Gherasim Luca, „Vampirul pasiv“ - o nouă ordine poetică a lumii.

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 84, mai 2013)

Descoperirea manuscrisului în limba română cu titlul Vampirul pasiv, despre care se ştia pînă acum că a fost scris direct în franceză (aşa cum atestă ediţia originală - Le Vampire passif, Éditions de l'Oubli, Bucarest, 1945), constituie o dată importantă în cercetarea operei lui Gherasim Luca, de la naşterea căruia se împlinesc o sută de ani. Publicarea acestui text, rămas mai bine de şapte decenii inedit, adaugă încă o piesă la opera românească a poetului şi întregeşte corpusul suprarealismului românesc cu unul din textele sale esenţiale.

Vampirismul, un stereotip cultural indestructibil

Vampirul este o apariţie relativ recentă în cultura europeană. Cuvîntul s-a format în limba sîrbă, cu sensul: "Mort care, după superstiţia populară, iese din mormînt şi suge sîngele celor vii" (Petit Larousse). "Vampir" apare în română şi bulgară în alternanţă cu termenul de vîrcolac, din grecescul vrykolakas, definind astfel şi aria geografică specifică: Balcanii şi Europa de Est - Grecia, Bulgaria, Serbia, România, unde există un bogat folclor consacrat vîrcolacilor şi strigoilor, pînă la forma poetică şi colorată erotic a Zburătorului. Primul vampir "istoric" cu existenţă probată este Petre Plogojovici semnalat de autorităţile Imperiului Habsburgic în 1725, în satul Kisilova din Bosnia. Un alt caz, din aceeaşi epocă şi aceeaşi arie geografică, este acela al haiducului sîrb Arnold Paole (într-o altă transcripţie, Arnaut Pavle) care ar fi făcut 16 victime în localitatea Gossowa (probabil Kosovo). Fenomenul este colportat şi popularizat de erudiţi occidentali din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Călugărul benedictin francez Augustin Calmet consideră că vampirismul este o consecinţă a subalimentării popoarelor balcanice. Mult mai interesantă pentru problematica abordată aici este descrierea vampirului ca un fenomen concret corporal ("revenant en corps"), diferenţiindu-l astfel de fenomenele imateriale cum sînt fantomele sau spiritele. Collin de Plancy, un alt exeget consultat de-a lungul întregului secol al XIX-lea în materie de superstiţii şi ocultism, care culege şi sistematizează toate informaţiile existente pînă la el despre apariţii, magie, vrăjitorie, abordează vampirismul şi ca manifestare din registrul demonologic: "L'Esprit du mal eut un triomphe plus brutal et plus audacieux, lorsqu'il s'appela Baal, Moloch, Bélial, et qu'il régna effrontément sur les autels baignés de sang humain". ["Spiritul răului a triumfat mai brutal şi mai îndrăzneţ cînd s-a chemat Baal, Moloch, Belial şi cînd a domnit cu neruşinare peste altarele scăldate în sînge omenesc."]
Literatura a schimbat statutul primilor vampiri (aparţinînd claselor de jos, cele mai expuse superstiţiilor), atribuindu-le nobleţe (care în toate culturile este o afacere de sînge) şi capacitate de seducţie. Legenda vampirului a fost, în timp, contaminată cu destinul unor personaje monstruoase reale, precum contesa Elisabeth Bathory care, în secolul al XVI-lea, ar fi sacrificat sute de fecioare pentru a-şi pregăti din sîngele lor băi cu virtuţi de întinerire, sau Gilles de Rais (1405-1440), erou al Războiului de o sută de ani în care a luptat alături de Jeanne d'Arc, Maréchal de France, condamnat şi ars pe rug pentru satanism, sodomie şi uciderea "mai multor copii, nu zece, nici douăzeci, ci treizeci, patruzeci, cincizeci, şaizeci, o sută, două sute şi mai mult, astfel că nu se poate stabili cu precizie numărul lor." Vlad Ţepeş va inspira cea mai celebră ficţiune din această serie, Dracula de Bram Stoker (1897), care a inserat abil legenda personajului istoric în ambianţa romanului gotic, gen inaugurat de Horace Walpole (Castelul din Otranto, 1764) şi ilustrat de Ann Radcliffe, Charles Robert Maturin, Matthew Gregory Lewis şi romanul său Călugărul (1796), animat de suflul miraculosului, de la un capăt la altul, cum scria cu entuziasm André Breton încă din primul Manifest al suprarealismului.
