Fac traducerile o literatură? Literatura română tradusă în franceză, spaniolă, engleză şi germană

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 67, decembrie 2011)

Frumoasa adormită
Literatura română în Franţa

Mediul literar francez e nombrilist: afirmaţia nu mai surprinde pe nimeni, s-a banalizat. Francezii se plîng, la rîndul lor, că Statele Unite sau Marea Britanie - mediul literar anglo-saxon în general - sînt exclusiviste, nu sînt interesate decît de promovarea propriilor autori şi traduc prea puţină literatură francofonă. Într-o astfel de ambianţă de concurenţă, dacă nu ostilă, în orice caz suspicioasă, cît şi mai ales cum reuşeşte să străpungă literatura română scutul egocentric al mediului literar francez?
În ultimii zece ani, în Franţa au apărut peste 40 de traduceri din literatura română, cu referire doar la domeniul ficţiunii. În principal, două instanţe colaborează, cu pasiune şi inteligenţă, pe acest teren al promovării literaturii române, în care "le savoir faire" presupune deopotrivă răbdare, tenacitate şi o diplomaţie a infiltrării reţelei de piaţă de carte din domeniul "literatură străină": Institutul Cultural Român împreună cu centrul Naţional al Cărţii (CENNAC), prin programe de susţinere a traducerilor şi publicaţiilor, şi traducătorii de literatură română în franceză. Cei din urmă, reuniţi din 2006 în ATLR (Asociaţia Traducătorilor de Literatură Română), au reactivat o excelentă vitrină mediatică pentru literatura română tradusă în Franţa, prin revista online Seine et Danube (http://www.seine-et-danube.com/). Alimentată constant cu traduceri inedite, autori noi, ştiri despre ultimele apariţii, Seine et Danube e un laborator viu şi, în acelaşi timp, dovada reconfortantă că meseria de traducător de literatură română se autoirigă, în ciuda vremurilor şi a crizelor de tot felul, prin pasiune. Editorialul ultimului număr, scris cu sensibilitate de directoarea revistei, traducătoarea Laure Hinckel, stă sub semnul... seducţiei. În materie de traduceri româneşti, nu există cuvînt-cheie mai potrivit care să dea măsura aspiraţiei de a cuceri reduta exclusivistă a mediului literar francez. În încercarea de a contura o atmosferă, de a lua pulsul momentului, ancheta de faţă, realizată printre editori, traducători, jurnalişti şi critici, ne pune înainte o imagine... de basm: literatura română în Franţa e o frumoasă adormită care-şi aşteaptă prinţul salvator. Care, pare-se, niciodată n-a fost atît de aproape...
După efervescenţa din 2005, cînd 12 scriitori români contemporani au fost invitaţii speciali ai evenimentului Les Belles Étrangeres, volumele traduse şi publicate în Franţa în ultimii ani au stîrnit, în general, cronici cel puţin promiţătoare, dacă nu de-a dreptul entuziaste. Au apărut: Mircea Cărtărescu cu ultimul tom al trilogiei Orbitor (L'Aile tatouée, Denoël, 2009), Dan Lungu cu trei romane (Le paradis des poules, 2005; Je suis une vieille coco!, 2006; Comment oublier une femme, 2010 - toate la editura Jacqueline Chambon, în traducerea fidelei Laure Hinckel), Florina Ilis cu La Croisade des enfants (volum tradus de Marily le Nir la editura Des Syrtes), Florin Lăzărescu cu Notre envoyé special (la aceeaşi editură, în tălmăcirea Olimpiei Verger), Ana Maria Sandu cu L'Ecorchure (tradus de Fanny Chartres în 2010, la editura Chemin de fer), Gabriela Adameşteanu cu Vienne le jour (la Gallimard, în 2009), sub pana franceză a lui Marily le Nir - neobosită traducătoare a lui Norman Manea (L'Enveloppe noire, Seuil, 2009) sau a lui Eugen Uricaru (Ils arrivent, les barbares!, Noir sur Blanc, 2009). Iar cel mai recent volum: Camion bulgare al lui Dumitru Ţepeneag, tocmai apărut la P.O.L. în traducerea lui Nicolas Cavailles. Fără să fie exhaustivă, trecerea în revistă a ultimelor apariţii în Franţa nu poate ocoli domeniul dramaturgiei, productiv şi dinamic cu, spre exemplu, proaspătul Avant-hier, apres-demain de Gianina Cărbunariu, în traducerea Mirellei Patureau şi publicat la Espace d'un Instant.
În doar cîţiva ani, buchetul pare consistent, iar critica de specialitate a ştiut să aleagă pepitele.

