FRANŢA

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)

Unde greşesc ei, unde greşim noi

"Il y a vingt-cinq ans, on se disait volontiers fin de siecle. Nos grammairiens sont amerement fin de langue. L'un d'eux a meme écrit un livre ironique et spécieux sur le Français langue morte."
Fragmentul îi aparţine lui Thibaudet. Este extras dintr-un lung articol publicat în august 1924, "Une partie de grammaire", reluat apoi în Reflecţii despre literatură, 1938. Volumul la care face aluzie criticul se numeşte chiar aşa: Franceza, limbă moartă? (André Thérive, Plon, 1923). S-ar putea deci spune că puţine s-au schimbat în literatura franceză, de la începutul secolului: o aceeaşi obsesie a limbii traversează secolul. Pentru că limba franceză, desigur, e un alt fel de limbă: în ciuda modei filologice şi hermeneutice de la 1900, limba franceză este ea însăşi solul Raţiunii în cultură. Aşa stînd lucrurile, nu-i de mirare nici că modernismul francez este primul, în ordine cronologică, în lume, nici că, la ora globalizării culturale, nimeni n-are chef să mai vorbească o limbă care trebuie în primul rînd scrisă după dictare.
Aceasta e una dintre perspectivele, să spun aşa, în care s-a plasat Franţa ca invitată oficială la Bookfest-ul de anul acesta. Şi o priveşte. Din punctul ei de vedere, prezenţa ei la Bucureşti a contat puţin: media franceză n-a băgat în seamă evenimentul, deşi autorităţile Ambasadei Franceze de la Bucureşti au fost toate prezente. "Scrie că a fost Houellebecq beat", îmi spune o prietenă pe Facebook - iar mie mi se pare OK că a fost, şi că a răspuns, mai cu forţa, mai cu binişorul, avalanşei de jurnalişti care îl aşteaptau de vreo zece ani (ani în care Pascal Bruckner şi Frédéric Beigbeder au învăţat să ajungă pe jos de la Otopeni oriunde în centrul Bucureştiului). Dacă însă lăsăm deoparte prezenţa celor două vedete, MH şi PB, trebuie să recunoaştem că Franţa n-a atras un interes peste măsură cu ocazia tîrgului. Scriitorii francezi, moştenitori tradiţionali ai reflecţiei asupra limbajului, ai unui "moment gramatical al limbii" (Gilles Philippe), nu puteau face valuri într-o societate în tranziţie, grăbită, nemulţumită, dornică mereu de "acţiunea" de care n-are parte decît la televizor. Iar organizatorii n-au mai oferit mare lucru marelui public: filmul făcut după Particulele elementare a "rulat" într-un cort destul de impropriu vizionării. În plus, e un film nemţesc. Cărţile care, altădată, erau vîndute în perioada tîrgului cu 40% reducere faţă de preţul înscris pe copertă, au (la Cărtureşti) un preţ cu o cincime mai mare faţă de acelaşi reper, iar varietatea lor lasă enorm de dorit. O să mă desfăşor acum: biblioteca Institutului Francez a scăzut în ultimii ani ca ofertă (pe unele dintre cărţile date spre casare le am eu, acasă), iar abonamentele la revistele serioase de cultură socială şi politică (Le débat, Commentaire, Esprit), cu care mă cultivam mai demult, au fost sistate. Centrul de documentare lingvistică şi pedagogică şi-a pierdut spaţiul, ca şi mediateca, strînse fiind la etajul doi al clădirii din Bulevardul Dacia. Bun, e criză. Dar atunci trebuie să recunoaştem că "excepţia franceză" nu mai are aplombul din anii '90, în privinţa atragerii de public intelectual. Că Franţa nu mai vrea să strălucească doar în saloanele tot mai vetuste ale unui public tot mai restrîns. Şi că, de ce nu, s-a împăcat cu ideea de fostă mare putere culturală. Ceea ce nu e tocmai rău, dacă ne gîndim bine.
Trec la celălalt punct de vedere. Pe care îl ilustrez cu cele două dezbateri consacrate ştiinţelor umane, de joi şi de vineri, 31 mai şi 1 iunie. Prima, dedicată traducerilor din franceză în română, a doua, cu ocazia împlinirii unui deceniu de la moartea lui Pierre Bourdieu. Mă opresc mai ales la prima şi voi încheia cu o remarcă poate prea apăsat formulată. Implor de pe acum iertăciune lectorului ultragiat.