Adoptarea vampirului de literatura romantică este un simptom al refuzului raţionalismului Luminilor. El reprezintă tentaţia explorării şi abolirii limitelor dintre real şi imaginar, lumea fizică şi lumea spirituală, natură şi civilizaţie. Vampirul pune în scenă fascinaţia pentru moarte în care se amestecă teamă, angoasă şi o inexplicabilă atracţie, dar şi visul imortalităţii. Pe de altă parte, prin vampir se pune problema creaţie-distrugere şi este inversată dialectica materie-spirit, acceptată de tradiţie şi de religia creştină: corpul putrezeşte şi dispare, sufletul supravieţuieşte. Vampirul este o fiinţă de carne, capabilă să se dematerializeze. Corpul continuă să trăiască şi după moarte, chiar dacă nu mai conţine un suflet. Şi acest lucru este posibil prin îngurgitare de sînge, transgresiune a unui tabu universal. Dar dacă transgresiunea înfrînge momentan interdicţia, nu o şi anulează. Or, tocmai în această perpetuare a dinamicii interdicţie-transgresiune rezidă perpetuarea temei vampirului, preluată din literatură de film, şi de succedaneele acestora, romanele populare şi serialele de televiziune.
Vampirul şi toată imageria care-l înconjoară - sînge, cruzime, diabolism, straniu, nocturn, periculos - constituie felul în care "cealaltă Europă", estul şi sud-estul continentului, intră în conştiinţa occidentală drept alteritate tulbure şi necunoscută, deşi familiară cultural şi apropiată geografic, stabilind durabil un stereotip cultural indestructibil.
Legenda vampirului este, în general, spontan asociată cu România, atît la nivelul stereotipurilor culturale, cît şi al cercetării erudite. Dar tema nu are nici o rezonanţă în cultura română: nu numai că nu constituie un subiect, dar e ignorată, evitată, împinsă în uitare. Sau tratată cu inexplicabilă iritare, în care se amestecă jenă, culpabilitate, inferioritate.
Succesul înregistrat de vampiri în cultura anglo-saxonă a fost explicat prin prezenţa dominantă în aceste ţări a calvinismului, care pune binele şi răul în centrul preocupărilor. Urmînd această sugestie, s-ar putea spune, cu tot atîta îndreptăţire, că binele şi răul constituie şi preocuparea Bisericii Ortodoxe, dominantă în aria europeană în care s-a născut legenda. E drept că în aceste culturi - şi mă refer în special la cea românească -, creştinismul, nereuşind să-l elimine sau să-l transpună total în propria paradigmă, a coabitat permanent cu un fond preexistent ce conţine o poziţionare în lume şi o descriere a lumii în care frontierele dintre bine şi rău sînt fragile sau inexistente, în care nu e rar ca unul să se prezinte cu trăsăturile celuilalt sau să interfereze pînă la amalgamare. Acest relativism transpus în morala curentă şi în comportament face inutilă transgresarea. Nu există tabuuri şi interdicţii absolute, şi, în consecinţă, nici elanuri mistice, nici exemple de revoltă sau pact cu Diavolul.
Nici erotismul diabolic nu a tentat imaginarul local. De aceea, suprarealiştii români şi gustul lor pentru "demonismul obiectelor" (Gellu Naum) sau vampirismul impregnat de sadism şi febra blasfematorie (Gherasim Luca) fac figură de excepţie. Este nu mai puţin adevărat că toate referinţele lor sînt în cultura franceză.
