Cărţi şi cititori din Epoca de Aur

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 87, august 2013)

Roger Chartier, reputat teoretician şi istoric al lecturii, a insistat în mai multe rînduri asupra caracterului subversiv al cititului, doar în aparenţă inofensiv şi marginal. În raport cu ordinea exterioară, prestabilită (impusă ierarhic, arbitrară sau pur şi simplu despotică), lectura activă, al cărei potenţial nu trebuie născocit, ci doar descoperit, are capacitatea de a instaura noi "norme" şi, la rigoare, de a impune o nouă "ordine".

Spaţiul cărţii şi spaţiul social

Noua "ordine" instaurată de actul lecturii, departe de a fi definitivă, se dovedeşte prin excelenţă dinamică, dialogică şi oscilantă, preschimbînd spaţiul cărţii într-un soi de arenă de luptă sau masă de joc, unde cititorul şi cartea îşi dispută supremaţia, pînă-ntr-acolo încît, în anumite împrejurări, apărătorii sensului unic au motive întemeiate să devină vigilenţi. "Cartea aspiră, prin chiar definiţia ei, să impună o ordine, fie că aceasta are în vedere descifrarea sensurilor sale, modul în care trebuie interpretată sau norma dorită de autoritatea comanditară. Dar cu toate acestea, ordinea desăvîrşită, pe care cartea încearcă să o instaureze, nu se dovedeşte, atotputernică atunci cînd vine vorba de a anihila libertatea cititorului"(i), afirma, cu îndreptăţire, Roger Chartier.
Consideraţiile sale atrag, implicit, atenţia asupra complexităţii şi anvergurii lecturii ca fenomen social, menţinîndu-se totuşi în limitele unui model binar, conform căruia, în final, fie cititorul, fie cartea cîştigă partida. În realitate, deşi nu putem ignora evidenţa că "instituţia lecturii se întemeiază, în fapt, pe teama de cititori, ca indivizi liberi şi înzestraţi cu imaginaţie"(ii), totuşi o metaforă mai adecvată pentru spaţiul cărţii în regimurile totalitare ni se pare aceea a scenei. Teritoriu prin excelenţă ambiguu, cartea-scenă devine, în contextul dat, spaţiu privilegiat al unei pantomime elaborate, la care ia parte o întreagă echipă alcătuită din autor, editor, designer, ilustrator, tipografi şi, nu în ultimul rînd, din reprezentanţi ai "autorităţii comanditare" (cenzori, activişti culturali, prefaţatori atent selectaţi etc.). Nu fără temei s-a vorbit chiar de o triadă histrionică, alcătuită din scriitorul paliativ, cititorul pervertit şi cenzorul complezent.(iii)
În aceste condiţii, vechea tensiune dintre ordine şi subminarea ei ia forme dintre cele mai neaşteptate, iar figura Cititorului, ca producător (fie şi virtual), de sensuri, se pulverizează într-o derutantă varietate de ipostaze. Dificil de reconstituit din piesele disparate ale unui puzzle incomplet, profilul cititorului empiric din perioada ceauşistă poate fi totuşi aproximat pornind mai cu seamă de la amănunte, curiozităţi, aspecte periferice şi în aparenţă prea puţin relevante, multe dintre aceste urme fiind risipite fie prin paginile jurnalelor şi autobiografiilor, fie prin ziarele şi revistele din epocă.

