"Cu toţii sîntem posesorii unei imaginaţii apocaliptice"

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)

La 36 de ani, i se spune "noul Vonnegut", într-un peisaj editorial - cel american - unde Noul Val a adus, în ultimii ani, cîţiva prozatori de excepţie. Ron Currie Jr. a debutat în 2007 cu un volum de povestiri, God is Dead, premiat de critici, dar abia debutul în roman, cu Totul contează!, a fost remarcat cu adevărat, figurînd pe toate listele literare "best of" ale anului 2009, alcătuite de cele mai prestigioase publicaţii americane. New York Times descria romanul "teribil de haios" şi "absolut electrizant", dar astfel de etichete sînt departe de a reda consistenţa acestei distopii pline de umor şi de tragism, născută dintr-o simplă şi fundamentală întrebare: din moment ce ştiu că voi muri, ceva din ceea ce fac mai are vreun sens?

V-aţi dorit dintotdeauna să scrieţi?
Am spus poveşti în mai multe forme de cînd eram foarte mic, de pe vremea cînd reuşeam să articulez suficient de multe cuvinte încît să pot face asta. În liceu, am scris ficţiune, am desenat comicsuri, am scris piese de teatru şi chiar am lipit la un loc, pe casete audio, fragmente din cîntece şi pasaje recitate. Aşa că, da, am simţit întotdeauna acest imbold de a spune poveşti, şi sînt convins că aş fi făcut-o oricum, aşa cum o fac azi sau sub altă formă. Indiferent dacă cineva m-ar fi plătit sau nu pentru asta.

Cred că (o parte din) provocările unui scriitor vin din locul în care s-a născut. V-a inspirat în vreun fel locul de baştină, Maine?
Eu cred că majoritatea provocărilor şi a ocaziilor din viaţa unui scriitor vin din locul în care el locuieşte - mai exact din locul în care a crescut şi s-a maturizat. Flannery O'Connor spunea că, dacă supravieţuieşti copilăriei, ai suficient material cît să-ţi ajungă tot restul vieţii, şi sînt înclinat să-i dau dreptate. Maine e un loc amuzant şi cumva izolat, într-un fel e unic printre celelalte State Unite. Multă lume crede că noi facem parte, de fapt, din Canada şi, sincer, uneori m-aş fi bucurat să fi fost aşa. Am simţit întotdeauna impulsul de a scrie despre Maine, dar această regiune şi locuitorii ei sînt destul de vagi, din cîte mi-am putut da eu seama, îţi cam scapă printre degete. Prin urmare, cred că am scris doar indirect despre acest loc: aşa s-a întîmplat, de pildă, în Totul contează!, unde protagonistul îşi petrece copilăria în Maine, dar detaliile, inclusiv numele de locuri, au fost omise în mod intenţionat. A fost un fel de gest reflex din partea mea, care demonstrează că, după ce am trăit vreme de 35 de ani în acest loc, încă mi se pare dificil să le vorbesc celorlalţi despre el, într-o manieră mulţumitoare. Îmi propun să mai încerc, totuşi.

Aţi lucrat ca bucătar înainte de a deveni scriitor. V-aţi gîndit vreodată să scrieţi ceva care să conţină elemente de gastronomie, poate chiar să creaţi un discurs gastronomic?
Din păcate, nu, sau nu încă, şi cu cît mă îndepărtez mai mult de acea perioadă în care găteam ca să-mi cîştig existenţa, probabilitatea de a scrie despre asta scade vertiginos. Există o grămadă de scriitori care, pornind de la acest subiect, au făcut o treabă mai bună decît aş putea face eu vreodată. Abordarea mea, dacă aş încerca, totuşi, vreodată aşa ceva, ar fi probabil similară cu aceea a lui Anthony Bourdain şi nu-mi imaginez că aş putea adăuga ceva în plus la acel gen gastronomic bizar şi sexy pe care el l-a creat şi pe care doar el îl poate reproduce.