Vampirul pasiv, prezent în mod simultan în scrierile lui Naum, Brauner şi Luca, este nedespărţit de fenomenele de spiritism, venit din America la mijlocul secolului al XIX-lea şi care a cunoscut o mare vogă în Europa. Deşi adesea acuzate de şarlatanism şi trucare abilă a realităţii, uneori chiar dovedite ca atare, fenomenele de mediumnitate, materializare şi încarnare (practic prin dedublare), deplasare de obiecte, fotografii de spirite sînt privite de suprarealişti ca forme neexplorate ale lumii materiale, sediu al miraculosului. Gellu Naum, care deplînge "complexul de castrare" al apariţiilor ca manifestare dominantă a lumii contemporane, are cunoştinţă de fotografiile cu fantome şi evocă în Medium cazul Katie King, "fantoma fotografiată de Crookes". El este fascinat de "ideea răscolitoare că fantomele pot fi forţate să apară" şi înscrie materializarea spiritelor în tendinţa mai generală de obiectivare, numită de el "cristalizare", "mineralizare", "mineralogie a dorinţei". Gherasim Luca crede şi el că în ordinea non-odipiană "se restabileşte de la sine legătura iniţială a apei cu focul, a cărnii şi a ectoplasmei, a vieţii şi a morţii, a iubirii" - după cum scrie în Inventatorul iubirii. Dar Vampirul pasiv este scris de pe poziţii încă odipiene, de aceea o asemenea realitate este pusă la timpul viitor: "Fantomele vor fi accesibile, comune, şi nu va mai fi nevoie de acel ritual pretenţios al şedinţelor hipnotice pentru ca fenomenele mediumnice să se producă, într-o lume unde mediumnitatea va fi o calitate comună, proiecţiile inconştientului nostru se vor produce automat ca un lapsus (...) iar fantomele cu aureolă de sfinţi ale paraliticilor spiritişti vor face din aureolă scuipătoare şi vor veni alături de noi să completeze laic visele, poemele şi gesturile noastre cele mai elementare."

„Lumea antinomiilor simultane“

Gherasim Luca face din Vampirul pasiv emblema universului său ontopoetic. Sînt adunate aluvionar sugestii şi influenţe, semnalate sau nu în text, din autorii care constituie, în faza românească a operei sale, referinţe permanente şi insistente, consecutive dorinţei de afiliere la o comunitate de spirite: Sade, Lautréamont, Rimbaud, Huysmans, Breton.
Vampirul este un dublu satanic al seducătorului libertin. Erotism, violenţă, transgresiune, acestea sînt o afirmare a vieţii, în termenii lui Georges Bataille (L'Érotisme, 1957), pentru care erotismul este "acceptarea (l'approbation) literală a vieţii pînă în moarte". Contemporan cu revoluţia freudiană, Dracula, personajul lui Stocker, este văzut drept "demonstraţia brutală a complexului lui Oedip" şi poziţionează vampirul drept protagonistul "unei vaste orgii de perversiuni polimorfe: bisexualitate, sex oral-anal-genital sadomasochist".
O permanentă ambivalenţă circulă prin venele acestui personaj mort-viu, pulsiunea de moarte şi exacerbarea libidoului, considerat simultan regresiune în sînul naturii şi reprezentare a iubirii absolute, sîngele, simbol al vieţii, ţinîndu-l etern în viaţă. Sîngele, viaţa, iubirea oferite de celălalt. Sărutul mortal al vampirului evocă, în egală măsură, suptul sugaciului la sînul matern şi stadiul oral-canibalic al libidoului: "Şi sînul matern, din ce în ce mai amplu, din ce în ce mai tenebros, care-mi dirijează cu o exactitate matematică fiecare gest, cît se apropie de noi cu fiecare picătură de sînge vărsat! Şi frumosul vampir, mai palid decît o literă, suge cu ochii închişi, cu părul de ceaţă aruncat pe umeri, pe săbii."
Vampirul este pradă şi prădător, vînat şi vînător, victimă şi călău şi, în termenii acestei dualităţi, este prezent în textul lui Gherasim Luca, într-un pasaj scris la persoana întîi: "Cum aş putea să-mi descopăr altfel învălmăşala sado-masochistă din fundul fiinţei mele, activ şi pasiv ca ideea de rană,violent şi violentabil ca albul ieşit din spectrul solar. Şi marea, suprema mea dorinţă de a vărsa sînge, de a mă scălda într-o baie de sînge, de a bea sînge, de a respira sînge, cum aş putea să o înţeleg, fără oferta de sînge pe care sînt gata să o fac?" În manuscrisul românesc, la sfîrşitul acestei fraze, Luca trimite la o notă de subsol în care scrie provizoriu în creion: "Si l'athéisme... (Sade). De căutat în "Surr au service" la începutul unui număr un citat din Sade." Dar, ca urmare a deciziei de a nu mai publica Vampirul pasiv în română, Luca nu mai revine. Citatul, un scurt extras din La Nouvelle Justine (1797), apare însă în versiunea franceză din 1945, în nota de la pagina 49: "Si l'athéisme a besoin de martyrs, qu'on me fasse signe et mon sang est tout prêt... (Sade)." Enorma inversare propusă de "Divinul Marchiz", martir al cauzei ateiste, i se potriveşte ca o mănuşă lui Luca şi gustului său pentru blasfemie: "Dacă ateismul are nevoie de martiri, să mi se facă semn, şi sîngele meu e gata." Luca resuscită mitul pactului cu Diavolul, dar lui Faust, personajul de ficţiune cel mai cunoscut din această serie, el îi preferă un personaj cu existenţă istorică, Gilles de Rais. Mai mult, Luca transpune în propria existenţă, trăieşte în carnea şi în sîngele lui experienţele cele mai neverosimile, dînd corporalitate abstracţiunilor şi viaţă sensibilă simbolurilor. Tendinţă rezumată de el însuşi într-un interviu, în această formulă intraductibilă: "Je prends l'esprit à la lettre." Luca acumulează postùrile şi este, rînd pe rînd sau simultan, Sade, Maldoror/Lautréamont, vampir, Fantômas, vrăjitor ("liricul magician"), Gilles de Rais. Ca şi acesta din urmă, Luca semnează un pact cu Diavolul: "Împrumutînd semnul naiv al iluminaţilor medievali, scriu cu sînge pactul meu cu Satan, pentru cazul cînd poemele şi actele mele nu vor fi de ajuns să demonstreze indestructibila dragoste care mă leagă de demon."
Pe spaţiul mai multor pagini, textul lui Luca desfăşoară stanţele unui misticism à rebours, fără precedent în limba română. Invocarea diavolului şi cuvintele "obscurantiste, dar profetice adresate Creatorului", culese printre "marile adevăruri ascunse pe fundul umanităţii", îi dau ocazia să insereze în propriul text trei secvenţe în limba franceză, fără traducere. Primele două sînt extrase din romanul lui Huysmans, Là-Bas, fragmente din liturghia neagră, de o violenţă extremă, oficiată de preotul excomunicat Docre. Al treilea citat, "Et la Chair s'est fait Verbe...", este o deturnare prin inversare a incipitului Evangheliei lui Ioan (1, 14), considerată dogma centrală a creştinismului - încarnarea Fiului lui Dumnezeu. Citatele sînt puse între ghilimele, fără indicarea sursei, anonimatul fiind aici convocat ca sursă de autoritate a unui adevăr stabilit prin consens. În paralel, textul autorizează şi o altă lectură a sacrilegiului, în cheie "idealistă", puţin obişnuită la Luca, implicînd atît creaţia, cît şi socialul:
"Rugurile aprinse în pieţele oraşelor evului mediu continuă să ardă. Muncitori, poeţi şi savanţi au luat locul vrăjitorului. Cu fiecare adevăr descoperit de noi, semnăm un pact cu Satan. Semnătura de sînge depusă pe o bucată de pergament de acei visători iluminaţi o punem acum noi cu sutele de mii pe caldarîmul străzilor, pe zidurile închisorilor. Fiecare vis, fiecare amor, fiecare mişcare de stradă e o slujbă neagră.
"Et la Chair s'est fait Verbe. Car il a été dit que nous serons sauvés par la Chair: il faut marcher nu dans la vie, et anéantir le Mal par le Mal en s'y abandonnant avec frénésie." ["Şi Carnea s-a făcut Cuvînt. Fiindcă s-a zis că fi-v-om mîntuiţi prin Carne: trebuie să umbli dezgolit prin viaţă şi să nimiceşti Răul prin Rău, lăsîndu-te în voia lui cu frenezie"]
Visătorul, îndrăgostitul, revoluţionarul comit fără să ştie acte demoniace. Pentru că oricum te-ai numi, Sammael, Phiton, Asmodee, Lucifer, Belial, Beelzebub, Satan, oricare ar fi numele tău, Demon, noi te vom recunoaşte numai în actele şi ideile noastre valabile.
Numai actele şi ideile noastre valabile au calitatea infernală de a produce panică şi teroare, dragoste, ură, respiraţii ample, alunecări geologice, numai ele trec printre oameni ca un pumn de dinamită, ca un ochi de fosfor. Mirosind în acelaşi timp o pădure virgină şi o smoală, plămînii ameţiţi ai umanităţii trag aerul din ele cu agresivitate, cu frenezie sau în apropierea lor ca nişte decoraţii de viermi rafale de cruci acoperă pieptul paralitic al speriaţilor."
Dinamica binară activ-pasiv, cu numeroase ocurenţe la Gherasim Luca, dar şi la Gellu Naum şi Victor Brauner, se declină şi în alte cupluri de termeni între care se stabilesc astfel analogii şi corespondenţe: exterior-interior, raţional-iraţional, voluntar-involuntar, masculin-feminin, diurn-nocturn, cu o preferinţă permanentă pentru termenul secund. Atributul "pasiv" cumulează ironic acceptarea sensului comun dat noţiunii de vampir, dar şi distanţarea critică faţă de el. "Pasiv" este asociat, în textele lui Luca şi Naum, felului în care se produc întîlnirile hazardului obiectiv, adevărurile revelate de "certitudinea eruptivă": "fără calcule, fără ipoteze, fără sterile semne de întrebare" sau prezenţele misterioase la Gellu Naum, "forţate de bagheta magică a aşteptării, a căutării". Apariţiile lui Gherasim Luca funcţionează în acelaşi regim: "...într-o lume de apariţii neaşteptate pe care le aştepţi, nu aştepţi, ele apar înainte de a le aştepta, exact în clipa cînd buzele se umezesc se depune pe ele sărutul sau dinţii sau vîntul sau gîtul alb dezgolit la lună pentru respiraţia rece ca două stilete a vampirului..." La o analiză atentă se poate constata proximitatea dintre Vampirul pasiv şi Medium. Gherasim Luca şi Gellu Naum scriu separat două cărţi în care circulă acelaşi flux poetic, aceleaşi figuri şi obsesii. Termenii care compun titlurile cărţilor, diferiţi şi aparent îndepărtaţi, se află, de fapt, într-un raport de echivalenţă.
Figură malefică, nocturnă, vampirul pasiv are, se poate spune, şi un sens luminos: el captează fluxul de mesaje, emoţii, imagini venite din spaţiul-timp şi le restituie, impregnate cu propriul "cod genetic", unui univers ce va avea astfel consistenţa visului şi a poeziei.

(fragment din Introducerea la volumul Gherasim Luca, Vampirul pasiv, ediţie bilingvă, în pregătire la Editura Vinea)