Îndepărtata şi apropiata Românie literară

Despre Cruciada copiilor, tradusă de Marily le Nir şi publicată de editura Des Syrtes, La matricule des Anges notează: "E un roman care nu te lasă indiferent. Prin stil mai întîi, incisiv, tăios, neliniştitor, şi în acelaşi timp impregnat de o tandreţe evidentă, împănat de aluzii mai mult sau mai puţin ironice care îl fac şi mai viu, şi mai necruţător. E frumos. E puternic. Absolut bulversant." În 2010, volumul a fost de altfel distins cu premiul pentru cea mai bună carte străină, acordat de prestigioasa revistă Courrier international. În ţara în care premiile literare sînt o instituţie sacrosantă, e de presupus că o astfel de distincţie e o locomotivă nesperată. Adevărat şi nu prea - e de părere editoarea Florinei Ilis, Olimpia Verger, directoarea editurii Des Syrtes. "Impactul unui premiu literar nu este niciodată neglijabil, chiar dacă este vorba de un premiu nu foarte cunoscut. În primul rînd, este vorba de calitatea lui şi, în cazul Courrier international, acest lucru este indiscutabil. În privinţa vînzărilor, asta s-a tradus printr-un un nou tiraj, o campanie de publicitate şi prestigiu. Dar, din păcate, literatura română rămîne un fel de nişă, şi vînzările nu sînt spectaculoase. Totuşi, trebuie să spun că premiul a ajutat mult şi pentru presa care încă nu vorbise de roman. În cazul Cruciadei..., librarii şi cititorii au fost foarte importanţi şi eficace. Spre exemplu, un singur librar din Vincennes [estul Parisului] a vîndut 150 de exemplare! Şi, în definitiv, cred că o a doua carte a Florinei Ilis va putea fi remarcată mai uşor, din start." - analizează editoarea.
În Magazine littéraire din septembrie 2009, criticul literar Bernard Fauconnier scria despre Cărtărescu şi Aripa dreaptă, devenită în traducerea lui Laure Hinckel L'Aile tatouée: "Cu ultimul volum din trilogie - uluitor -, autorul român atinge zenitul literaturii europene." Jubilaţia jurnalistului francez în faţa scriiturii cărtăresciene se revarsă într-o cascadă de epitete - "roman iniţiatic, simbolic, realist, specular, filozofic, poetic" -, pentru a culmina, clarvăzător, cu pariul literar pe care îl inspiră creaţia lui Mircea Cărtărescu: "romanul total, romanul monstru, cvasicosmic, rămîne între arte mijlocul suveran de a rivaliza cu lumea, recompunînd-o: cîţi sînt dispuşi să ţină seama de asta, în vremurile derizorii pe care le trăim?" Editorul său francez, Olivier Rubinstein, director, în epocă, al editurii Denoël, nu dezminte vocaţia universală a autorului român, pe care nu ezită să-l aşeze printre cei mai importanţi autori din lume: "N-am să uit niciodată şocul pe care l-am avut descoperind, acum deja mult timp, Visul [tradus de Hélene Lenz şi publicat de Climats, în 1992] şi aduc un omagiu prietenului meu Ovidiu Crohmălniceanu, care m-a făcut să-l descopăr pe Mircea Cărtărescu. Opera lui se înscrie, bineînţeles, într-o tradiţie Mittel Europa - Kafka, Broch, Ungar -, dar, ca şi irlandezul Joyce, francezul Proust sau argentinianul Borges, impregnaţi de cultura locală şi de societatea epocilor lor, transcende particularismul pentru a ajunge la atemporal şi universal." Entuziasmul editorului e condiţia necesară, dar nu şi suficientă; priza la public pare să ţină şi de alte ingrediente, crede editorul francez: "Carte după carte, opera lui Cărtărescu îşi întîlneşte publicul, care formează astăzi un fel de societate secretă. România, atît de apropiată şi atît de îndepărtată, rămîne totuşi puţin cunoscută publicului francez - analizează Olivier Rubinstein. În afară de cinematografie, cu opera lui Lucian Pintilie şi Palme d'Or pentru Cristian Mungiu, literatura română contemporană, în mod bizar, îşi găseşte cu greu cititorii în Franţa." Olimpia Verger, editoarea Florinei Ilis şi a lui Florin Lăzărescu, accentuează pe necesitatea caracterului insolit al vocilor literare din România pentru ca ele să aibă şanse în peisajul literar francez: "Cred că interesul se creează pur şi simplu prin cărţi bune. Nu cred în fenomenele de modă, şi nu pentru că la un moment dat se vorbeste de o anumită ţară, în domeniul literaturii sau al filmelor, tot ceea ce va apărea de acolo va fi dintr-odată acceptat. Cruciada a avut succes pentru că este o carte extraordinară. În acest moment, problema vine, după părerea mea, din România, unde am impresia că stilul nu se prea înnoieşte. Şi nu doar stilul, ci şi tematica. Deci, în ciuda faptului că încerc să găsesc proiecte interesante, ele nu prea vin, sau nu ajung pînă la mine." - conchide editoarea editurii Des Syrtes.
