„Caut dificila sclipire a autenticităţii“

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 77, octombrie 2012)

Enrique Vila-Matas (n. 1948, Barcelona) este considerat cel mai important scriitor spaniol contemporan (New York Times), iar cărţile sale adevărate capodopere (Times Literary Supplement). A studiat dreptul şi jurnalistica, a fost redactor la revista de cinema Fotogramas. În 1970 a regizat două filme de scurtmetraj, Todos los jóvenes tristes şi Fin de verano. În 1971 a scris prima sa carte, Mujer en el espejo contemplando el paisaje. Între 1974 şi 1976 a locuit la Paris într-o mansardă închiriată de la Marguerite Duras, unde a scris al doilea roman, La asesina ilustrada. Romanele cele mai importante (Historia abreviada de la literatura portátil / Istoria abreviată a literaturii portabile, 1985; Suicidios ejemplares / Sinucideri exemplare, 1991; Recuerdos inventados / Amintiri inventate, 1994; Bartleby y companía / Bartleby&Co, 2001; El mal de Montano / Boala lui Montano, 2002; París no se acaba nunca / Parisul nu se termină niciodată, 2003; Exploradores del abismo / Exploratorii abisului, 2007; Dublinesca, 2010, Aire de Dylan, 2012) şi eseurile sale au fost traduse în peste 30 de limbi.


A fost mai simplu decît credeam. Vila-Matas era unul dintre invitaţii-star ai Spaniei, la Salonul de carte de la Torino, m-am dus la o întîlnire cu cititorii şi, cînd s-au terminat discuţiile, am mers direct la el şi i-am spus în franceză că vreau să fac un interviu pentru o revistă din România. A fost teribil de amabil, mi-a scris mail-ul pe ultima pagină din Istoria prescurtată a literaturii portabile şi mi-a desenat o floare pe prima. Era convins că mă cheamă Chiara. L. V.

Ce înseamnă, în penultimul dumneavoastră roman, Dublinesca, "fanatismul nemăsurat pentru literatură"?
Este o frază ironică dedicată acelora care cred că sufăr de "boala lui Montano", adică aş fi "bolnav de literatură", ca personajul din Mal de Montano. Prin ironie, m-am îndepărtat, cred, de imaginea unui scriitor care se nutreşte doar din literatură.

Personajul principal din Dublinesca este un editor recent pensionat care-şi închide editura. Trăim vremurile ultimelor edituri clasice?
E clar că trăim vremuri în care dispar acei editori "de rasă", profesionişti ai cărţii, dar şi buni cititori, oameni legaţi într-un mod direct de literatură, chiar dacă îi interesau, evident, şi banii.

Aţi participat, în urmă cu doi ani, la o instalaţie a prietenei dvs., Dominique Gonzáles Foerster, expusă la Tate Modern din Londra, care conţinea cărţi pentru cei ce ar scăpa dintr-un eventual "potop universal". Ce urmau să citească refugiaţii?
Vizitatorii de la Tate Modern au furat toate cărţile din instalaţie, în final n-a mai rămas nici una. Asta poate şi pentru că erau cărţi una şi una, din cîte-mi amintesc: Roberto Bolano, Vladimir Nabokov, Ray Bradbury, Marguerite Duras, Clarice Lispector, Tristan Tzara, Jean Echenoz, William Gaddis, Wallace Stevens, J.L. Borges, Robert Walser şi eu însumi.

Credeţi că există, aşa cum s-a spus, o schimbare de viziune între cărţile dvs. din trilogia formată din Bartleby & Co, El mal de Montano şi Doctor Pasavento, pe de o parte, şi scriitura dvs. actuală, pe care o numiţi undeva "realism interior"?
Unii spun că am fost întotdeauna acelaşi, iar alţii cred că există trei etape distincte în scriitura mea. Eu sînt de părerea celor din urmă. Cred că, pînă să scriu povestirea "Porque ella no lo pidió"/"Pentru că ea nu a cerut-o" din volumul Exploradores del abismo/Exploratorii abisului, opera mea se putea deja împărţi în două zone. În prima parte, am desfăşurat o intensă investigaţie asupra raţionamentelor lipsite de sens. În cea de-a doua (într-o deliberată coincidenţă cu ce-a de-a doua parte, cea metaliterară, din Don Quijote), m-am dedicat construirii unei automitografii. În cea de-a treia etapă a scrisului meu, caut dificila sclipire a autenticităţii, încerc să mă apropii de adevăr prin intermediul ficţiunii, încerc să ajung la acel adevăr care există în orice cale personală.

În Mastroianni-sur-Mer spuneţi că vă plac foarte mult cărţile în care genurile se amestecă. Ce cărţi amestecate, metise, creole aţi descoperit în ultima vreme?
Sebald, Emigranţii; Claudio Magris, Dunărea; Sergio Pitol, Arta fugii; Roberto Calasso, La folie Baudelaire; David Markson, Singurătatea cititorului; Eliot Weinberger, Cascadele.

Nu are rost să suferiţi!

Cum vă explicaţi faptul că Bartleby & Co, o carte care vorbeşte despre eşec şi insucces, a avut un atît de mare succes? Există o atracţie (aproape romantică) a eşecului?
Bartleby & Co a atins o fibră omenească despre care nu ştiu mare lucru. Cu toate acestea, aş îndrăzni să sugerez că succesul romanului s-a datorat următorului tip de raţionament: oamenii care scriu suferă de o anxietate a scrisului care se adînceşte atunci cînd nu reuşesc să scrie ceea ce-şi propuseseră să scrie. Bartleby & Co le sare atunci în ajutor, spunîndu-le: Nu vă faceţi probleme! Ceea ce vi se întîmplă acum vouă li s-a întîmplat celor mai mari scriitori. Nu are rost să suferiţi, nu înseamnă nimic. Oricum, nu vi se pare că această carte, în mod deliberat sau nu, acordă o atît de mare importanţă literaturii, încît cititorii sînt miraţi să constate, în final, cît de importantă este cu adevărat literatura, în vremurile noastre? Cititorii ajung să constate o realitate a literaturii, în ciuda faptului că în lumea de azi nimeni nu-i mai acordă o atît de mare importanţă; în fond, în zilele noastre, proza s-a transformat într-un produs de piaţă, unul printre altele, ceva interesant, aparte, curajos, respectat, dar în mod iremediabil nesemnificativ... Poate de asta şi surprinde în aşa măsură faptul că Bartleby & Co crede atît de tare în forţa literaturii, a prozei în special...

Care ar fi unicul sfat pe care i l-aţi da unui tînăr scriitor?
Să citească. Mai presus de orice, să citească. Nu cred însă prea mult în sfaturi. De obicei, se cere sfatul cuiva pentru a nu-i da, apoi, nici o importanţă sau, dacă lucrurile merg rău, pentru a-i reproşa celui întrebat sfatul cu pricina.

Indecenţa literaturii sclerozate

Sînteţi maestrul metaliteraturii, al discursului - în acelaşi timp îndrăgostit şi crud - asupra literaturii şi asupra adevărului. De ce aţi ales această manieră de a scrie şi nu - să spunem - pe cea clasică, în care literatura este, înainte de orice, naraţiune?
Doar în acest fel mă simt bine atunci cînd scriu, dacă încerc că fac lucruri care simt că nu s-au făcut niciodată. "Nimeni nu scrie vreodată o frază" - spunea John Cheever - "fără a simţi că acea frază nu a fost scrisă niciodată în acea formă şi fără să creadă, într-o oarecare măsură, că însăşi substanţa acelei fraze nu a fost niciodată simţită. Fiecare frază este o inovaţie." Există întotdeauna o căutare etică în lupta de a crea noi forme literare. Se vorbeşte de romane convenţionale amuzante - ele sînt într-adevăr amuzante, însă şi indecente. Pentru că atunci cînd se foloseşte limbajul doar pentru a obţine un efect, adică pentru a nu merge mai departe de ceea ce ne este permis, se comite, paradoxal, un act imoral. Îmi plac acei scriitori în care se simte o căutare etică pentru descoperirea de noi forme. E evident că acei scriitori care încearcă să spună adevărul, care vor să lărgească graniţele omenescului, sînt primii care pot eşua. În schimb, autorul de produse literare de succes, care imită alte produse deja făcute, nu eşuează niciodată, nu-şi asumă riscuri, îi ajunge să copieze originalul şi să aplice aceeaşi formulă, deja sclerozată.

Aţi făcut, ani buni, critică de cinema, însă recent aţi declarat că nu mai vedeţi decît un film pe an. De ce?
E un lucru pe care l-am spus mai de mult şi care nu mai e valabil. În ultimii ani, merg des la cinema. Sau, mai bine zis, văd multe filme la mine acasă.

Să facem cale-ntoarsă. Dacă ar fi să alegeţi un film pe care să-l transformaţi în carte, ce film aţi alege şi de ce?
Barton Fink al fraţilor Coen. Transformat în carte, ar avea multe lucruri în comun cu Aire de Dylan, ultimul meu roman.

Se pare că aveţi un adevărat cult al prieteniei (Roberto Bolano, Paul Auster, printre alţii). Cum sînt prietenii dvs.?
Există scriitori foarte interesanţi ca oameni, alţii dimpotrivă. 97% dintre scriitorii pe care i-am cunoscut nu erau deloc fascinanţi văzuţi de aproape, însă există acel procent de 3% care sînt persoane de un extraordinar interes. Antonio Tabucchi, Ignacio Martínez de Pisón, Eduardo Lago sînt personaje cu o lume interioară foarte complexă, pe care am vrut adesea să o examinez mai îndeaproape. Pentru a face asta în deplină linişte, a trebuit mai întîi să mă împrietenesc cu ei.

...un chinez care se întoarce acasă...

Spuneaţi că aţi găsit în Roberto Bolano un adevărat frate literar într-o epocă în care vă simţeaţi singur, ca scriitor. Cum vă simţiţi astăzi în peisajul literar contemporan? La fel de singur ca în 1996?
Da. Foarte singur. Dar nu e nici o dramă.

Faceţi o paralelă între scriitor şi hikikomori. Există momente în care această singurătate autoimpusă devine insuportabilă?
Nu, niciodată. În fond, am fost de cînd mă ştiu un etern student.

Ce alte melodii vă plăceau la 17 ani în afară de Be My Baby a celor de la Des Ronettes? Care vă plac azi?
Îmi plăceau The Beatles, The Animals, The Shadows şi Bob Dylan. Azi - deşi îmi schimb preferinţele la fiecare şapte zile... - îmi plac Clem Snide, Camera Obscura, Beth Rowley, Constanza.

Despre cărţile dvs. se spune că sînt adevărate capodopere (The Times Literary Supplement), iar despre dvs. se spune că sînteţi cel mai important scriitor spaniol contemporan (The New York Times). Cum v-aţi obişnuit cu aceste elogii şi în ce fel au schimbat ele felul în care scrieţi?
Mă gîndesc, de pildă, la Roberto Bolano care a fost un scriitor enorm şi care a murit tînăr. Mi-ar plăcea să pot comunica şi acum cu el.

Spuneţi undeva că tot ce ne rămîne de făcut acum este "să umplem spaţiile goale." Mai există încă multe spaţii de umplut, le păstraţi pentru viitoarele dvs. cărţi?
Am zile în care mi se pare că nu am făcut pînă acum nimic altceva decît să încep. Dar viaţa e scurtă.

Citaţi adesea această frază a lui Kafka: "Nu sînt decît un chinez care se întoarce acasă." Ce înseamnă această frază pentru dvs.?
Nu ştiu ce a vrut să spună Kafka cu această frază, însă chiar din acest motiv o citez atît de des şi îmi place atît de mult. Nu o înţeleg, dar mi se pare minunată. Dumneavoastră ce credeţi că o fi vrut să spună cînd scria că se simte un chinez care se întoarce acasă?
Sînt în aceeaşi stare de fascinaţie ca dvs. faţă de această frază. Bănuiesc ce voia să spună, dar cel mai mult mă înduioşează ideea unui Kafka rătăcit şi străin, care caută febril drumul către Praga lui interioară.

Literatura ne învaţă libertatea?
Da. Ajunge să citim Don Quijote, un perfect tratat despre libertate.

interviu realizat de Luiza Vasiliu şi Simona Sora

Mulţumiri lui Alexandru Gurău