Fukushima, mon amour
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 59, aprilie 2011)
Cînd scriu aceste rînduri, reactorele nucleare ale Japoniei nu vor să se răcească. Acum toată lumea ştie cum arată un reactor, ce s-a întîmplat cu sistemul de răcire etc. Am văzut în cinci zile peste 20 de infografice care explică pe înţelesul oricui tehnologia şi riscul aferent
Cînd scriu aceste rînduri, reactorele nucleare ale Japoniei nu vor să se răcească. Acum toată lumea ştie cum arată un reactor, ce s-a întîmplat cu sistemul de răcire etc. Am văzut în cinci zile peste 20 de infografice care explică pe înţelesul oricui tehnologia şi riscul aferent. Ca o ironie, această tragedie a provocat o lecţie de popularizare a ştiinţei şi tehnologiei. Deodată ne-am readus aminte de faptul că trăim o eră atomică, în timp ce o traversăm şi pe cea informaţională. Dacă Internetul a putut fi oprit foarte repede (în Egipt, la începutul revoluţiei), se pare că pe stratul interior, dar dominant, al lumii noastre - energia - nimic nu poate fi oprit uşor. O reţea informaţională poate fi controlată prin deconectarea nodurilor ei principale, dar nu şi tehnologia nucleară. Dacă utilizînd Internetul participăm la modelarea informaţiei, iar această putere de maleabilitate n-a produs tragedii umane, maleabilitatea la nivel atomic ne poate purta spre un incredibil sfîrşit. Desigur, anxietatea aceasta nu e nouă; au profesat-o Heidegger şi Ellul, încă de acum 50 de ani.
Despre Cernobîl 1986 nu-mi amintesc mai nimic (pentru că eram prea mic). De altfel, atunci informaţia despre accident nu a circulat sau a circulat mult cenzurată (era, în parte, o informaţie contradictorie sau falsă). Cum orice ineformaţie e de fapt reducerea unei incertitudini, situaţia din Japonia 2011 e fundamental diferită de Cernobîl ’86: acum ştim cu toţii ceea ce se întîmplă. Ştim cum, ştim de ce, începem să vedem riscurile (după care în general se evaluează tehnologiile), să înţelegem poziţia ingrată a aşteptării şi speranţei atunci cînd pierzi controlul. E ironic faptul că avînd atîta informaţie despre ce se întîmplă nu reduce incertitudinea despre ce se va întîmpla în viitorul apropiat.
Poate că aceste evenimente vor duce la pierderea încrederii în ceea ce clasic s-a numit raţiune instrumentală, din care „se extrag“ atît puterea nucleară, cît şi puterea computaţională. Poate că va fi un reflux şi o continuă neîncredere în metodele ştiinţifice, în creativitatea inginerească şi în capacitatea umană de a organiza coerent mediul pe care-l locuieşte. Sau poate că e momentul ca „ignorantul“ public să vină la masa evaluării tehnologiilor şi să se pronunţe mai des. Expertul şi cetăţeanul vor cîntări (ancoraţi în aceeaşi raţiune instrumentală?) împreună ce drum să aleagă spre viitor. Desigur, dacă va mai exista vreun viitor pentru noi în timpul geologic al planetei Pămînt.
Tentaţia gîndirii apocaliptice, a luddismului şi a întoarcerii la o spiritualitate atehnologică vor creşte. Însă cum poţi fugi din cercul format de tehnologie şi capitalism, din fluxul informaţional şi piaţa de energie? Se pare că specia umană n-a prea avut noroc în ultimii 130 de ani. De la Războiul Curentelor (între Edison şi Tesla), opţiunea SUA pentru maşini şi camioane în defavoarea trenurilor (ca mijloace de transport de mărfuri) pînă la crizele nucleare de la Cernobîl sau Fukushima – totul a fost o serie de decizii probabil greşite despre cum să producem şi să consumăm energie (nucleul-dur al vieţii noastre economice). Întotdeauna existau alternative, dar oamenii (sau mai degrabă experţii, nu?) au ales calea mai simplă, şi mai problematică. Cu toate acestea, atunci cînd crizele se produc, important este răspunsul imaginaţiei şi al solidarităţii. Ceea ce Japonia, sînt sigur, deja a făcut cînd citiţi aceste rînduri.