Traducătorii, primii care se entuziasmează şi primii care încearcă să-i seducă pe editori, simt cel mai bine pulsul sau tensiunea dintre cerere şi ofertă. Fanny Chartres, care a tradus-o pe Ana Maria Sandu pentru Chemin de fer, mărturiseşte: "Este dificil să convingi astăzi un editor francez să publice un autor român. Criza şi puţinele lor cunoştinţe despre România nu ajută deloc. Trebuie ca editorul să aibă un veritabil coup de coeur pentru ceea ce traducătorul îi propune, cum s-a întîmplat cu L'Écorchure de Ana Maria Sandu sau cu Blues pour chevaux verts de Letiţia Ilea [volumul va apărea în 2012, la editura Le Corridor Bleu]. Am trimis editorilor respectivi cîteva fragmente şi au reacţionat imediat. Nu-mi venea să cred. Apoi, e o adevărată plăcere să lucrezi cu ei, fiindcă pasiunea e comună şi fără preţ." Marily le Nir confirmă, la rîndul său, sentimentul că editorii francezi manifestă în acest moment destulă rezervă faţă de proiectele care vin dinspre România: "Sînt reticenţi şi totuşi le propunem lucruri interesante. În acest moment pregătesc un dosar despre Radu Ţuculescu şi unul despre Adina Rosetti. Împreună cu prietena mea, Laure Hinckel, ne pregătim să traducem Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian, iar discuţiile cu editura Jacqueline Chambon sînt destul de avansate în această direcţie..." Laure Hinckel descrie dinamica meseriei de traducător de literatură română în franceză ca pe o ecuaţie cu multe imponderabile: "Editorii funcţionează mult pe afinităţi şi coup de coeur, pe iniţiative personale, contacte, întîlniri, totul cu multă diplomaţie, nu poate fi vorba de un asalt monolitic, de o presiune în bloc. Am învăţat regula jocului, avem şi pîrghii, sîntem susţinuţi de Institutul Cultural Român prin programe adaptate. Dar dacă o carte îi place unui editor francez este pentru conţinutul ei şi nu pentru că vine din România." 
Impresia generală şi, în acelaşi timp, cercul vicios şi păgubos este că, în Franţa, literatura română e considerată de nişă. Laure Hinckel pune degetul pe rană. "Literatura română în Franţa n-a atins încă masa critică de publicaţii care să permită o conştientizare a fenomenului literar românesc. E nevoie de mult mai multe traduceri, chiar şi de cărţi de nivel mediu, care să asigure această platformă şi să declanşăm un cerc virtuos." Ceea ce s-a întîmplat în Franţa cu literatura nordică: complet necunoscută acum doi-trei ani, după traduceri masive de literatură poliţistă s-a deschis gustul publicului pentru literatura ţărilor nordice, iar editurile exploatează acum din plin acest filon. Fanny Chartres crede că obstacolul vine mai curînd din superficialitatea editorilor, dictată la rîndu-i de modă şi piaţă. "Editorii francezi sînt lipsiţi de curiozitate. Editorii spanioli, italieni, germani sînt cu mult mai curioşi... E valabil şi pentru literatura franceză în sine, unde avem impresia că în librării vedem aceiaşi şi aceiaşi autori. Dacă au dat de un autor care merge, să spunem Marc Levy, atunci se vor mulţumi să caute autori în stilul lui Marc Levy (e doar un exemplu, nu am nimic împotriva sa...). Dacă au găsit un curent literar care merge, spre exemplu autoficţiunea, atunci nu vor publica decît autoficţiune. Pentru domeniul literaturii străine e la fel. Cred că ar trebui mai întîi ca un autor român tradus să aibă un imens succes în Franţa şi atunci editorii se vor interesa de toţi ceilalţi autori din ţara sa. Nu-mi place ideea asta, pentru că succes nu înseamnă neapărat calitate, dar asta este situaţia." - conchide Fanny Chartres.
În condiţiile în care editorii francezi sînt rezervaţi, puţin curioşi, la pînda succesului imediat, într-un mediu literar exclusivist prin definiţie, fiecare traducere din literatura română publicată în Franţa e o operaţie de seducţie reuşită. Iar în aer pluteşte un fel de aşteptare, o deschidere incertă, promiţătoare totuşi. Editorul Bertrand Py, de la Actes Sud, îmi mărturisea de curînd: "Seria Lettres roumaines e, ca să zic aşa, adormită de ani buni, dar cred că într-una din zile se va trezi..."
Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură unui Mircea Cărtărescu, spre exemplu (românii fantasmează mult şi legitim în jurul numelui său), ar atrage cu siguranţă o avalanşă de cereri de traduceri în franceză din literatura română... Deocamdată, promisiunile lui 2012 devin certitudini editoriale datorită tenacităţii şi pasiunii aceloraşi cîţiva traducători pe care fortăreaţa mediului literar francez îi exasperează tot atît cît îi şi motivează. Veştile bune se numesc: Ştefan Baştovoi cu Les lapins ne meurent pas, tradus de Laure Hinckel pentru Jacqueline Chambon; Eugen Uricariu cu La Soumission, în traducerea lui Marily le Nir la Éditions Noir sur Blanc, Letiţia Ilea cu volumul Blues pour chevaux verts, tălmăcit de Fanny Chartres pentru Le Corridor Bleu, plus un buchet proaspăt de nuvele pe care aceeaşi Fanny Chartres le adună într-un volum colectiv de (bonnes!) Nouvelles de Roumanie, care a sedus editorul L'Atelier du Gué. Sumarul e generos, miza e importantă: Gabriela Adameşteanu, "L'Angoisse" - "Neliniştea"; Răzvan Petrescu, "Photos de mariage" - "Fotografii de nuntă"; Lucian Dan Teodorovici, "Bien des kilometres plus tôt" - "Cu mai mulţi kilometri în urmă"; T.O. Bobe, "La Contorsionniste" - "Contorsionista"; Florin Lăzărescu, "L'Ours Lili et la Baleine Goliath" - "Ursoaica Lili şi Balena Goliat"; Ana Maria Sandu, "La Russe du deuxieme" - "Rusoaica de la doi"; Laurenţiu Bratan, "Cri" - "Strigăt"; Mircea Nedelciu, "L'effet d'écho contrôlé" - "Efectul de ecou controlat"; Filip Florian, "Les magiciens de l'Île Sylt" - "Vrăjitoriile din Insula Sylt"; Radu Cosaşu, "Un rameau d'olivier" - "O ramură de măslin". "Miza este importantă pentru că, pe de o parte, este vorba de a propune cititorilor francezi autori români, mulţi dintre ei necunoscuţi în Franţa, iar pe de altă parte, de a-i incita pe editorii francezi să meargă mai departe, spre alte cărţi ale respectivilor autori." - tranşează lucid traducătoarea.
Vast şantier, nemiloasă arenă a jocurilor de seducţie...