Curiozităţi, absurdităţi, extravaganţe

În pofida sărăciei materialului documentar, toţi cei care s-au ocupat de un aspect sau altul al receptării literaturii, în secolul XX, au încercat să ofere cîteva soluţii de compromis. Fie că este vorba de a analiza - mai cu seamă în cazul spaţiului sovietic - chestionarele administrate, începînd din anii '20, cititorilor şi centralizate de reprezentanţii oficialităţilor (librari, activişti culturali, responsabili ai cercurilor de lectură etc.), fie de sugestiile lui D.F. McKenzie(iv) de a considera ediţiile în sine drept lecturi sui-generis ale textelor sau de a selecta din autobiografii, jurnale ori scrisori, adresate redactorilor, informaţii verificabile cu privire la reacţiile cititorilor (Jonathan Rose, Robert Darnton) - treptat, profilul cititorului de rînd începe să prindă contururi din ce în ce mai desluşite.
În ceea ce priveşte cazul particular al lecturii în România comunistă, o sursă preţioasă de asemenea difficiles nugae o reprezintă presa culturală a vremii. Cine are curiozitatea să răsfoiască, de pildă, revista România literară de la începutul anilor '70 va constata - cu amuzată surprindere - că într-un număr, la rubrica "Ochiul magic", se pomeneşte despre o "inovaţie" cel puţin neobişnuită. Iată paragraful cu pricina (redactat într-un stil savuros): "Ni se propune o inovaţie ciudată. Chiar foarte ciudată. Alimentara cu autoservire din Mihai Bravu, luîndu-şi libertatea de procedură, pune la îndemîna consumatorilor săi, pe lîngă celelalte produse, şi... cărţi. Într-o coşarcă de sîrmă, lipită de scaunul casieriţei, sînt expuse volume (unele mai vechi, altele mai noi) de literatură. Un Thomas Mann, Doctor Faustus, prezidează, atrăgînd galeş atenţia cumpărătorilor. Iei două chile de mălai şi, cine ştie, îţi dă ghies bunul Dumnezeu să te căpătuieşti şi cu cîteva cărţi. Un Thomas Mann, vorbă gorepirgească, are, de, calităţile lui. Azi aşa, mîine aşa, îţi faci o bibliotecă personală. Cine să mai bage-n seamă librăriile? Tot te duci după de-ale gurii, nu-i aşa, de ce să nu-ţi împarţi banii de coşniţă mai cu folos? Cumperi un borcănel de muştar, ţi se lipeşte de mînă vreun Kafka, vreun Proust, mă rog, ce nu-i poate trece omului prin cap? Şi unde mai pui că iniţiativa se poate extinde. Să se lase mai prejos celelalte "autoserviri" din reţea? Ar fi frumos, intrînd la Unic, să auzi: "Hegel nu mai avem astăzi, la delicioşii castraveciori în oţet vă putem oferi un Marin Sorescu. Mîine cine ştie, poate...""(v)
Pentru cineva nefamiliarizat cu particularităţile societăţii multilateral dezvoltate din România anilor '70, pagina ar putea să pară desprinsă din opera unui prozator cu multă imaginaţie, dar în fond nu face decît să ridiculizeze subtil aspecte dintr-o lume în care absurdul tindea să devină parte a cotidianului. Asemenea practici ajunseseră să se generalizeze în anii '80 cînd - aşa cum notează Paul Cernat - "dislocarea (produselor) din "locurile tradiţionale" îmbrăca apecte absurde, groteşti, care sfidau, programatic şi "inventiv", orice raţionalitate."(vi) Astfel de imagini ne trimit cu gîndul la bancurile din Epoca de Aur şi, în general, spun multe despre comportamentul nostru naţional, despre inventivitatea specific românească cînd vine vorba de a descoperi surogate şi modalităţi de evaziune din contexte prea puţin satisfăcătoare.
Nu fără temei s-a vorbit chiar despre instaurarea unui adevărat cult al cărţii în ultimele decenii de comunism. Semnale în sensul acesta s-au putut desluşi mai ales după dezgheţul de la mijlocul anilor '60, dovadă emulaţia pe care o stîrneau aproape toate noutăţile editoriale, şi mai cu seamă cele despre care se zvonea că ar fi întîmpinat dificultăţi la apariţie. Cultul acesta devenit, în varianta sa soft "moda cărţii bune"(vii), poate surprinde astăzi, cînd mijloacele de informare/entertainment s-au diversificat considerabil, iar modelul de lectură tradiţional (acela care solicita integral atenţia şi participarea afectivă a cititorului) a intrat în declin.
În plus, fervoarea cu care erau căutate şi achiziţionate "noile" apariţii (fie ele şi reeditări!), dovedeşte totodată că lectura a reprezentat, în perioada de dinainte de 1989, nu numai o modă, ci şi un soi de narcotic, capabil să facă suportabilă existenţa de zi cu zi, prin simpla împrejurare că oferea o anumită libertate interioară, greu de obţinut prin alte mijloace. Este şi unul dintre motivele pentru care cartea ajunsese, în ultimele decenii ale dictaturii, nu numai obiect-fetiş, ci şi marfă de contrabandă: "Se făceau cadouri, xeroxuri şi chiar cărţi publicate, de exemplu Jurnalul de la Păltiniş, Steinhardt. Cînd s-a dus tatăl meu în Franţa (...) a venit cu nişte geamantane imense, din care însă la vamă i-au oprit Eliade şi Eugen Ionescu. El spera să le fofileze printre cărţi cu Sherlock Holmes şi cărţi de Agatha Christie."(viii)
În aceeaşi ordine de idei, Eugen Negrici pomenea despre "un comerţ bizar pe sub tejghea, care, în ochii străinilor bîntuiţi de febra consumismului, putea să pară extravagant"(ix), obiectul "traficului" constituindu-l cu precădere "cărţile înconjurate de o aureolă ocultă, despre care se zvonea că au avut probleme la apariţie [...] împachetate la iuţeală, de-a valma cu altele, de către librărese, spre a fi strecurate clienţilor obişnuiţi (doctori, arhitecţi, ingineri şi profesori)."(x)
Nu conta că volumele erau aproape ilizibile, că arătau tot mai rău, hîrtia "aducea din ce în ce mai mult a hîrtie igienică, de cele mai multe ori în nuanţe diferite, de la roz pînă la verzuliu."(xi) În ciuda acestor aspecte, care, desigur, nu ar fi trecut nesancţionate într-o societate de consum, în timpul dictaturii ceauşiste cozile la cărţi ajunseseră să le concureze pe cele la carne: "Existau cozi-gigant [...] la cărţi - la anumite cărţi, cele cu "şopîrle". Maică-mea avea o prietenă librăreasă care ne mai punea din cînd în cînd de-o parte cîte ceva. În 1980 apăruse Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Marin Preda. "Luaţi-o, doamnă, că e o caartee... tare!""(xii)