Are scrisul o valoare terapeutică pentru dumneavoastră? Reuşim vreodată să exorcizăm cu adevărat, prin scris sau citit, durerea, tensiunea, nefericirea?
Nu neapărat. Am spus tot timpul că scrisul nu e o terapie, şi chiar nu cred că e. Cel puţin pentru mine, nu e. Dar, pe de altă parte, nu cred nici că terapia verbală în sine e folositoare în vreun fel. Aşa că, probabil, dacă scrisul este un fel de terapie, atunci nu cred că este una foarte eficientă. Ca să fiu mai exact: în Totul contează!, tatăl personajului principal moare de cancer şi, pe vremea cînd scriam această carte, propriul meu tată murea de cancer. Am făcut tot ce-am putut ca să am grijă de el pînă în ultimele clipe. Apoi am venit acasă şi am scris despre această experienţă, redînd mai mult sau mai puţin exact lucrurile aşa cum s-au întîmplat ele în realitate. Scriind toate acestea, am simţit o bizară golire de emoţii vizavi de acest subiect, dar acum, dacă recitesc acele pasaje, descopăr adesea că am nişte reacţii emoţionale destul de puternice la ele. Aşa că, luînd în considerare şi aceste detalii, s-ar putea spune şi că scrisul este un fel de contraterapie, că este opusul terapiei. Ce vreau să spun este că, înainte de a scrie despre acele momente, nu aveam neapărat o problemă legată de ele, dar acum, că ele există ca o aşa-zisă mărturie scrisă, au puterea de a mă tulbura, de a mă afecta.

Ciudăţenia vieţii

Aţi debutat cu un volum de povestiri intitulat God is Dead. Într-una dintre aceste povestiri Dumnezeu e întrupat într-o femeie din tribul Dinka, sfîşiată de cîini, undeva în Sudan. Această carte are legătură în vreun fel cu educaţia dvs. catolică?
Oh, fără îndoială că da. Mă gîndesc la catolicism mai puţin ca la o identitate religioasă şi mai mult ca la una culturală. Cu alte cuvinte, poţi alege să nu mai practici ritualurile şi tainele religioase, dar, avînd în vedere că ai fost crescut în sînul Bisericii, nu poţi înceta cu adevărat să fii catolic într-un sens simbolic, adînc.
Într-o secvenţă din God is Dead, un om mănîncă la propriu o bucată din trupul pămîntesc al lui Dumnezeu, într-un gest de pervertire a euharistiei. Pe de o parte, a fost o manifestare a umorului meu (pentru că ăsta-i genul meu de umor), dar, pe de altă parte, a fost un fel de încercare destul de serioasă de a înţelege cum de o religie care are în componenţa sa un act simulat de canibalism, ca ritual fundamental, continuă să domine viaţa spirituală a secolului XXI. Dacă, de pildă, catolicismul ar fi fost o sectă ciudată aflată la începuturi, n-am şti dacă să rîdem sau să ne fie frică de ea. Dar, pentru că este o religie aproape unanim acceptată, cred că sîntem incapabili să vedem euharistia aşa cum este ea în realitate - o practică barbară şi ciudată, chiar şi ca simplă metaforă. Aşa că mi se pare că singura modalitate de a atrage atenţia asupra ciudăţeniei şi barbariei acestei practici aflate încă în uz este să o scoţi din regimul metaforic şi să o faci din nou concretă, reală. Să pui un om să mănînce la propriu din trupul real, carnal al lui Dumnezeu. În felul ăsta, gestul pare unul aberant, aşa cum şi este, de fapt.

Pentru că God is Dead nu a fost tradusă în limba română, v-aş ruga să le spuneţi cititorilor români ceva despre povestirea intitulată "Interview with the Last Remaining Member of the Feral Dog Pack which Fed on God's Corpse".
Tocmai am menţionat scena în care un om mănîncă din trupul lui Dumnezeu - ea face parte din povestirea despre care vorbiţi. În ea apare, în afară de acest om, şi un cîine care mîncase şi el din trupul lui Dumnezeu şi, din acest motiv, e capabil, printre altele, să vorbească şi să meargă pe ape. E probabil cea mai ciudată dintr-un şir de alte povestiri, toate destul de bizare. Cartea asta a fost primul meu copil. Îmi place să cred că am mai învăţat nişte lucruri de atunci, dar încă mai cred că e o carte destul de amuzantă şi, uneori, chiar reuşită.