de Cristina HERMEZIU
 

***
 

Anii literaturii române în Spania

În urmă cu vreo zece ani, cînd i-am luat un interviu lui Joaquín Garrigós, în Dilema, am fost uimită de două lucruri: o dată, de faptul că era singurul traducător sistematic din română în spaniolă; în al doilea rînd, de felul în care Garrigós, lingvist romanic de formaţie, lipsit cu desăvîrşire de pretenţii critice sau teoretice, îşi alegea cărţile: exclusiv pe criterii de gust personal. Iar cărţile care-i plăceau aparţineau, majoritatea, unor scriitori interbelici. Îmi amintesc că am şi protestat uşor la anumite titluri, şi bine am făcut, pentru că, resemnată în faţa inapetenţei sale pentru literatura contemporană, am ajuns să vorbim şi despre interbelici mai puţin frecventaţi - Max Blecher printre ei, ale cărui Întîmplări în irealitatea imediată Joaqín Garrigós le-a tradus curînd, prin 2005.
Joaquín Garrigós a tradus, într-un răstimp de doar zece ani, multe dintre cărţile lui Mircea Eliade (Domnişoara Christina, Nuntă în cer, Şantier, India, Noaptea de Sînziene, Huliganii, Tinereţe fără tinereţe, Nouăsprezece trandafiri, Maitreyi, Povestiri fantastice, Jurnal, Jurnalul portughez), Emil Cioran (Amurgul gîndurilor, Cartea amăgirilor, Îndreptar pătimaş), Liviu Rebreanu (Ciuleandra), Norman Manea (Plicul negru, Întoarcerea huliganului), Camil Petrescu (Patul lui Procust), Gabriela Adameşteanu (Dimineaţă pierdută), Max Blecher (Întîmplări în irealitatea imediată, Vizuina luminată), Pericle Martinescu (Şapte ani cît şaptezeci), Mihail Sebastian (Jurnal, Oraşul cu salcîmi) etc. Garrigós face parte dintr-o specie extrem de rară: spune exact ce crede, traduce în continuare doar ce îi place, rezistă tuturor presiunilor, nu amestecă lucrurile. Înainte de a deveni directorul Institutului Cervantes de la Bucureşti, puteam conta să ne facă radiografii clare ale impotenţei noastre instituţionale, ale sindromului "Meşterul Manole", ale reţelelor bazate pe "prietenism" şi servicii reciproce, care minează şi azi punctele esenţiale ale "politicilor culturale" româneşti. Cît a fost într-o poziţie oficială, a tăcut şi a făcut, adică a pus umărul la receptarea lui Blecher în Spania (lansat prin bunăvoinţa lui Marcos-Ricardo Baratán, directorul Centrului de Artă Modernă), a lui Norman Manea (Întoarcerea huliganului a fost aleasă cartea anului 2005 de prestigiosul ziar barcelonez La Vanguardia) şi a multor altora. Acum, revenit în Spania, traduce în continuare şi urmăreşte cu interes literatura română contemporannă, fără a-şi trăda însă preferinţa pentru alte vremuri literare.
Recent, hispanistul de origine română Dan Munteanu Colán, traducătorul lui Lope de Vega, Tirso de Molina, Calderón de la Barca, a publicat la editura Baile del Sol, din Tenerife, o antologie din opera lui George Bacovia intitulată 40 Poemas. După 1990, Dan Munteanu a mai întocmit şi tradus o antologie de poezie a diasporei româneşti în Spania. Antologia cu pricina însă, deşi riguros întocmită şi excelent transpusă în spaniolă, nu a avut ecou în presa sau lumea literară din Spania: "Criticii din jurul meu s-au manifestat entuziast, recunoscîndu-l pe Bacovia ca pe un mare poet. Dar la nivel global, nu văd o receptare foarte susţinută. Nu am auzit vorbindu-se de autorii români traduşi în spaniolă, cu excepţia traducerilor din Mircea Eliade, şi nici nu am văzut multe cronici la traducerile apărute" - mărturisea nu de mult Dan Munteanu Colán într-un interviu.