Salutar organizate de Institutul Francez (şi mai ales de Bertille Détrie, responsabila "cu cărţile" la Ambasada Franţei), ele au adunat multă lume bună, mai puţin de partea franceză (unde se remarcă Patrick Champagne, editorul lui Bourdieu de la editura Raisons d'agir, dar şi tînărul sociolog Pierre Clément, de la EHESS), cît mai ales de cea română (Laura Albulescu, Camelia Runceanu, Lidia Bodea, Vintilă Mihăilescu, Radu Toma, Bogdan Ghiu, Gabriel H. Decuble, Vlad Alexandrescu, Andrei Şerban). Într-adevăr, Franţa mai este încă patria "ştiinţelor umane" - sintagma e, de altfel, franceză -, măcar de după Război încoace, cînd sociologia devine, alături de lingvistica-ştiinţa-pilot, o alternativă la filozofie şi studii literare (Georges Perec îi consacră prestigiul "postmodern" în superbul roman Les Choses, din 1965). Există o înclinare a lor spre stînga, în Franţa, dar ştim că stînga e largă, diversă, eretică etc. Mi se pare normal, într-o cultură dominată de ideea şi spectrul revoluţiei, al ierarhiilor, al normei. A existat un moment de graţie, măcar aparentă, în România anilor '60, cînd sociologia devenise şi aici - desigur, datorită mai ales promisiunii pozitiviste pe care o făcea - o practică ştiinţifică asiduă şi nelipsită de conţinut. Şi nu mă refer aici la "sociologismul vulgar" proletcultist.
Cert e că, de la sfîrşitul anilor 1990, marile noastre edituri "teoretice" (Humanitas, în primul rînd) renunţă la multe din proiectele de traducere din ştiinţe umane, începute anterior. În plus, îi ocolesc programatic pe autorii "de stînga". Nu trebuie cerută vreo solidarizare intelectuală cu, să spunem, tropismul marxist al pieţei de carte franceze. Dar prea uşor le sună respingător editorilor români "stîngismul", ca şi cum toate cărţile publicate de teoreticienii francezi majori din ultimele decenii au pe copertă portretul lui Che. E vorba despre o neînţelegere, sau mai degrabă despre o rea-înţelegere de pe urma căreia nu prosperă decît propriile comodităţi mentale, care-i fac pe unii cunoscuţi semnatari români de cărţi şi articole să refuze fără apel autori ca Deleuze, Baudrillard sau Bourdieu. E drept, toţi aceşti French theorists au continuat linia obsesiei universalismului francez. Ca să mă opresc doar la Regulile artei, celebrul op bourdieusian din 1992, cum poate fi el înţeles de studenţii de la Litere care nu studiază literatura şi cultura franceză (mi s-a întîmplat să mă confrunt cu această problemă)? Există o închidere a spiritului francez, pînă în anii 1980, pe care el, spiritul francez, o vede de altfel ca pe un garant al deschiderii. Dar intelectualii români care-i resping pe amintiţii autori francezi n-o fac bazîndu-se pe un atare argument. "Baudrillard nu e un gînditor radical, aşa cum se declară în postfaţa cărţii, ci un relativist sceptic căruia lipsa unui reper transcendent îi insuflă sentimentul unei catastrofe iminente", scrie un eseist român în 2011, fără să ştie că în Societatea spectacolului e vorba chiar de critica dispariţiei transcendenţei din lumea cea nouă, printre altele. Dar, oricum, tot asta scria. Nu prinde la noi aşa ceva. Ceauşismul a sugrumat vocea ştiinţelor umane franceze din cauza subversiunii practicate, postcomunismul o face pentru că nu recunoaşte în subversiune decît un joc gratuit - alors que "transcendenţa" invocată străluceşte în vitraliile sparte ale Revoluţiei franceze.
Asta-i viaţa, o să trăim mai departe cu ideea de Franţă culturală întruchipată în Balzac, Baudelaire, Camus şi Bernard Pivot (plus nişte poeţi Belle Époque din care poţi oricînd face avioane 2000-iste) şi o să aşteptăm de la cărţile franţuzeşti de teorie tot mai puţin, convinşi că utopismul lor e strident şi deci de prost-gust. Asta o spunem noi, românii, împăraţii pragmatismului, care ştim precis unde şi cînd Adevărul trece prin centru, duminica, la costum, cu ochii lucind daimonic.

