Două zile cu Patricia şi Mario Vargas Llosa, la Cluj

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 85, iunie 2013)

E nedespărţită familia Vargas Llosa. De cîte ori i-am întîlnit - de patru ori, mai precis - cei doi soţi au fost mereu împreună: călătoresc, se amuză, comentează tot ce văd şi se completează reciproc. Nu degeaba spunea Mario Vargas Llosa, în discursul lui la decernarea Premiului Nobel: „Peru înseamnă Patricia, verişoara cu năsuc obraznic şi iute din fire, cu care am avut norocul să mă căsătoresc cu 45 de ani în urmă şi care îmi suportă şi acum maniile, nevrozele şi crizele de furie care mă ajută să scriu (...). Ea rezolvă problemele, gestionează banii, pune ordine în haos, îi ţine la distanţă pe ziarişti şi pe intruşi, îmi cruţă timpul, decide întîlnirile şi călătoriile, face şi desface bagajele şi e atît de generoasă încît chiar şi atunci cînd îşi închipuie că mă dojeneşte, îmi face, de fapt, cel mai grozav compliment: «Mario, singurul lucru la care te pricepi e să scrii.»“

Sînt, aşadar, o norocoasă: familia Vargas Llosa mă consideră o bună prietenă. I-am întîlnit prima oară la Bucureşti, în 1995, la lansarea volumului de memorii Peştele în apă: ţin minte o mare de oameni, lipsa aerului, dar mai ales a timpului atît de necesar pentru un dialog. În 2005, aceeaşi nebunie. Singura dată cînd am avut privilegiul de a sta pe îndelete de vorbă cu Mario şi Patricia a fost la Madrid. De astă dată, rolurile se inversaseră. Mă aflam la Madrid cu Teatrul Bulandra, în 2007, prezentînd spectacolul Triumful dragostei, de Marivaux, în regia lui Alexandru Darie. Ţin minte şi acum: cuplul Llosa se afla întîmplător la Madrid, Mario făcînd parte din juriul care decerna Premiul Planeta, i-am invitat la una dintre cele patru reprezentaţii pe care Teatrul Bulandra urma să le susţină la Teatro de la Abadía, dar Patricia fusese categorică, nu puteau veni, la Madrid tocmai sosise editorul grec al lui Mario. Aşadar, mă resemnasem; zilele treceau: joi, vineri, sîmbătă. Duminică era ultima reprezentaţie; mă aflam în oraş şi, la un moment dat, văd patru apeluri pierdute, Patricia mă sunase de patru ori, veneau la teatru în seara aceea. Şi, într-adevăr, au sosit. În grădina umbrită de palmieri şi smochini, pe o băncuţă din faţa teatrului, cuminţi, nederanjaţi şi neobservaţi de obişnuitele hoarde de admiratori, stăteau amîndoi. Aceea a fost prima mea întîlnire normală, firească, cu Mario Vargas Llosa. Tot de atunci datează şi colaborarea mea cu revista Money Express, cea pentru care traduc, de mai bine de şase ani, articolele pe care Mario le publică în ziarul El País.

* * *

Ca traducător, am pretenţia că-l cunosc foarte bine pe Mario Vargas Llosa. Nu degeaba afirma poeta Nora Iuga: "Traducătorul îl cunoaşte mai bine pe autor decît mama, iubita, soţia, pentru că-l ştie prin intermediul limbii, care conţine toate nuanţele invizibile ale fiinţei lui." Dar, ca om, l-am descoperit mult mai bine graţie articolelor din El País, pe care le-aş putea lesne grupa în: literare, sociale, economice, politice. Omul Llosa are vocaţia binelui, are o credinţă, uneori ingenuă, în capacitatea oamenilor de a se schimba şi a transforma lumea - poate că tocmai această viziune utopică l-a împiedicat să cîştige alegerile prezidenţiale -, dar scriitorul Llosa este, fără îndoială, o voce puternică a epocii noastre, o voce de necontestat care îşi exprimă liber şi curajos opiniile, fie că vorbeşte de Israel, de Obama sau de Fujimori, riscînd, la un moment dat, să-şi piardă chiar cetăţenia peruană...

* * *

Cu mare bucurie l-am redescoperit pe povestaşul Llosa. Cel care făcea, ca nimeni altul, apologia literaturii în eseul Literatura şi viaţa. După ce, în 2000, descoperea la Torino faimoasa Scuola Holden - o şcoală privată de creative writing, înfiinţată de Alessandro Baricco pentru tineri din întreaga Italie care îşi doresc să devină adevăraţi artişti ai cuvîntului, şcoală la care a fost invitat şi el să ţină cursuri -, Mario se decide să facă şi el ceva asemănător. Nu o şcoală, ci altceva, mult mai viu. Cum el e un povestaş înnăscut, s-a decis să dea viaţă unor nuvele-povestiri, asezonîndu-le cu muzică. Lectura putea deveni monotonă, astfel încît un regizor l-a sfătuit pe Mario să apeleze la actori profesionişti. De aici pînă la teatrul pe scîndură n-a mai fost decît un pas. Mario Vargas Llosa spunea că, dacă în Lima anilor '50 ar fi existat o mişcare teatrală mai puternică, el ar fi devenit dramaturg, nu romancier. Împreună cu Joan Ollé, un regizor catalan, odinioară director al Festivalului Sitges, şi cu actriţa Aitana Sánchez Gijón, Mario s-a îmbarcat în marea aventură. Mai întîi a scris Odiseu şi Penelopa, apoi a urmat versiunea liberă după O mie şi una de nopţi.

* * *

Această piesă mi-a fost dăruită de autor. La reprezentaţiile date la Madrid, Sevilla, Lima, se înţelege că n-am ajuns, dar textul m-a cucerit într-atît, încît l-am tradus cu o plăcere imensă. Am ales un limbaj arhaic, încercînd să păstrez cumva atmosfera străvechilor poveşti. Să-mi închipui vreodată însă că piesa va fi şi reprezentată, că voi avea ocazia s-o văd, asta mi-era peste putinţă să cred! Dar mi-a surîs norocul. Corin Braga, decanul Facultăţii de Litere din Cluj, îi lansase, cu ani în urmă, scriitorului invitaţia de a veni în oraşul transilvan, spre a i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa.
Cartea tocmai apăruse pe piaţă, astfel încît nimic n-o putea împiedica să devină spectacol. Şi asta a şi făcut Mihai Măniuţiu, cel care a încredinţat textul unei tinere regizoare, Andreea Iacob, şi unor foarte ingenioşi actori: Ramona Dumitrean şi Matei Rotaru. Spectacolul a ieşit rotund: proiecţii video decupînd pe ecran povestea prinţului Camar Asaman şi a prinţesei Budur, reflectarea cuplului Şeherezada-Şahriar pe tavanul baroc, hrănindu-şi iubirea între viaţă şi moarte, culorile, muzica, dar mai ales valsul degetelor, prelungire a trupului şi sufletului deopotrivă, generînd o emoţie puternică, tulburătoare. Şi apoi, scena finală, surpriza. Şeherezada urcînd în lojă, lîngă Mario, şi provocîndu-l să intre în poveste. Scena şi sala cufundate în întuneric, lumina căzînd pe loja centrală: Mario citind şi devenind, sub ochii noştri, sultanul Şahriar, iar Şeherezada dîndu-i replica. Dar povestea nu se sfîrşeşte, căci totul depinde de Autor, şi atunci Şahriar redevine Mario care, cu o pană invizibilă, o continuă...

* * *

Mi-e greu să combin atîtea senzaţii, încercînd să desluşesc un sentiment predominant. Totuşi, mă opresc la bucuria mea de a-l provoca, de a-l face să povestească, să istorisească, să rîdă. Cred că la Cluj s-a simţit tare bine. La un moment dat, chiar a spus: îmi place mult aici, oamenii sînt calzi, primitori, cred c-o să mai revin aici; iar Juan Carlos Vidal, directorul Institutului Cervantes, i-a răspuns: eu unul nu mai vreau să plec din ţara aceasta... Şi mă mai opresc la ceva: un gest simplu, o mulţumire pe care Mario mi-a adresat-o personal în faţa lumii. E tot ce-şi poate dori un traducător literar în ţara aceasta. Cititorii îi citesc în limba română cărţile, criticii la fel, editorii îi publică scrierile, dar cu toţii sînt zgîrciţi în aprecieri la adresa traducătorilor. Ei bine, Mario Vargas Llosa n-a fost zgîrcit, dimpotrivă, m-a copleşit.