Schimbarea de fond a venit doar odată cu înfiinţarea şi cu rodarea de către Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii (CENNAC), a unui sistem de sprijinire a traducerilor, şi cu stabilirea unor jurii independente şi (pe cît posibil) obiective, profesioniste şi competente în domeniile vizate. Prin aceste programe şi, mai ales, prin stabilirea unor veritabile relaţii între cele două literaturi s-au tradus, în ultimii ani, foarte multe cărţi ale unor autori români. De-a lungul întregului an 2011 - "Anul literaturii române în Spania" -, dar mai ales la Tîrgul LIBER de la Madrid, unde România a fost ţară invitată, acest lucru a fost clar demonstrat. Receptarea literaturii române în mediul iberic este o reuşită semnificativă, cel puţin faţă de alte zone culturale. În Spania s-au publicat, în ultimii cinci ani, peste 50 de volume din limba română, cele mai multe cu ajutorul ICR, altele prin grija traducătorilor, mulţi dintre ei universitari spanioli, dar şi absolvenţi de filologie romanică pasionaţi de limba română. Îi ştiam pe mulţi dintre ei - din poveşti, din cărţi, de pe la alte tîrguri sau de la Institutul Cervantes din Bucureşti. Recent, la Madrid, în cele două săptămîni dedicate României, au fost prezenţi majoritatea, de la Joaquín Garrigós, Ioana Zlotescu, Marian Ochoa de Eribe, Joan Linas, Xavier Montoliu Pauli la Cătălina Iliescu, Viorica Pâtea sau Alberto Madrona. Au fost, desigur, evocaţi Rafael Pisot şi Cristina Sava care tocmai au publicat, în spaniolă, Craii de Curtea veche de Mateiu Caragiale, Victor Ivanovici care are în lucru Amor intellectualis de Ion Vianu, precum şi Javier Marina, Manuel Lobo Serra, Susana Vásquez Alvear.
Ce se traduce actualmente în Spania? Principala tendinţă este aceea de echilibrare a balanţei, prin mutarea accentului pe opera unor scriitori contemporani. Garrigós tradusese două romane de Alexandru Ecovoiu (Saludos şi Cei trei copii Mozart) şi romanul lui Dan Lungu Sînt o babă comunistă! (Soy un vejestorio comunista!). Universitara bască din Bilbao, Marian Ochoa de Eribe, lector de limba spaniolă la Universitatea Ovidius din Constanţa mai mulţi ani, a tradus, pentru editura Impedimenta, Nostalgia de Mircea Cărtărescu, sub titlul El Ruletista, după ce, în 2006, De ce iubim femeile apăruse la editura Funambulista, în traducerea lui Manuel Lobo Serra, la fel ca primul volum din Orbitor - Aripa stîngă (2010). Romanul lui Petru Cimpoieşu, Simion Liftnicul, a apărut în 2009 la Icaria Editorial, în traducerea lui Francisco Javier Marina Bravo, iar Christina domestica şi vînătorii de suflete la Mira Editores în 2010, în traducerea lui Francisco Javier Marina. Tot Francisco Javier Marina a tradus cartea de memorii a Lenei Constante, Evadare tăcută: 3000 de zile singură în închisorile din România (Bassarai Ediciones) şi Cruciada copiilor de Florina Ilis. În 2011, editura Acantilado a publicat romanul de debut al lui Filip Florian, Degete mici (în traducerea lui Joan Llinas), după ce anterior publicase Mănuşile roşii de Eginald Schlattner, iar Editorial Foca - Născut în URSS de Vasile Ernu (traducere de Corina Tulbure). Prozele scurte ale lui Răzvan Petrescu din Mici schimbări de atitudine au apărut la editura barceloneză El Nadir, în traducerea cuplului Rafael Pisot-Cristina Sava, şi au avut o primire de presă caldă (am citit cel puţin două recenzii ale volumului, ceea ce, pentru o carte românească, e deja excelent).
În afară de memorii însă, din literatura postbelică de dinainte de 1989 s-a tradus încă puţin în spaniolă, poate din pricina unei prejudecăţi care la spanioli circulă mai abitir decît în alte locuri: aceea a Siberiei spiritului "sub comunism". Această prejudecată nu poate fi însă demontată decît cu cărţile pe masă, punînd la dispoziţia traducătorilor străini studii inteligente despre acea perioadă, discutînd, traducînd, tatonînd. Am văzut luna trecută la Madrid, în minunatul stand românesc pe tema "cărţii care zboară" (datorat arhitecţilor Şerban Sturza şi Pierre Bortnowski), Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu, Proiecte de trecut de Ana Blandiana, Regreso del exilio de Denisa Comănescu (o ediţie bilingvă de poeme) sau Şase maladii ale spiritului contemporan de Constantin Noica - din perioada amintită. Mai există încă cel puţin 20 de titluri interesante din această perioadă, asta la o privire rapidă, adaptată gusturilor, preferinţelor şi solicitărilor de pînă acum ale traducătorilor, editorilor şi cititorilor din Spania. E cineva interesat de această listă?