Alexandru MATEI

*****

Nimic nu seamănă mai bine cu o librărie decît o florărie
- convorbire cu Bernard Pivot -

Este un rock star al culturii franceze. Jurnalist literar, critic, fondator al revistei Lire, realizatorul unor emisiuni legendare, cu audienţe fabuloase (Ouvrez les guillemets, Apostrophes, Bouillon de culture, Double Je), unde i-a avut invitaţi pe unii dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea, membru al Academiei Goncourt (deşi nu e scriitor), autorul celebrelor campionate de ortografie "Dicos d'or", Bernard Pivot a influenţat gusturile literare ale unor generaţii întregi de francofoni. În 2004, a venit la Iaşi ca să realizeze o emisiune specială Double Je, iar în iunie 2012 a revenit în România, la Bookfest, la invitaţia Institutului Francez din Bucureşti. Am vorbit într-o sîmbătă dimineaţa despre emisiunile celebre, întîlnirile memorabile, întrebările potrivite, în faţa unui public sous le charme. (Luiza Vasiliu)

Cum de aţi acceptat să-l aveţi ca invitat în emisiune pe Charles Bukowski, deşi ştiaţi că va fi, ca să folosesc o expresie blîndă, "sub influenţa alcoolului"?
Pur şi simplu pentru că Bukowski e un scriitor. E adevărat că era alcoolic, dar era totuşi un scriitor. Dacă îi daţi afară din istoria literaturii pe toţi scriitorii alcoolici, nu mai rămîneţi cu nimeni. Îl invitasem pe Bukowski pentru că era un autor foarte interesant, aparte, original. Ştiam că are probleme cu alcoolul, dar, ce să-i faci, trebuie să rişti (să nu uităm că asta se întîmpla într-o emisiune în direct). El ceruse să bea vin alb, aşa că i s-au adus două sticle de Saint-Ser, pe care le-a băut ca pe apă, astfel încît, după 30 de minute i se făcuse cald, voia să meargă la baie, nu se mai oprea din bolborosit, împiedicîndu-i pe ceilalţi să vorbească. La un moment dat, s-a ridicat şi a părăsit platoul, iar eu n-am avut, desigur, nimic împotrivă.

Orgoliul lui Nabokov

Există o sumedenie de legende în jurul emisiunilor dvs. De pildă, se spune despre Nabokov că a băut whisky dintr-un ceainic, în timpul emisiunii...
Nabokov este un caz interesant, pentru că îl consider unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului al XX-lea şi cred că e nedrept şi anormal faptul că Academia suedeză nu i-a acordat Premiul Nobel, pe care îl merita cu vîrf şi îndesat. Aşadar, mi se spusese că Nabokov nu acceptă prezenţa în vreo emisiune. Cum pe atunci eram tînăr şi plin de avînt, m-am dus totuşi să mă întîlnesc cu el la hotelul Vieux Palace din Montreux, chiar lîngă lacul Léman. Am schimbat cîteva vorbe, a fost foarte simpatic, după care l-am întrebat dacă vrea să vină la mine în emisiune. Mi-a răspuns: "Vin în emisiunea dumneavoastră cu două condiţii. Prima: să-mi trimiteţi întrebările în scris, iar eu o să dau răspunsurile tot în scris şi o să le citesc în faţa camerei de luat vederi." În mod normal, orice jurnalist ar fi trebuit să refuze o asemenea propunere, dar eu mi-am pus mîndria de jurnalist în buzunar şi mi-am spus că am în faţă unul dintre cei mai importanţi scriitori, că nu avem nici o înregistrare cu el şi că uneori trebuie să ştii să accepţi inacceptabilul. Aşa că am spus da, el a fost extrem de uimit şi a fost nevoit să-şi respecte cuvîntul dat. Nabokov era un scriitor genial, dar era, în acelaşi timp, un om cu un orgoliu infinit, care nu accepta să rostească ceva fără să fie scris dinainte. Toate cursurile despre literatura franceză pe care le-a ţinut în universităţile americane erau scrise de la un capăt pînă la celălalt. Nu-şi permitea nici un fel de abatere în timpul cursului şi considera că nu poate improviza, cu atît mai puţin într-un studio de televiziune. Revenind la întrebarea dvs., mi-a spus: "Ştiţi, emisiunea e lungă şi aş vrea să beau puţin whisky, dar nu vreau să dau un exemplu negativ francezilor, aşa că o să puneţi whisky-ul într-un ceainic şi din cînd în cînd o să-mi spuneţi: "Puţin ceai, domnule Nabokov..."." Ne rugase să-l ascundem în spatele unui paravan de cărţi, ca să nu i se vadă fişele cu notiţe, "iar eu voi ridica ochii spre cer, voi căuta inspiraţia şi voi da iluzia că improvizez, cînd, de fapt, voi citi cuvintele pe care le voi fi aşezat pe foile de hîrtie" etc. Era un om cu totul surprinzător. Şi dacă nu aş fi acceptat această scenografie, nu am fi avut astăzi nici o înregistrare cu Nabokov (în afara celebrelor imagini cu el la vînătoare de fluturi).