* * *

Ce am vorbit? L-am întrebat ce piesă de teatru mai vrea să scrie: o versiune liberă după Decameronul lui Boccaccio. Dar celelalte piese se mai joacă? am vrut să aflu. Da, la Madrid i se vor juca toate piesele, începînd din toamna aceasta.
Am vrut să ştiu cum i-au receptat belgienii Visul celtului - nesperat de bine, a răspuns, am avut cronici bune, nu păreau a fi deranjaţi de propriul lor statut de fostă putere colonială, cu un dictator ucigaş la putere; totuşi - insistă Mario -, lucrul ăsta nu-i împiedică să menţină statuia satrapului Leopold al II-lea în centrul oraşului Bruxelles, ba chiar să ofere diplome şi premii purtînd numele lui. Istoria, cu paradoxurile ei, întreţinute cu bună ştiinţă de oameni.
L-am întrebat despre prima lui călătorie în Africa, în exoticul Congo, cînd s-a documentat pentru scrierea aceleiaşi cărţi. O ţară interesantă, absurdă - a comentat el. La un moment dat, a ajuns într-o gară, dotată cu de toate, cu şină de cale ferată, cu mersul trenurilor afişat la vedere, cu birourile impiegaţilor, cu oameni îmbrăcaţi în uniformă, cu vînzător de bilete. Un singur amănunt, însă: nici un tren nu mai circula prin gara aceea, de 20 de ani! Era o gară fantomă. Oamenii lucrau fără a avea obiectul muncii, veneau zilnic la serviciu, dar nu erau plătiţi. La fel a păţit şi la bibliotecă. Exista o bibliotecă în care nu găsea nici o carte despre trecutul nu foarte îndepărtat al ţării, noroc cu un anticar şi colecţia lui privată de ziare şi reviste - el a fost biblioteca mea ambulantă, a rîs Llosa, venea pretutindeni cu revistele pe care i le ceream, ele mi-au fost de un real folos în documentarea mea pentru carte.
Am vorbit despre autorii descoperiţi graţie articolelor lui. Unul dintre ei: columbianul Hector Abad Faciolince. O carte teribilă scrisă de el - El Olvido que seremos/Uitarea care vom fi. Pe Faciolince, Mario l-a descoperit încîntat, tulburat, fiind profund marcat de drama reală prin care a trecut autorul. Pierderea surorii răpuse de un cancer, pierderea tatălui, răpus de violenţa narco-traficanţilor columbieni, acel flagel aproape imposibil de stăvilit. La moartea tatălui - un medic reputat -, fiul (autorul însuşi) descoperă în buzunarul hainei acestuia o poezie de Borges, intitulată „El olvido que seremos“, şi de aici porneşte acţiunea cărţii. Din drama reală, Faciolince face literatură, dar una de cea mai bună calitate.
Un alt columbian - de astă dată pictorul Fernando Botero, al cărui muzeu l-am vizitat încîntată la Bogota - a fost şi el subiectul discuţiei noastre. Mario mi-a promis cartea sa Botero, la suntuosa abondancia, fiind fericit de propunerea mea de a o transpune în româneşte.
Cum Mario Vargas Llosa scrie multe articole despre cărţile citite şi recitite - un exemplu fiind şi Faulkner, Lumină de august -, i-am sugerat să nu uite nici Şotronul lui Julio Cortázar, care în iunie va împlini cinci decenii de la apariţie. Mi-a promis că scrie. Iar eu, dacă tot vorbeam despre dragul nostru Julio, i-am făcut o bucurie: i-am dăruit un volum inedit, de Preludii şi sonete de Cortázar, pe care Julio însuşi le bătuse la maşină între 1944-1957.

* * *

Clujenii l-au impresionat plăcut pe Mario. Patronul unui local, în care cinăm, îi spune că a vizitat Peru, i-a bîntuit toate coclaurile, Mario se miră din cale afară, omul văzuse nu doar Lima, Piura, Arequipa, Cuzco, ci şi localităţi mai mici, deloc turistice. Cum de-ai ajuns tocmai acolo? l-a întrebat el - am mers pe urmele cărţilor tale, a venit răspunsul neaşteptat, flatant pentru autor. Vasăzică unii oameni chiar merg pe urmele mele, îmi iau în serios ficţiunea...
Fiindcă s-a simţit atît de bine în România, clujenii plusează, invitîndu-l să revină, să fie visiting professor. El acceptă. Eu îi reînnoiesc invitaţia domnului Chiriac pentru festivalul de la Sibiu, anul viitor, şi iarăşi acceptă. Sîntem într-un moment de graţie, cînd Mario acceptă toate invitaţiile e semn bun, fără doar şi poate. Întreb însă ceva, ce nu va fi acceptat. Îl pun în dilemă pe Mario: cînd va face şi din Patricia un personaj de roman? Niciodată, vine ferm răspunsul. Nu vreau să mă urască, completează el chicotind.

* * *

Oamenii au nevoie de ficţiune ca de aer, aşa consideră Mario Vargas Llosa. Viaţa asta e săracă şi mediocră, e plină de neprevăzut, de lucruri nu tocmai bune, dar mai ales e o viaţă finită. Aici intervine nevoia de altceva, de o altă viaţă, şi de încă una şi încă una. Cînd citim - consideră Mario Vargas Llosa -, uităm de noi şi devenim mai puternici, mai curajoşi sau, pur şi simplu, mai fericiţi. Mai fericită m-am simţit şi eu două zile, doar atît, două zile, cît timp am însoţit cuplul Vargas Llosa. Pentru mine ficţiunea erau ei, Mario şi Patricia deopotrivă. Mă simţeam plină de o energie pozitivă, nu pot să explic de ce; era aşa cum zicea Mario în tinereţe, că se simţea bine pur şi simplu pentru că se afla la Paris şi respira acelaşi aer cu Camus şi Sartre. Ei bine, două zile am respirat acelaşi aer cu familia Llosa...