de Simona SORA

***

Yes, we write!

În ultimii cinci ani, Europa a tradus mult din literatura română, suficient pentru a afirma, cum am făcut-o şi în alt loc, că niciodată literatura noastră n-a cunoscut o mai bună expunere occidentală. Motivele sînt mai multe, dar, în principal, este vorba de eforturile instituţionale susţinute (în principal de Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii, şi Editura Polirom, vezi proiectul www.romanianwriters.ro), de o conjunctură cultural-politică favorabilă creată de intrarea României în UE, de traducerile masive, premiile şi succesele internaţionale individuale ale unor scriitori precum Herta Müller, Norman Manea, Andrei Codrescu, Mircea Cărtărescu, Gabriela Melinescu, Gabriela Adameşteanu, Dan Lungu sau Filip Florian (pentru a nu-i numi decît pe aceştia), de dinamica bună a ceea ce încă numim tinerii scriitori, care publică constant şi se implică în procesul de promovare, uneori şi de traducere, a propriilor cărţi, dar şi de eforturile personale ale noii generaţii de traducători care fac treaba agenţilor literari pe care încă nu-i avem. Nu e deloc exclus ca succesul noului val de regizori să fi reprezentat un serios imbold pentru creşterea interesului în aceşti ultimi ani în care literatura română s-a conturat deja pe harta culturală de limbă engleză.
Există deja un număr consistent de traduceri în limba engleză şi tot mai multe pe piaţa americană unde, pînă de curînd, literatura română contemporană era aproape, dacă nu chiar complet inexistentă. În ultimii cîţiva ani s-au tradus cărţile lui Mircea Cărtărescu şi Dumitru Ţepeneag, Kyra Kyralina de Panait Istrati, Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu, Degete mici şi Zilele Regelui de Filip Florian, Caravana cinematografică de Ioan Groşan, Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă sau Circul nostru vă prezintă: de Lucian Dan Teodorovici, alte traduceri intrînd pe piaţa americană prin intermediul editurilor universitare britanice (în special University of Plymouth Press) care, prin programele de traduceri ale Institutului Cultural Român, "TPS" şi "20 de autori", derulate prin Centrul Naţional al Cărţii (www.cennac.ro), au publicat nu doar clasici precum M. Blecher cu Întîmplări din irealitatea imediată şi Constantin Noica cu Şase maladii ale spiritului contemporan şi cu Devenirea întru fiinţă, dar şi autori contemporani dintre cei mai diverşi: eseişti (Stelian Tănase, Cătălin Avramescu, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu), dramaturgi (Daniel Bănulescu), poeţi (M. Ivănescu, Ioan Es. Pop, Liliana Ursu) şi prozatori (Filip Florian, Matei Florian, Ioan Groşan, Dumitru Ţepeneag).
Dacă ediţia de anul trecut a celebrei antologii Best European Fiction (editată de Aleksandar Hemon şi prefaţată de Zadie Smith) îl avea, printre cei 35 de scriitori din toată Europa, pe Cosmin Manolache, ediţia de anul acesta (îngrijită de acelaşi Aleksandar Hemon şi prefaţată de Colum McCann) i-a antologat pe Lucian Dan Teodorovici şi pe "moldoveanul" Iulian Ciocan. Recenziile dedicate antologiei în The New York Times, The Guardian, Times Literary Supplement sau Time Magazine (şi pe care le puteţi găsi uşor pe Internet) au remarcat de fiecare dată contribuţia "românească", atrăgînd atenţia asupra potenţialului literar de aici, încă nedescoperit.
Un alt mare pas a fost făcut anul trecut de prestigioasa publicaţie trimestrială americană The Review of Contemporary Fiction (vol. XXX, Writing from postcommunist Romania, Dalkey Archive Press, 2010) care a dedicat un număr întreg ficţiunii din România postcomunistă, ediţie îngrijită de Ehren Schimmel, el însuşi scriitor şi traducător. Şaptesprezece scriitori români au fost prezenţi cu cîte o povestire în acel număr special (Ana Blandiana, Norman Manea, Bogdan Suceavă, Răzvan Petrescu, Gabriela Adameşteanu, Florin Lăzărescu, Caius Dobrescu, Mircea Cărtărescu, Marius Oprea, Dumitru Ţepeneag, Adriana Bittel, Adrian Sângeorzan, Alexandru Vlad, Andrei Codrescu, Dan Lungu, Adrian Oţoiu şi Ioana Morpurgo), număr care a deschis apoi calea unor traduceri individuale, unele deja realizate şi menţionate mai sus, altele în pregătire (mai multe detalii găsiţi la www.dalkeyarchive.com).
Cele mai recente proiecte americane de literatură românească sînt antologia de poezie Of Gentle Wolves: An Anthology of Romanian Poetry (Calypso Editions, 2011), coordonată şi tradusă de poetul Martin Woodside, care îi cuprinde pe poeţii Constantin Acosmei, Ana Blandiana, Nicolae Coande, Dan Coman, Gabriel Decuble, Leonid Dimov, Angela Marinescu, Ioan Moldovan, Gellu Naum, O. Nimigean, Marin Sorescu, Robert Şerban, Chris Tănăsescu şi Radu Vancu, dar, mai ales, substanţiala antologie Romanian writers on writing (Trinity University Press, 2011), editată de Norman Manea şi de Sanda Cordoş, într-o colecţie universitară texană renumită, iniţiată în 2007 şi unde, pînă acum, au mai apărut asemenea titluri dedicate scriitorilor mexicani, evrei, chinezi, polonezi, irlandezi şi americani de secol 19. Antologia dedicată scriitorilor români reţine nu mai puţin de 80 de autori, de la Eminescu la Ana Maria Sandu, prozatori şi poeţi care au scris şi scriu în limba română, şi ar fi meschin să cauţi nume care lipsesc şi care ar fi putut foarte bine să se regăsească în această reprezentativă, dar fatalmente incompletă panoramă. Imaginea de ansamblu este oricum spectaculoasă şi copleşitoare, nu doar prin cantitate, cît mai ales prin varietatea textelor (unele chiar inedite): fragmente de proză, de jurnal şi de corespondenţă, poeme şi eseuri care se întind, aşadar, din secolul 19 pînă în prezent. Selecţia foarte reuşită a autorilor şi a textelor este contextualizată de o concisă, dar onestă, exactă şi lămuritoare introducere semnată de Sanda Cordoş, care reuşeşte performanţa de a scana şi comprima aproape trei secole de literatură română întoarsă asupra propriei identităţi şi a propriei existenţe: de la începuturile conştiinţei naţional-artistice paşoptiste, prin efervescenţa estetic-ideologică din interbelic, apoi prin vicioasa propagandă şi cenzură a realismului comunist, pînă la momentul postdecembrist şi deceniile care au urmat.
Un proiect recent, independent, datorat Romanian Crime Writers Club, este antologia Romania Noir. An anthology of mystery & thriller short stories (Crime Scene Publishing House, 2011) care este, în acelaşi timp, şi prima antologie românească de gen, reunind 12 autori din generaţii diferite: Alexandru Arion, George Arion, Ivona Boitan, Renata Carageani, Bogdan Hrib, VT Morogan, Andra Pavel, Mircea Pricăjan, Monica Ramirez, Bogdan Teodorescu, Stelian Ţurlea şi Lucia Verona.
Din iniţiative independente, dar mai ales instituţionale, cu autori clasici sau, poate, doar la modă, din genuri diferite, cu titluri atractive comercial sau doar academic, literatura română există acum şi în spaţiul cultural de limbă engleză. Intrarea a fost făcută, rămîne acum de văzut şi ce reprezentaţie vom putea susţine.

de Marius CHIVU

***

Limba germană nu iartă nimic...

De cîtăva vreme, literaturile din Estul Europei şi-au făcut intrarea pe piaţa de carte din Vest. E un fenomen recent: pînă nu de mult, în librăriile din Paris, din Roma şi chiar din Berlin, abia dacă găseai vreo traducere a unei cărţi recente din ţările foste comuniste (exceptîndu-i, desigur, pe disidenţii cunoscuţi: Adam Michnik, Václav Havel şi alţi cîţiva clasici-contemporani). Statistic şi calitativ, spaţiul cultural german a contribuit, mai mult decît oricare altul, la promovarea literaturii române contemporane. Nu e doar o chestiune de conjunctură. Deschiderea spre Est ţine chiar de substanţa din care e alcătuită această cultură. Dacă autorii români sînt astăzi prezenţi în librăriile germanilor şi în conştiinţa lor publică, acest lucru nu ţine doar de politicile culturale locale sau de diplomaţia culturală românească, ci, înainte de toate, de specificul cultural german. Ce anume stîrneşte interesul vesticilor pentru literatura română contemporană? Probabil tocmai includerea României în ceea ce se numeşte, generic, Vest, adică în Uniunea Europeană. Europenii "vechi" vor să vadă cum stă treaba cu "noii" europeni. Ediţia 2008 a Tîrgului de Carte de la Frankfurt a confirmat această deschidere. În ultimii ani, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii şi, nu în ultimul rînd, editurile au promovat masiv literatura contemporană. Întîmplător sau nu, au mizat pe proza contemporană şi (mai ales) pe autorii care-şi povestesc viaţa sub comunism. Strategia - dacă a fost, într-adevăr, o strategie - a dat roade. "A fost prima dată cînd editorii străini i-au căutat pe scriitorii români", spunea atunci Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom. În Occident se caută proză contemporană: Degete mici de Filip Florian, Orbitor de Mircea Cărtărescu, Trimisul nostru special de Florin Lăzărescu, Raiul găinilor de Dan Lungu etc.
"Din literatură am aflat cel mai mult despre comunismul românesc. Ficţiunea spune mai mult decît poate spune o carte de istorie sau de sociologie" - e de părere Alistair Ian Blyth, traducător în limba engleză a numeroase cărţi româneşti. Într-adevăr, literatura e o foarte eficientă metodă de reciclare a trecutului. În absenţa unor politici sau instituţii care să se ocupe explicit de gestiunea memoriei comunismului, literatura joacă, mai peste tot în fostul bloc socialist, rolul de ameliorator de memorie. Şi e un remediu necesar.
Un studiu realizat acum cîţiva ani de Universitatea Liberă Berlin i-a pus pe jar pe profesorii care coordonează programa şcolară: 600 din cei 750 de elevi de clasa a X-a şi a XI-a chestionaţi spun că nu ştiu mai nimic despre fosta RDG; mulţi dintre ei nu au auzit nici măcar de Zidul care împărţea oraşul Berlin; peste 10% cred că Helmut Kohl a condus RDG după 1989; asta nu e tot: mulţi elevi nu au putut să explice care e diferenţa dintre democraţie şi dictatură. Jörg Magenau - cunoscut critic literar german din generaţia post-1989 - crede că de vină nu ar fi atît programa şcolară, cît autorităţile locale, care au făcut totul pentru a elimina urmele fostei RDG din spaţiul public: străzile care purtau numele părinţilor fondatori ai comunismului au fost redenumite, statuile au fost dărîmate de pe soclurile lor, fostul Zid a fost distrus şi, ceva mai recent, chiar şi fostul Palat al Republicii a fost dinamitat. Pe străzi, aproape nimic nu mai aminteşte de acele vremuri, RDG s-a retras în manualele de istorie. Însă nu la manualele de istorie îi trimite Jörg Magenau pe tinerii ignoranţi, ci la literatura contemporană: în Germania ultimilor 10-12 ani, s-a scris enorm despre trecutul recent. A fost o miză uriaşă pentru reconcilierea cu trecutul şi pentru unitatea Germaniei. Existenţa unei literaturi germane conştiente şi preocupate de această redescoperire a trecutului recent constituie un bun prilej de afirmare pentru autorii români preocupaţi de incursiuni sociologico-literare. Nu e o întîmplare faptul că mai ales acest gen de literatură a stîrnit interesul în Germania şi apoi, in extenso, în spaţiul de limbă germană. Mai ales de cînd "ostalgia" a devenit o tendinţă clară, poveştile personale din vremea comunismului au început să aibă căutare în Vest. Ficţionalizat, comunismul devine un peisaj mitologic populat de figuri ciudate. Jörg Magenau crede că, în mod normal, ar trebui să dureze 200, poate chiar 300 de ani pînă cînd istoriile se "coc" şi devin legende. "Însă istoria comunismului s-a maturat mult mai repede." Pentru că oamenii din fostele ţări socialiste au întreţinut relaţii mitologizate cu statul şi liderii politici. Realitatea în care trăiau era atît de fragilă încît aveau nevoie de proptele. Probabil că tocmai de aceea e şi aşa de interesantă literatura din această zonă: pentru că încearcă să clatine articulaţiile acestui sistem de mituri. Comunismul e în primul rînd o istorie personală, şi de aceea majoritatea romanelor sînt autobiografice. În Germania, în special, există deci o deschidere pentru literaturile din Est. Deschidere prefaţată cumva de succesul unor cărţi scrise de autori imigraţi, în principal de origine rusă/sovietică. Russendisko de Wladimir Kaminer, apărută în 2000, a devenit foarte repede o carte-cult, deschizînd o poartă de consacrare pentru numeroşi alţi autori ex-sovietici (Iuri Andruhovici, Vladimir Sorokin) sau din fostele ţări comuniste. În ceea ce priveşte literatura română, dacă n-ar fi existat mai întîi un Attila Bartis (scriitor de limbă maghiară născut la Tîrgu Mureş), dacă volumele sale nu ar fi fost traduse şi promovate cu succes de Suhrkamp, probabil că nici romanul Degete mici al lui Filip Florian nu ar fi ajuns atît de repede în portofoliul aceleiaşi edituri (după cum reiese dintr-un interviu cu Katarina Raabe, lector pentru literaturile est-europene al editurii Suhrkamp).

O platformă de promovare pentru literaturile din Est

Pe de altă parte, etnicii germani din Est, stabiliţi în Germania înainte de sau imediat după 1989, au reprezentat o şansă în plus: cărţile lor, care evocă adesea foarte detaliat epoca totalitarist-comunistă, au stîrnit interesul germanilor de a descoperi şi alte experienţe, similare şi în acelaşi timp diferite. În plus, mulţi dintre ei, scriitori recunoscuţi, consacraţi, au avut nu doar bunăvoinţa, ci şi pîrghiile informale ori instituţionale de a promova autori valoroşi încă necunoscuţi - Oskar Pastior, Herta Müller, Ernest Wichner şi alţii contează nu doar ca traducători, ci şi, în primul rînd, ca promotori ai literaturii române.
Limba germană - mai ales limba germană - e o platformă extraordinară de promovare pentru literaturile din Est. În primul rînd pentru că sistemul editorial din Germania (dar şi din Austria sau Elveţia) este extrem de deschis importurilor de orice fel. Nicăieri în Europa occidentală nu se traduce mai mult decît în Germania - o ţară care scapă (şi) în acest fel de "provincialismul culturilor mari", a căror ignoranţă narcisistă le izolează.
Nu e doar un specific cultural - această deschidere ţine (şi) de proprietăţile limbii, crede traducătorul Georg Aescht, care a participat, recent, la Festivalul de Literatură Română de la Viena: "Limba germană nu iartă nimic. E o limbă în care pînă şi greşelile de gîndire îşi dau arama pe faţă. În limba germană nici nu poţi traduce greşit, pentru că limba ţi-o interzice. Or, o literatură atît de conştientă cum este cea română trebuie tradusă cît se poate de disciplinat, de exigent, de sever - iar germana se pretează la asta."
În fine, Germania a contribuit inclusiv la producţia literară autohtonă. Prin reţeaua extinsă de instituţii şi linii de finanţare (burse) acordate în primul rînd autorilor din Est, comunităţile germane (căci, de cele mai multe ori, e vorba de iniţiative locale) au susţinut zeci de apariţii editoriale româneşti. Cele cîteva Literaturhäuser, Literarisches Collocquium Berlin, Akademie Schloss Solitude, Deutscher Akademischer Austauschdienst etc. au contribuit decisiv nu doar la promovarea autorilor stipendiaţi, ci chiar, în unele cazuri, la supravieţuirea lor, ca scriitori, într-o perioadă dificilă, plină de constrîngeri, în care pînă şi cei mai tenaci ar fi putut fi tentaţi (nevoiţi) să se lase de scris: Mircea Cărtărescu (Orbitor, aripa dreaptă), Cezar Paul-Bădescu (Luminţa, mon amour), Nora Iuga (Berlinul meu e un monolog), Dan Coman (Irezistibil), dar şi Daniel Vighi, T.O. Bobe, Filip Florian, Matei Florian, Dan Sociu, Teodor Dună şi mulţi alţii...
 

de Matei MARTIN

(în mod ideal, acest dosar va continua, urmărind şi alte spaţii culturale în care apar traduceri din literatura română)