Soljeniţîn: comedie şi spontaneitate

Cînd vorbiţi despre Apostrophes, spuneţi că una dintre întîlnirile care v-a marcat cel mai mult a fost cea cu Soljeniţîn. L-aţi invitat de patru ori în emisiune, urmărindu-i parcursul, din 1975 şi pînă după căderea comunismului.
Aşa e. Am avut noroc să-l pot însoţi pe Soljeniţîn după plecarea sa din URSS şi pînă la întoarcerea în Rusia. În '75, a venit la Paris, apoi am mers eu la reşedinţa lui din Vermont, SUA, iar după căderea Zidului Berlinului, a trecut din nou pe la Paris, pentru ca, în fine, să realizez cea de-a patra emisiune la Moscova. Cea mai pasionantă emisiune dintre toate a fost cea din SUA, unde l-am filmat alături de soţia lui, de soacră, de cei trei fii, şi am putut vedea cum lucra la această enormă întreprindere istorică, Roata roşie, titlul sub care a publicat nenumărate volume despre Revoluţia bolşevică. O să vă povestesc o anecdotă care spune multe despre ce personaj era Soljeniţîn: am ajuns noi la reşedinţa din Vermont, cu o echipă foarte numeroasă, şi l-am cam speriat, pentru că era ca şi cum i-am fi invadat proprietatea destul de secretă. Înainte să începem filmările, mi-a spus: timp de o zi şi jumătate, eu şi familia mea sîntem la dispoziţia dvs., aveţi libertate totală ca să ne filmaţi în viaţa de toate zilele, dar să nu-mi cereţi niciodată să repet ce-am mai spus, sau să fac din nou ceva - asta ar însemna să renunţ la spontaneitate şi să joc într-o comedie. După masa de prînz, pe care ne-o pregătise doamna Soljeniţîn, fiul mijlociu, viitor pianist, s-a aşezat la pian şi a cîntat ceva de Beethoven. Soljeniţîn a venit în spatele lui şi i-a mîngîiat patern ceafa. Cameramanul a ratat gestul, iar realizatorul s-a întors spre scriitor şi a vrut să-i spună să repete, dar cînd a văzut privirea cruntă a lui Soljeniţîn, n-a mai îndrăznit să insiste.

M-am întrebat întotdeauna, în timp ce mă uitam la emisiunile dvs., cum faceţi ca să găsiţi întrebările potrivite.
Ţine de meserie. Dacă citeşti cărţile invitaţilor tăi, dacă le cunoşti opera în profunzime, atunci întrebările vin de la sine. Uneori, te bucuri cînd găseşti o întrebare ceva mai originală, mai surprinzătoare, mai amuzantă, dar, în general, întrebările vin din simpla lectură a cărţilor în cauză.

Cititul de plăcere

E adevărat că la vremea respectivă citeaţi 10 ore pe zi?
Da, dar există şoferi de taxi care conduc 10 ore pe zi, aşa că nu e nimic excepţional în a citi tot atît. Şi apropo de asta, au existat mulţi taximetrişti care mi-au spus: "Vai, domnule Pivot, citiţi atît de mult, mi-e milă de dumneavoastră!" Iar eu le răspundeam: "Păi, dumneavoastră conduceţi o maşină pe străzile din Paris, în traficul ăsta cumplit, cu ambuteiaje şi poluare, în timp ce eu stau confortabil la mine acasă şi îmi cîştig viaţa mai lejer şi tot dumneavoastră spuneţi că vă e milă de mine..." Lectura e o plăcere. În joia dinaintea emisiunii citeam şi 14 ore pe zi.