V-a ajutat în cariera de romancier faptul că aţi început prin a scrie proză scurtă? În România, de exemplu, acest gen este mai mult decît marginal...
Gura lumii spune că majoritatea autorilor de ficţiune îşi încep carierele scriind proză scurtă. Asta s-a întîmplat în cazul meu. O parte din explicaţia acestui fapt e strict practică - lucram destul de mult pe vremea aceea şi aveam puţin timp pentru scrierea unui roman. Dar aveam suficient cît să termin o povestire cam după o săptămînă şi ceva şi să mă bucur de sentimentul acela pe care-l ai cînd termini ceva. Se întîmpla într-o perioadă cînd mare parte din ceea ce scriam nu era prea grozav. Dacă aş fi dedicat o grămadă de timp scrierii unui roman foarte prost, şi apoi aş fi recunoscut cît de slab este, pierderea de timp şi de energie m-ar fi descurajat şi, probabil, aş fi renunţat la scris. Dar faptul că am scris o povestire proastă nu mi-a ocupat decît o săptămînă din viaţă, şi săptămîna următoare aş putea încerca să scriu ceva mai bun. Dincolo de asta, nu sînt sigur cît de mult faptul că scrii povestiri te ajută să devii, într-o zi, un bun romancier. Cele două genuri sînt cu totul diferite, chiar dacă proza e mediul comun amîndurora.

Alternanţa planurilor reprezintă tehnica dvs. preferată: alternanţa lumilor, a vocilor, a stilurilor, rupturile de ritm narativ etc. De ce e atît de importantă?
Răspunsul cel mai simplu este că îmi plac poveştile evazive, ambigue, prin urmare nu pot să scriu decît astfel de poveşti. Faptul că realitatea e înşelătoare, chiar şi în momentele de maximă luciditate, acel sentiment imposibil de descris că viaţa e teribil de ciudată, felul în care toţi părem să ştim în mod instinctiv că, orice formă de disciplină şi de raţiune am dobîndi, ele reprezintă mai degrabă un construct uman decît o calitate înnăscută a vieţii - acestea sînt cîteva dintre subiectele care mă pasionează. Felul în care eu am trăit această bizarerie a vieţii seamănă cu o pînză destul de transparentă, din acelea cum aveau aparatele de fotografiat de pe vremuri. Ca să putem suporta ciudăţenia vieţii, tragem aceste căptuşeli, aceste pînze, peste piesajele obişnuite pe care noi le considerăm realitate. Asta fac şi eu: iau realitatea recognoscibilă şi o reglez fin, dar suficient de mult încît să o fac din ciudăţenie ceva nesupărător, benign. Dar, evident, ea trebuie să poată fi uşor recunoscută.

Nesfîrşita indiferenţă a Universului

Totul contează! e un amestec de dramă, umor negru, absurd şi, adesea, ficţiune distopică. Are un ritm de thriller şi o temă destul de filozofică în esenţa ei (protagonistul, Junior, îşi pune o întrebare tipică a modernităţii: va mai conta ceva din ceea ce fac din moment ce ştim că finalul e inevitabil?). Cum v-a venit ideea şi cum aţi reuşit să struniţi intriga, cu toate acele jocuri şi rupturi de nivel?
Ideea cărţii a apărut, pur şi simplu, dintr-o preocupare pe care am avut-o de-a lungul întregii vieţi pentru faptul că sînt muritor, aşa că n-a trebuit să caut prea departe sau prea insistent în jur ca să găsesc premisele cărţii.
Cît despre a scrie fără a pierde controlul asupra intrigii, cred că intriga în sine se dezvoltă şi curge pe măsură ce scrii, nu invers. Eu nu-mi fac planuri de lucru pentru cărţile mele şi, scriind la prima variantă a unei cărţi, ştiu destul de puţine lucruri despre ce urmează să se întîmple în următoarea pagină. Îmi place să cred că această spontaneitate, acest act de a mă surprinde în permanenţă pe mine însumi pot face dintr-o carte o lectură surprinzătoare şi captivantă. Întrebarea centrală a cărţii, după cum aţi observat (ea apare ca atare şi în carte, formulată de corul grecesc care îi spune lui Junior că fiecare fiinţă umană trebuie să-şi pună această întrebare fundamentală), nu e deloc una nouă, dar cred că este cea mai presantă dintre toate, fiindcă nu putem răspunde la celelalte mii de întrebări ale vieţii fără să fi răspuns mai întîi la aceasta. Ei, cred că întrebarea aceasta poate îndreptăţi scrierea unui roman, dacă nu chiar a mai multora.

Totul contează! este şi o saga de familie. Este acest portret de familie o "cosmologie" în miniatură, în opoziţie cu toate scenariile apocaliptice din carte?
Sînt tentat să spun ceva superficial cum ar fi: "toate familiile sînt propriile lor apocalipse în miniatură". Lucru care ar putea sau nu să fie adevărat, dar care nu răspunde, de fapt, întrebării dacă acest lucru e sau nu adevărat. Revenind la carte, familia sau, în sens mai larg, cei pe care-i iubim sînt prezentaţi ca un fel de antidot contra uitării, contra "nimicului", care e imposibil de evitat. Altfel spus, faptul în sine că iubim, cu tot ceea ce conţine şi obţine acest sentiment, e cel care dă vieţilor noastre un sens în faţa indiferenţei nesfîrşite a Universului.

E această carte un memento mori? Este o carte esenţialmente optimistă?
E o carte optimistă, deşi acest optimism al ei pare destul de contraintuitiv. Aşa că, da, cred că ar fi corect s-o descrieţi ca un memento mori. Din cîte ştiu, expresia se traduce prin "aminteşte-ţi că vei muri", ceea ce e un alt fel de a spune carpe diem, nu? Adică: ascultă, viaţa e înfricoşător de scurtă, aşa că n-are rost să pierzi vremea, să amîni lucrurile sau să pierzi vreo gură de aer. Oamenilor nu le place să li se amintească acest lucru, pentru că li se face frică, dar şi pentru că, mai ales în America, ar fi împotriva atitudinii pe care sîntem încurajaţi s-o avem şi care spune că, dacă ne străduim suficient de mult, vom rămîne tineri pentru totdeauna. Dar iată un alt citat preferat de-al meu, tot din Flannery O'Connor: "Adevărul nu se schimbă în funcţie de capacitatea noastră de a-l digera." Aşa că, dacă ţi-ai petrecut întreaga viaţă crezînd că nu te vei apropia niciodată de final, îţi vei da seama că, într-un anumit sens, de fapt, ţi-ai irosit-o în întregime. Şi-atunci viaţa o să se termine, oricum, oricîte eforturi ai face să te amăgeşti singur.

Presupun că descrierea morţii tatălui lui Junior transcrie propria dvs. suferinţă...
Sigur că da. Am vorbit despre pierderea personală, pe care am suferit-o, destul de mult în legătură cu cartea şi, vorbind despre asta, am ajuns la concluzia că nu mai pot spune nimic despre experienţa asta care să prezinte romanul într-un fel ce poate justifica discuţia. Cu alte cuvinte, a vorbi în detaliu despre moartea propriului meu tată a început să mi se pară un fel de act de voyeurism şi, prin urmare, o atitudine cam ieftină. Cartea vorbeşte de la sine. Şi în numele meu.

Există, totuşi, ceva din dvs. în Junior? Nu vreau să insinuez că ar fi o carte autobiografică...
Eu sînt Junior şi Junior este eu. Nu cred că mai există cu adevărat în mintea mea diferenţe între ficţiune şi nonficţiune. Aceste etichete sînt mai folositoare cînd vinzi cărţi, nu cînd le scrii, aşa că am decis ca pentru următoarea mea carte - şi pentru cele care vor veni - să încetez să mai pretind că există vreo diferenţă semnificativă între experienţa mea reală şi acel fragment din respectiva experienţă care ajunge într-o pagină de carte.

Consistenţa fizică a umorului

Cartea are un motto dintr-un cîntec foarte frumos al trupei The Flaming Lips. Ce rol are muzica în scrisul dvs.?
Ca toate celelalte feluri de a spune poveşti, şi muzica joacă un rol important în scrisul meu. Cred că muzica mă inspiră la fel de mult ca lectura, dacă nu chiar mai mult. Mă pot bloca într-un anume punct al poveştii sau, într-o zi, mi se poate întîmpla să nu mai fiu teribil de entuziasmat de ideea de a scrie, şi atunci un vers, un acord muzical, o notă tînguitoare de corn mă pot debloca. Şi o fac, de obicei, cu o intensitate care seamănă foarte bine cu violenţa.

De ce vă plac atît de mult romanele şi filmele apocaliptice? Care este sursa acestei fascinaţii şi cum v-a influenţat scrisul?
Multă lume mă întreabă acest lucru, şi încă n-am reuşit să dau un răspuns care să mă mulţumească pe deplin. De obicei, vorbesc despre maturizarea petrecută la sfîrşitul Războiului Rece, despre cum această idee a distrugerii garantate de ambele părţi s-a răspîndit în cultura anilor '80 - în filme, cărţi, muzică sau în ştirile de noapte - şi despre cum ubicuitatea unui concept atît de înspăimîntător (şi înspăimîntător de posibil) reuşeşte să afecteze şi să formeze mintea unui copil. Pe lîngă asta, bănuiesc că terifiantele teme apocaliptice ale creştinismului, cu care am fost îndopat constant pe vremea cînd eram copil, au contribuit, probabil, şi ele, la fascinaţia pe care o simt faţă de sfîrşitul lumilor. Dar cred că toţi sîntem posesorii unei imaginaţii apocaliptice - că există ceva primar în fiecare dintre noi care nu numai că e interesat de distrugerea tuturor lucrurilor, dar chiar o întîmpină cu bucurie. Cel puţin, teoretic.

Cît de important e să fii amuzant? Vă e frică să fiţi serios?
Deloc. Cred că mare parte din scrisul meu e destul de serios - cum spunem noi aici, în State, "serios ca un atac de cord". Dar umorul e colosal de important. Umorul e o pastilă. E un tratament. E un balsam. Umorul are aproape o consistenţă fizică. Te ajută să accepţi ceva ce, altfel, ar fi atît de îngrozitor de tolerat că mintea noastră s-ar goli complet.

Aveţi scriitori pe care-i admiraţi şi care v-au influenţat? Aţi fost comparat cu Vonnegut şi Carver, dar mă gîndesc şi la Pynchon sau la Kennedy Toole. Mă înşel?
Nu, toate aceste nume m-au influenţat, probabil, deşi ideea în sine de influenţă mi se pare destul de ambiguă. Adică, ce înseamnă, de fapt, influenţă? Trebuie să-ţi placă sau să te amuze scrisul cuiva, ca să te poată influenţa? Sau poţi fi influenţat şi de un stil pe care-l deteşti? Influenţa poate să se manifeste doar în artă sau putem spune că am fost influenţat de bătaia pe care am luat-o de la un băiat din cartierul meu, cînd aveam 10 ani? Sau de primele manifestări timide ale sexualităţii, inspirate de o profesoară în clasa a VI-a? Aceste lucruri şi altele m-au influenţat şi m-au făcut să fiu cel de azi. Ele construiesc ceea ce e în mod obişnuit numim "vocea" cuiva, aşa că, după părerea mea, se poate spune că au avut toate influenţă asupra scrisului meu.

Ce contează cel mai mult pentru dvs., ca scriitor şi ca om?
Ca scriitor: să nu-mi fie jenă de ceva ce am scris, la un an după ce a fost publicat. Să-i emoţionez şi să-i influenţez pe oameni în felul în care şi eu am fost mişcat şi influenţat de cele mai bune cărţi pe care le-am citit în viaţa mea. Şi vreau să spun că acele cuvinte înşirate pe o pagină m-au schimbat, m-au făcut mai bun. M-au transformat cu adevărat.
Ca om: să fac rău cît de puţin posibil. Nu e o ambiţie uşor de împlinit şi dau greş în fiecare zi. Dar am de gînd să încerc în continuare.

La ce lucraţi în acest moment?
Tocmai am terminat prima variantă a unei noi cărţi în care e vorba, printre altele, despre: dragoste, beţie, scris, maimuţe, inteligenţă artificială, boli aflate în stadiul terminal şi despre acele spectacole horror care-şi fac loc, uneori, în minţile noastre. Mai ales acel sentiment că trăieşti în pielea cuiva a cărui companie nu o poţi suporta.

interviu realizat de Florina PÎRJOL

______
Ron Currie Jr. (n. 1975) a debutat cu volumul de povestiri God is Dead (2007), criticii literari comparîndu-l pe tînărul autor cu Raymond Carver şi Kurt Vonnegut. Volumul a fost desemnat "cartea anului" de publicaţia San Francisco Chronicle, fiind distins cu Young Lions Fiction Award acordat de New York Public Library, precum şi cu Metcalf Award acordat de American Academy of Arts and Letters. Romanul Everything Matters! a apărut în 2009 cîştigînd Alex Award din partea American Library Association, cartea fiind inclusă şi pe listele celor mai bune scrieri ale anului de către Los Angeles Times, National Public Radio şi Amazon.com. Ficţiunile lui Ron Currie Jr. au fost publicate în reviste precum Glimmer Train, The Sun, Other Voices, The Nervous Breakdown şi Night Train. Romanul Totul contează! a apărut în traducerea Gabriellei Eftimie la Editura Pandora M. Mai multe pe www.roncurriejr.net.