Despre problema Răului, azi şi ieri, aici şi acolo

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 87, august 2013)

Ce facem noi, ca societate, cu răul? Întrebarea aceasta pluteşte zilele astea în aer ca o petală de floare de mai, purtată de vînt pe asfaltul pătat de sînge al Boylston Street. Sau pe un mormînt anonim din Cambodgia. Sau din Bosnia, sau din Guatemala, sau din Ruanda, sau din...
Cu o noapte înainte de exploziile de la maratonul din Boston, am avut un vis. Conduceam pe o autostradă şi deodată, în faţa mea, pe cer, a apărut un nor negru, din care a început să cadă un fel de funingine, înnegrind totul în jur. Încercam să o spăl de pe piele, dar nu se lua. Senzaţia apăsătoare din vis m-a însoţit a doua zi pînă la vestea atentatelor de la maraton, cînd a fost înlocuită de alta, şi mai apăsătoare, dar la fel de real-halucinantă. Abia atunci mi-am dat seama cît de profund este impactul pe care terorismul şi perechea sa, contraterorismul, îl au asupra inconştientului colectiv. Ceea ce se întîmplă într-un colţ îndepărtat al lumii ne afectează pe toţi pentru că sîntem, cu sau fără voia noastră, parte din acelaşi trup, al celor care traversează această aventură pămîntească. Şi chiar dacă nu sîntem loviţi direct, umbra morţii se insinuează asupra tuturor, martori muţi la suferinţa semenilor celorlalţi. De altfel, pe asta şi mizează terorismul: pe frica şi neîncrederea insinuate între oameni. Cine mai crede în segregarea aici (unde nu e teroare) / acolo (de unde vin fotografiile cu corpuri scăldate în băi de sînge, de pe prima pagină a ziarelor) în lumea de azi, unde bombele au devenit o prezenţă ubicuă, un fel de zgomot de fond al istoriei? Poate doar cei care trăiesc cu capul într-o colivie, cu muzica dată la maxim, mai cred în asemenea fracturări.
Am ajuns în Statele Unite în 2003, cînd America declarase deja "război terorismului" şi intrase în epoca de suspiciune şi nesiguranţă în care se află şi în prezent, ridicînd la rang de politică naţională "de apărare" eradicarea "răului" întruchipat de teroriştii talibani. Din acest motiv, ţara tuturor posibilităţilor nu avea să fie o ecuaţie simplă pentru mine - la urma urmelor, veneam dintr-un sistem totalitar, în care "răul", chintesenţializat în persoana lui Ceauşescu, fusese pus la zid şi executat. Fusese "răul" extirpat în acest fel? Nu, doar îmbrăcase alte forme, mai subtile şi mai perverse: neocomunism, corupţie, mafie şi oportunism fără coloratură politică.
Aşadar, din taxele pe care le plătesc americanii la stat se finanţează acţiuni militare purtate în numele unui război vag şi indefinit, fără ţintă, neclar în mintea multora. De exemplu, conform reporterului de investigaţie Jeremy Scahill, numai în 2011 în Afganistan au avut loc peste 30.000 de raiduri aeriene ale armatei americane, dintre care numai unul, cel care s-a soldat cu uciderea lui Bin Laden, este cunoscut publicului larg. Această politică de gestionare a banilor continuă să provoace dezbateri aprinse şi proteste în sînul societăţii civile. În 2001, ni s-a promis un "război împotriva terorismului" - iată, îl trăim din plin, după 12 ani. Explodează bombe în jur? Da, pentru că America e în război...
Într-un interviu acordat postului de televiziune Democracy Now!, Rick Rowley, regizorul documentarului Dirty Wars: The World Is a Battlefield (Războaie murdare: lumea e un cîmp de luptă), distins anul acesta cu premiul pentru cinematografie la Sundance Film Festival, spunea: "Războiul global împotriva terorismului este cea mai importantă poveste a generaţiei mele. El rămîne invizibil şi ascuns majorităţii americanilor. Acesta e cel mai lung război din istoria Americii. E un război în care sute de oameni au fost ucişi. Dar se desfăşoară în umbră. Aşa că, în Războaie murdare, Jeremy (reporterul de investigaţie Jeremy Scahill, n.r.) şi cu mine încercăm să facem acest război invizibil, care se poartă în numele nostru, vizibil pentru poporul american." În acest scop, cei doi au călătorit în Afganistan, Somalia şi Yemen, spre a sta de vorbă cu civili pentru a vedea cum acest război le-a schimbat acestora definitiv vieţile.
Răul nu poate fi smuls dintre noi ca o buruiană, pentru că, mai înainte de a se manifesta în alte planuri, el există pe cel mai vechi şi mai încercat cîmp de luptă de la începutul istoriei: sufletul uman. Răul nu trebuie neapărat să apară cu coarne şi coadă, cu artilerie grea de război, cu victime colaterale, cu tragedii şi neîmpliniri. "Răul" stă victorios în orice mişcare a sufletului care paralizează înţelepciunea, bunul-simţ, în slăbiciunea cu care omul se lasă otrăvit de emoţii, în reactivitatea bazală, în tot ceea ce ne blochează calea spre libertatea interioară - pentru că omul este, în mod fundamental, liber, înzestrat cu liber arbitru, aşa cum au subliniat toţi filozofii care au negat determinismul, în frunte cu Epicur, pre-socraticul. Răul nu are neapărat nevoie de factori destabilizatori externi pentru a se manifesta, deşi e adevărat că aceştia îl potenţează. Răul există, el este ţesut în chiar textura existenţei noastre. "Răul" - scriam în cartea mea Şaman, recent apărută la Polirom - "e o apă adîncă şi vicleană şi nu te poţi bate cu el ca un bou. Sau ca o maimuţă care dă cu laba ca să şteargă luna de pe oglinda apei. Răul există. E înduioşător de primitiv să-l delimitezi, să-l izolezi, să-l arăţi cu degetul, să-l huiduieşti cu ipocrizie, să-i arăţi faţa în ziare şi să i-o huleşti la televizor, să-l bagi la închisoare, să-l schingiuieşti, să-l electrocutezi, să-l omori în chinuri cumplite. Răul e aici, face parte din noi, se află în cea mai adîncă cută din suflet şi stă acolo ca să fie anihilat, transformat, metabolizat, neutralizat ca un radical liber care se topeşte în dragostea pentru electronul antioxidantului, sau purificat precum apa murdară care, încălzită de soare, se condensează în apă curată, în roua dimineţii. (...) Răul nu poate fi oprit, surghiunit în nici o închisoare, exterminat şi alungat dintre noi. Pentru că el curge odată cu viaţa, face parte din şuvoiul trecerii acesteia, răul nu poate fi decît metabolizat. Orice altă încercare e pierdere de timp."
Metabolizat - cum? Mă gîndesc la alegerea părintelui Michael Lapsley, fost activist anti-apartheid din Africa de Sud, căruia în 1993 i-a fost trimisă prin poştă, într-o revistă religioasă, o bombă, a cărei explozie l-a lăsat fără ambele mîini şi fără un ochi. Părintele Lapsley a reuşit să se transforme din victimă în ambasador al păcii. La trei ani de la momentul atacului, avea să fondeze, în Cape Town, Africa de Sud, Centrul de Traumă pentru Victimele Violenţei şi Torturii, şi să lanseze programul Healing of Memories (Vindecarea Amintirilor). Într-un interviu recent, părintele Lapsley spunea: "Adesea, cînd spunem "justiţie" ne referim la pedeapsă, sau chiar răzbunare. Dacă nouă sau celor dragi nouă li s-au întîmplat atrocităţi, ne simţim îndreptăţiţi să urîm, să fim amari şi să vrem răzbunare. Dar problema este că aceste sentimente nu ne distrug duşmanii, ci pe noi înşine. Munca mea este de a oferi oamenilor ceea ce numesc eu spaţii sacre, unde se pot detoxifica de otrava dinăuntrul lor, ceea ce le redă liber-tatea. "Justiţia", aşa cum o înţelegem noi ca societate, este de fapt pedeapsă, sau chiar răzbunare. Dar există şi un alt fel de justiţie: cea a traseului de reparare a relaţiilor. Dacă acela care mi-a trimis bomba mi-ar cere astăzi iertare şi mi-ar spune că nu mai pune bombe la poştă şi lucrează acum la spitalul local, i-aş spune: "Te-am iertat, dar în continuare am doar un ochi. În continuare sînt ciung. Tot restul vieţii mele voi avea nevoie de cineva care să mă ajute. Desigur, tu va trebui să îmi susţii eforturile financiare pentru a plăti pe acel cineva." Reparaţia şi restituţia sînt de asemenea parte din drumul spre iertare."
În a sa Sexual Personae: Art and Decadence from Nefertiti to Emily Dickinson, Camille Paglia aduce în discuţie chiar baza biologică a dihotomiei existenţiale: "Cearta dintre Apolo şi Dionisos este cearta dintre cortexul superior şi sistemul limbic şi reptilian." Ce reprezintă de fapt această dihotomie aparent fundamentală a lumii noastre: bine - rău, dreptate - nedreptate, adevăr - minciună? Ea este, în egală măsură, o lege intrinsecă a naturii şi a cosmosului (noapte - zi, bărbat - femeie) şi, în acelaşi timp, o închisoare mentală, care ne ţine prizonieri ai unui sistem de gîndire rudimentar, al mecanicii newtoniene, în care efectul este strict legat de cauză. Pe nivelul macroscopic al realităţii, această dihotomie pare într-adevăr un dat, pe cînd pe nivel cuantic, de pildă, realitatea se deschide mai multor posibilităţi, fiind mai mult de partea lui Parmenides decît de partea lui Newton. Există spirite care au rupt barele acestei cuşti mentale a dihotomiei. În Naşterea tragediei, Nietzsche arată că esenţa tragediei omului se află tocmai în tensiunea aceasta fundamentală dintre natura sa apolinică (de partea luminii, a ordinii şi a sensului) şi soarta nedreaptă şi haotică (pur dionisiacă), iar spectacolul tragediei permite publicului să perceapă "unitatea primordială" dintre bine şi rău. Lao Zi a realizat, cu vreo două mii cinci sute de ani înaintea lui Nietzsche, posibilitatea acestei unităţi primordiale, prin armonizarea între yin (dionisiac) şi yang (apolinic). În Capitolul 3 din Tao Te Ching, text filozofic fundamental, care pune bazele religiei imanente reprezentate de Daoism, este scris : "Înţeleptul nu îi preamăreşte pe cei buni / şi prin asta / nu îi nesocoteşte pe cei răi. / Aceasta înseamnă că acel care este înţelept / tratează toţi oamenii egal, / fără să discrimineze şi să-şi impună prejudecăţile." Filozofia creştină împacă binele şi răul prin iubire şi iertare, iar Anekantavada, logica jainistă a punctelor de vedere multiple, abordează realitatea din şapte unghiuri diferite, argumentînd că nici un unghi singular nu poate surprinde realitatea în complexitatea ei.
În plan concret, dihotomia bine - rău ca strategie de abordare a unei probleme este depăşită, aparţinînd deja secolului trecut. Să luăm de pildă domeniul medical cel mai urgent al zilelor noastre: tratamentul cancerului. Chimioterapia şi radioterapia constituie tratamentele standard în acest moment. Au fost dezvoltate pe baza viziunii cancerului ca inamic care invadează gazda şi trebuie eradicat. Agenţii chimioterapici şi radiologici asta încearcă să facă - să îl elimine complet. Dar celulele cancerigene învaţă repede şi devin rezistente la agenţii chimioterapici. Mai mult decît atît, prin chimioterapie sînt selecţionate cele mai virulente celule ale cancerului, care supravieţuiesc tratamentului, se multiplică şi invadează mult mai rapid părţile sănătoase. În ultimii ani, odată cu apariţia şi dezvoltarea unui nou domeniu, psiho-imunologia, a început să se ia în considerare rolul pe care îl joacă imunitatea şi factorii psihologici în ecuaţia homeostazei. În domeniul sănătăţii publice, teoria germenilor, fondată de Louis Pasteur în secolul al XIX-lea, a dus la dezvoltarea antibioticelor ca mijloc de tratament capabil să extermine microbii cauzatori de boală. Ca efect a apărut rezistenţa la antibiotice. Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre human microbiome, despre organismul uman ca o comunitate de microbi "buni" şi "răi" care coabitează în corpul uman, ţinîndu-se unii pe alţii în echilibru. De ce nu am moderniza aşadar abordarea răului şi în plan social şi politic? De ce nu am încerca, măcar experimental, fortificarea "binelui", în loc să răspundem răului cu aceeaşi monedă, întărindu-l? Preşedintele Obama spunea, pe 30 aprilie 2013, într-o conferinţă de presă de la Casa Albă, că menţinerea închisorii militare din Guantánamo Bay este "o unealtă de recrutare pentru extremişti", avînd ca rezultat înteţirea răului. De ce nu şi-ar concentra Congresul eforturile pentru a dezarma cu adevărat terorismul, aruncînd primul arma răzbunării, a urii şi a lăcomiei? De ce nu ar crea, peste tot în lume, spaţii sacre de vindecare, după modelul părintelui Lapsley - în locul bazelor militare? Pare o nebunie, dar, vorba lui John Lennon: Imagine.
"Un om poate fi distrus, dar nu poate fi învins" - zicea Hemingway în Bătrînul şi marea. În veghea comună pentru cei care au văzut ochiul morţii, în spiritul de comuniune prin rugăciune, în florile anonime aduse la spital, în buruiana proaspătă care răsare încăpăţînată primăvara, în ciuda faptului că grădinarul o smulge conştiincios dintre "ierburile bune" - acolo are loc vindecarea. E spiritul vieţii, mai puternic decît frica şi teroarea, e renaşterea continuă şi revelatoare.

New York, mai 2013

Adina Dabija este scriitoare; cea mai recentă carte publicată, Şaman, a apărut la Editura Polirom.