Cum vedeţi astăzi, din poziţia dvs. de membru al Academiei Goncourt, literatura franceză contemporană, pe care o cunoaşteţi, de altfel, atît de bine?
E o întrebare pentru care aş avea nevoie de o oră întreagă ca să vă răspund. Pe scurt, literatura franceză nu mai trăieşte perioada glorioasă de după război, cu Camus, Sartre, Malraux, de Beauvoir, Duras, Giono, Simenon ş.a. Epoca aceea a luat sfîrşit. E adevărat că încă mai avem scriitori buni, cum e Le Clézio, dar epoca de aur a literaturii franceze pare să se fi încheiat. Trebuie însă să ne ferim de bilanţurile făcute în grabă. Cînd Stendhal şi-a publicat romanele, Balzac a fost singurul care le-a recunoscut valoarea. Cred că trebuie să fim realişti, să acceptăm că literatura franceză nu mai ocupă locul de seamă pe care-l avea acum 40-50 de ani, dar asta nu înseamnă că nu ascunde încă o sumedenie de comori.

Dacă aţi putea face o ediţie ideală din Bouillon de culture, pe cine aţi alege drept invitaţi?
Mi-ar fi plăcut să fac un interviu cu Voltaire, cu Alexandre Dumas, cu Proust. A, da, şi cu Moliere, care a rămas pînă astăzi o enigmă a literaturii franceze.

Dacă ar trebui să alegeţi o singură carte care să facă pe cineva să se îndrăgostească de literatura franceză, ce-aţi alege?
Mai întîi te îndrăgosteşti de limba franceză, şi abia apoi de literatură. Dacă vă spun să citiţi Belle du seigneur sau Pamfletele lui Paul-Louis Courier, pe care nu le mai ştie nimeni în Franţa, Condiţia umană a lui Malraux sau Cuvintele lui Sartre - cărţi cu totul şi cu totul diferite -, ar trebui să vă cunosc foarte bine ca să ştiu ce v-ar plăcea să citiţi. Nimic nu seamănă mai bine cu o librărie decît o florărie. Oferta e variată, aveţi de unde alege. Aşa că mai bine intraţi în librărie şi alegeţi o carte la întîmplare, e modalitatea cea mai simplă de-a vă îndrăgosti de lectură.

interviu realizat de Luiza VASILIU

(fotografii de Lucian MUNTEAN)

*****

Sylvie Germain: cortul întîlnirii

În ultima sa carte, Rendez-vous nomades (Albin Michel, 2012), Sylvie Germain reia, într-un amestec de eseu şi memorialistică, parcursul său intelectual şi spiritual, dar şi vechile preocupări pentru mistică şi relaţia omului cu divinitatea. Într-o seară toridă de mai, la "Centrul Sfinţii Petru şi Andrei" din centrul Bucureştilor, cînd toată lumea era la Bookfest, Sylvie Germain a vorbit despre maestrul ei, Emanuel Lévinas, despre Simone Weil, despre Maurice Blanchot şi despre Angelus Silesius, dar şi despre relaţia sa personală cu credinţa şi despre modul în care şi-a asumat-o în această carte insolită şi într-o lume literară franceză mai degrabă atee sau agnostică. "Lucrul cel mai important în relaţia cu creştinismul, a spus scriitoarea, este acela de a putea locui în acest spaţiu mental care este Biblia. Nomadismul mi s-a părut o bună analogie, pentru că nomazii merg de obicei prin deşert ştiind însă bine unde vor să ajungă, înălţîndu-şi corturile şi locuind acolo. De două sau de trei ori în Vechiul Testament se spune că Moise a înălţat un cort în afara taberei sale, departe de tabăra sa şi că acel cort era "cortul întîlnirii" unde aştepta un semn de sus, o manifestare a lui Dumnezeu. Ideea aceasta minunată, aceea că prezenţa dumnezeirii se deplasează odată cu oamenii, am preluat-o în titlul cărţii mele. Ideea de nomadism este, de altfel, prezentă adesea în Biblie: întîlnirea lui Iisus cu samariteanca se încheie cu prevestirea zilei în care Dumnezeu va fi cunoscut "în spirit şi în adevăr", nu într-un loc anume, fie el şi unul sacru. Acest lucru înseamnă, poate, că fiecare fiinţă umană este un templu în mişcare. Pentru un om care îl caută pe Dumnezeu, cortul întîlnirii este el însuşi."
Rendez-vous nomades a primit Marele Premiul al Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa.