Ernst Jünger, un conservator
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012)
Cardinalul conte von Galen avea drept deviză: nec laudibus nec timore. Nici prin laude, nici prin teamă. Să nu te laşi influenţat nici de cei ce te măgulesc, nici de cei ce vor să te intimideze. Să nu linguşeşti şi să nu te impui prin frică. Cardinalul era episcop de Münster pe vremea lui Hitler, antinazist militant, critic al ideologului Rosenberg, denunţînd eutanasierea bolnavilor mintali... Lui Ernst Jünger, care-l menţionează în jurnal în timp ce naviga între arhipelagul Balearelor şi coasta Liguriei, la 26 iunie 1965, un alt pasager îi arată o fotografie a ierarhului, făcută la o oră după moarte: "Hotărît, nobil, fără frică, ştiind ce e adevărat, triumfînd fără fală" - notează Jünger. Ca şi J. Chr. Lichtenberg, pe care-l citeşte cu sîrg, scriitorul nu crede în fiziognomonie ca ştiinţă, dar nu se poate opri să judece fizionomia din portretul funerar al lui von Galen.
În 30 iunie notează: "Sporovăit cu stewardul şef care-şi cunoaşte pe de rost regatul, personalul de bord şi obligaţiile, cu o virtuozitate stupefiantă. A fost maître d'hôtel în ambasade şi restaurante prestigioase. Dacă roata destinului s-ar mai fi rotit o dată, un om ca el ar fi putut fi prim-ministru - este şi unul din argumentele lui Lichtenberg împotriva fiziognomoniei... Nu pot să-l aprob: între un plutonier şi un ministru nu există o diferenţă calitativă. Dar se poate citi în fizionomie dacă cineva face parte din cei ce fac să se mişte lucrurile sau dintre cei născuţi să fie mişcaţi. Ceea ce se poate petrece pe orice plan..."
Poţi întîlni oameni superiori în funcţii subalterne... cum a decis roata norocului... Dar inversul este tot atît de posibil, iar ştiinţa conjecturală a fizionomiilor îşi dovedeşte iarăşi deficienţa. Un ministru poate să semene cu un grăjdar. "Roata destinului" s-a oprit şi ea în casa greşită.
Observaţia mea cu ministrul-grăjdar este naturalistă, răutăcioasă. Dovedeşte că am trăit într-o cultură în care sînt practicate, ca artă majoră, bîrfa şi acreala.
Jünger s-a apropiat de doctrinele cele mai crude ale secolului; a fost tangent cu barbaria; dar bunul-gust l-a ţinut departe de plăcerea dubioasă de-a înfăţişa urîtul. De aceea a avut oroare de Hitler şi de nazişti - el, naţional-bolşevicul. Naziştii reprezentau soiul rău, buruienile. În ce priveşte literatura, preferă să vadă partea frumoasă a vieţii, valetul cu înfăţişare de demnitar politic, mortul mîndru, distins, tel qu'en lui-meme enfin l'éternité le change, încă necuprins de dubioasa coloristică a putrefacţiei. Dar întrevăd aici şi o limită.
Şi L.-F. Céline (în Călătorie la capătul nopţii) şi E. Jünger (Sub ploaia de oţel) se ocupă de aceeaşi realitate istorică: Primul Război Mondial. Céline a introdus golănia în marea literatură, şi este genial. Jünger este eroic, este frumos... dar i se impune o mărginire. Dacă arta înseamnă limitare - cum spune Goethe -, estetica lui Jünger este fără prihană. Această splendidă organizare s-a stricat, în lumea artei s-au deschis orizonturi imense, bolnave... Conservator, dar nu reacţionar (reacţionarii sînt stupizi), Jünger rămîne un deliciu pentru spirit, un martor ales al frumuseţii fără întoarcere, un observator fără greş al naturii, al societăţii, fără iluzii, cu puţine prejudecăţi, cu orizontul larg, limitat doar de respectul faţă de Lumea veche.