Cititorul anilor '70

Deşi aspectele aduse în discuţie pînă la acest punct ţin mai curînd de latura anecdotică a fenomenului investigat, ele ne ajută să-i surprindem mai bine anvergura, complexitatea şi paradoxurile.
În ceea ce priveşte tensiunile între establishment şi practicile individuale de lectură, în România anilor '70, tot presa literară a vremii ne oferă cîteva piste de investigaţie interesante. De pildă, în numărul 16, din aprilie 1972, în preajma Conferinţei Naţionale a Scriitorilor, revista România literară publică o serie de puncte de vedere ale "oamenilor muncii", din diferite "sectoare de activitate", cu privire la aşteptările lor de cititori.
Spre deosebire de anchetele din anii precedenţi (1970, 1971), apărute în paginile aceleiaşi reviste, unde erau prezentate exclusiv ecourile literaturii contemporane în rîndurile "făuritorilor de valori materiale", acum, printre cei invitaţi să îşi exprime opiniile, se numără şi "făuritori de valori spirituale" (scriitorul Dumitru Corbea, criticul Laurenţiu Ulici, compozitorul Doru Popovici, actriţa Irina Petrescu etc.), într-o încercare de a mima pluralismul şi diversitatea.
 Cît de bizar era peisajul cultural şi literar al acelor ani ne demonstrează tocmai recursul la acest simulacru de deschidere către un evantai aparent variat de puncte de vedere. Nu mică este surprinderea cititorului, cînd, lîngă răspunsul oferit de Laurenţiu Ulici ("Critica prin DA şi NU"), absolut decent, fără trimiteri la documentele de partid în vogă şi fără clişee din rezervorul nesecat al limbii de lemn, dă peste opinia tovarăşului Valentin Ciucă, directorul Bibliotecii documentare "Gh.T. Kirileanu" şi preşedinte al Comitetului municipal de cultură şi educaţie socialistă, Piatra Neamţ, care pledează pentru "reactualizarea problemei raportului dintre creatorul de artă şi consumatorul ei"(xiii) în spiritul Tezelor din iulie şi noiembrie 1971. Nu sîntem departe de optica personajului din proza lui Mircea Nedelciu, Maistrul Ilie Ilie Razachie îşi dă concursul.
Punctul de vedere al lui Dumitru Corbea ("Poezia, în esenţă, nu-i decît descoperire") este o mostră de abilitate sofistică, din moment ce scriitorul îşi manifestă preferinţa pentru poezia revoluţionară, pentru ca apoi să se grăbească să adauge că orice poezie este, într-un fel sau altul, revoluţionară. Textul său se doreşte, în fond, o pledoarie pentru "revolta creatoare", "acea revoltă care contribuie la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al ţării."(xiv)
Dacă Ştefan Neagu, student la Institutul de Medicină şi Farmacie, Bucureşti, condamnă creaţiile artistice care "ţintesc succesul facil, cultivă pitorescul în sine, exotismul sau sînt manieriste"(xv), Ion Daniloiu (forjor la Uzinele 23 August) mărturiseşte că, dintre toate materiile pe care le studiază la liceu (foarte probabil forma de învăţămînt seral), la poezie şi-a luat meditator. Avem de-a face, practic, cu o invitaţie (imperativă!), adresată scriitorilor de a petrece mai mult timp în fabrici şi uzine ("Cred că întîlnirile mai dese cu scriitorii ar fi pentru noi cele mai folositoare ore de meditaţie").
La rîndul său, Nicolae Panait, tractorist la IAS Mogoşoaia, doreşte să vadă cît mai mulţi scriitori pe ogoare şi chiar rememorează, nostalgic, episodul unei asemenea întîlniri memorabile: "Cîndva a venit la noi un scriitor. A stat cu tractoriştii aproape o zi întreagă. Pe unii ne-a întrebat cum e viaţa noastră? E grea, e uşoară? Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, dar, oricum, uşoară nu cred să-i fi spus. Mai curînd cred că m-am bîlbîit. Sînt multe întîmplări care-ţi vin în minte la o asemenea întrebare; oricare meserie îşi are farmecul şi complicaţiile ei."(xvi)
Iar meseria scriitorului nu i se pare complet străină de cea a semănătorului, din moment ce recurge la analogia carte/ogor: "Eu îmi închipui literatura ca pe un ogor pe care cresc plantele pe care le semeni. Dacă semeni idei şi imagini reale, vii, acea carte va trezi tot interesul, va fi ca o grădină în care îţi place să te afunzi."(xvii)
Nu vom insista asupra altor exemple (deşi multe dintre ele sînt nu numai simptomatice pentru starea de spirit de pe scena literară a anilor '70, dar şi involuntar comice din perspectiva cititorului de astăzi), ci vom încerca să aproximăm funcţia lor, să vedem dacă ele pot oferi indicii cu privire la practicile de lectură din perioada ceauşistă şi mai ales la strategiile prin care "managementul" cultural al vremii înţelegea să controleze acest teritoriu de nisipuri mişcătoare.
 Chiar dacă acceptăm ideea conformităţii punctelor de vedere cu materialul descoperit la faţa locului (pe scurt, dacă înlăturăm supoziţia că materialele ar fi fost falsificate), totuşi rămîne întrebarea (retorică, desigur), dacă nu se urmărea, prin asemenea forme de "deschidere închisă", tocmai neutralizarea potenţialului subversiv şi necontrolabil al lecturii.
Devine limpede, pe de altă parte, că scopul regimului ceauşist nu era exclusiv acela de a-i aresta pe scriitorii disidenţi, ci şi de a oferi acces la cuvîntul tipărit, cît mai multor cititori, însă pe cît posibil într-un cadru stabilit şi controlat de puterea politică. Dovadă numeroasele reglementări şi hotărîri cu privire la acest aspect, care s-au emis pe toată durata regimului comunist. O consecinţă perversă care decurge de aici este aceea că, de multe ori, cititul căpăta conotaţii distincte, chiar în cazul aceluiaşi individ, în funcţie de situaţia concretă în care se găsea cititorul respectiv ( în cadrul sferei private predominant era rolul paliativ sau evazionist, iar în sfera publică, acceptarea rolului educativ şi formativ al lecturii, în spiritul conformismului şi obedienţei).
Începînd încă din primele luni ale anului 1973, anchetele şi interviurile cu diverse categorii de cititori devin tot mai rare, lăsînd locul unor notiţe succinte prin care sînt semnalate întîlniri cu publicul larg, lansări de carte, vizite de documentare ale scriitorilor în fabrici şi uzine (e.g. "La invitaţia Consiliului Naţional al Pionierilor, scriitorii Ladmis Andreescu, V. Carianopol, Ion Crînguleanu, Viniciu Gafiţa, Petre Ghelmez şi Veronica Porumbacu au participat la întîlniri cu pionierii, în cadrul cărora au avut loc rodnice discuţii despre arta şi literatura română contemporană, în taberele pioniereşti de la Constanţa, Călimăneşti, Sibiu [...] Olăneşti, Dragomireşti Vale, Homorod, Sovata, Orşova şi Cîmpulung-Muscel"(xviii) sau "Sub auspiciile Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, la Iaşi a avut loc un festival literar organizat de Uniunea Scriitorilor, Asociaţia Scriitorilor din Iaşi şi Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă. Poeţii Sergiu Adam, Florenţa Albu, Mircea Dinescu, Constantin Florea, Traian Iancu, George Lesnea, Florin Mihai Petrescu, Mihai Sabin, Doina Sălăjan, Corneliu Sturzu, Alexandru Tacu, Romulus Vulpescu şi Horia Zilieru au citit versuri dedicate patriei şi partidului. Gazdele de la Întreprinderea Mecanică Nicolina au oferit participanţilor machete ale unei locomotive fabricate în această unitate şi cîte un frumos volum omagial dedicat muncii şi luptei eroice a muncitorilor din întreprindere."(xix)), ceea ce nu presupune în mod necesar o diminuare a interesului faţă de carte şi cititor, ci mai curînd cîteva deplasări de accent: preocuparea susţinută pentru sincronizarea activităţii literare cu cea desfăşurată în alte "sectoare de activitate", participarea scrisului literar la viaţa socială şi politică, interesul pentru formarea tinerilor cititori, în spiritul responsabilităţii, al principiilor eticii şi echităţii socialiste (de unde recurenţa analogiilor viaţă literară - front, creaţie - şantier etc.)

A treia ediţie a Salonului naţional al cărţii

Reflecţii mai nuanţate şi mai subtile cu privire la rostul cărţii şi funcţiile lecturii găsim în cîteva texte apărute în paginile României literare, cu prilejul celei de-a treia ediţii a Salonului naţional al cărţii. Astfel, în numărul 6, din 8 februarie 1973, Constantin Ţoiu semnează un articol intitulat "Omul şi Cartea", unde, pe lîngă elogiul (sincer şi adesea emoţionant) al obiectului ca atare, sînt aduse în discuţie teme precum evoluţia mijloacelor de comunicare, diversificarea strategiilor de promovare a volumelor pentru copii şi tineret, analfabetismul şi semidoctismul, relaţia dintre cartea de ştiinţă şi cea de literatură, alături de cîteva - aluzive şi nu foarte numeroase, ce-i drept - referiri la principiile noului umanism socialist: "Sub deviza aceasta umanistă, punînd un semn de egalitate între om şi cărţile destinate omului, una din ideile lui 1972, anul internaţional al cărţii, dedicat puterii de expresie şi de comunicare a cuvîntului scris şi tipărit, s-a deschis salonul celor douăzeci şi cinci de case de editură româneşti, înfăţişînd un frumos bilanţ de lucrări scrise din toate domeniile culturii [...] Cărţile sînt pentru oameni, şi oamenilor trebuie să li se dea cărţile lor, omeneşti, deşi altele nici nu vedem care ar putea fi, exceptîndu-le pe cele proaste sau neautentice, dar acestea nefiind propriu-zis umane, se exclud [...]"(xx)
Remarcăm de la bun început preocuparea scriitorului pentru concilierea propriilor opinii şi convingeri, cu respectarea (formală) a directivelor politice, de unde ambiguitatea anumitor pasaje (este chiar cazul fragmentului citat mai sus), oscilaţia între întrebuinţarea sofistică a erudiţiei şi tonul profetic sau moralizator: "În acest stadiu al cunoaşterii sîntem o consecinţă a literei scrise şi tipărite. În existenţa şi în întreg modul nostru de a fi, în structura psihologiei noastre, generaţiile mileniilor următoare vor desluşi marca de neşters, semnul acestei Galaxii a spiritului, pe care o numim de pe acum a lui Gutenberg. De cînd meşterul din Mainz şi-a exersat pentru întîia oară revoluţionarele lui caractere mobile pe o "scrisoare de indulgenţă"-tip [...] forţa literei tipărite nu a încetat să transforme, să modeleze conştiinţa umană [...] În perspectiva aceasta fabuloasă a viitorului hiper-informaţional şi instantaneu în puterea sa de recepţie, cărţile noastre greoaie, cu o durată greoaie şi ea de asimilare, vor fi, se spune [...], contemporane cu Divina Comedie, Eneida, Iliada şi Odiseea."(xxi)
Cu toată ambiguitatea, în subtext persistă parcă încrederea autorului în potenţialul evazionist şi subversiv al lecturii (cartea este numită într-un loc "prilej de evadări încîntătoare", iar în final se citează textul unui afiş UNESCO - în limba franceză şi în traducere: "Lire pour agir / Lire delivre / Lire pour grandir / Lire c'est vivre"); şi mai cu seamă pare să persiste speranţa în miraculoasa declanşare a acelui mecanism autodefensiv al indivizilor în faţa discursului oficial, mecanism capabil să transforme masa de cititori în oameni lucizi, eliberaţi de ignoranţă, temeri şi servituţi.

