajuta să retrăiască vremuri trecute, despre care să aflăm şi noi. "Vreau ca cititorul să creadă în trecutul despre care citeşte" - spune tot în prologul cărţii. Înţeleg că a fost preocuparea sa esenţială.
Aţi sesizat foarte bine, într-adevăr. Mobilul fundamental care l-a animat pe Guillermo în tot ce a scris a fost să recreeze, pentru generaţia tînără, imaginea Havanei distruse de regimul dictatorial al lui Castro.
Unul dintre cele mai importante centre de cultură din America Latină, prin anii '50, cu o extraordinară efervescenţă intelectuală, în domenii dintre cele mai variate: literatură, artă plastică, arhitectură, filozofie. Mă gîndesc la Lezama Lima, Alejo Carpentier, Virgilio Pinera, Wilfredo Lam. Dar, economic, situaţia nu era de plîns, aşa cum s-a întîmplat mai tîrziu.
Tocmai de aceea Guillermo s-a concentrat asupra ideii de a reda cubanezilor de astăzi şi lumii, în general, adevărata Cubă, din perioada ei înfloritoare; a fost felul în care a ales să lupte, de la distanţă, împotriva celor care au marcat existenţa noastră, a tuturora, într-un mod atît de dramatic.
Guillermo Cabrera Infante este renumit ca un virtuoz al limbajului, de un umor savuros, unic. Cum era Guillermo în viaţa curentă? La fel de vesel, cu aceeaşi disponibilitate de a se bucura de viaţă ca şi personajele sale?
Guillermo a trăit tot timpul la cote maxime: cînd era deprimat (şi motive avea, din păcate!) era teribil. Dar altfel, era o adevărată sărbătoare! În compania prietenilor care ne vizitau în apartamentul nostru din Londra, era întotdeauna vesel, plin de umor, plin de viaţă, inventa la nesfîrşit cuvinte şi calambururi, povestea fără întrerupere o mulţime de lucruri amuzante, el însuşi era - cum se spune pe la noi - un cuento de nunca acabar, "o poveste fără sfîrşit".
A fost un sacrificiu să renunţaţi la profesia dumneavoastră, de actriţă de teatru şi film, pentru a vă însoţi partenerul în exil?
Bine spus: "partenerul". Căci eu nu mi-am părăsit profesia, am rămas actriţă toată viaţa. Doar că... pentru un singur spectator!
a consemnat Liliana Pleşa Iacob