Concluzii
Una dintre cele mai greu de prevăzut consecinţe ale investiţiei (de energie şi zel), făcute de propaganda comunistă în modelarea "cititorului de stat" a fost, paradoxal, apariţia şi "profesionalizarea" (sesizabilă mai cu seamă în anii '80), a unui public cititor dotat cu un apetit nestăvilit de lectură, "cu un fel de rezistenţă naturală la manipulare"(xxii) şi cu un spirit critic dezvoltat, capabil să aleagă de pe rafturile librăriilor cărţile "bune" (adică "acele cărţi care mai conţineau un dram de autenticitate"(xxiii)), să le refuze pe cele scrise de autorii oficializaţi şi, la rigoare, să asedieze sediile librăriilor atunci cînd era lansat pe piaţă vreun volum cu "şopîrle". Tocmai acestui public - vlăstar bastard al instituţiei lecturii "centralizate"? - i se datorează eşecul programului impus de către propaganda comunistă în teritoriul de nisipuri mişcătoare al receptării literaturii.
Din acest motiv, în ultimele două decenii comuniste, respectivul "programul impus" ajunsese să semene din ce în ce mai mult cu o arie de operetă, interpretată pe diverse voci, cu felurite variaţiuni, de "actorii" implicaţi, pînă-ntr-acolo încît avem motive să ne îndoim că "regizorii" înşişi îl mai puteau lua în serios.

Catrinel Popa (n. 1976) este asistent universitar în cadrul Departamentului de studii literare al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, iar în prezent pregăteşte un volum consacrat lecturii în perioada ceauşistă. Cea mai recentă carte publicată: Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivităţii (Polirom, 2007).

__________________________

I Roger Chartier, The Order of Books: Readers, Authors and Libraries in Europe between the Fourteenth and Eighteenth Centuries, English trans. Lydia Cochrane, Stanford University Press, 1994, p. VIII (trad. mea, C.P.).
II Michael Sheringham, Everyday Life. Theories and Practices from Surrealism to the Present, Oxford University Press, 2006, p.226 (trad. mea, C.P.).
III Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, 1948-1964, ed. a II-a, Cartea Românească, 2010, p. 19.
IV D.F. McKenzie, Bibliography and the Sociology of Texts, Cambridge University Press, 1999.
V O inovaţie ciudată, în România literară, nr. 46/ 12 noiembrie 1970.
VI Paul Cernat, "Cozi şi oameni de rînd în anii '80", în Viaţa cotidiană în comunism, coord. Adrian Neculau, Polirom, 2004, p. 196.
VII Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008, p. 31.
VIII Mărturii orale. Anii '80 şi bucureştenii, Muzeul Ţăranului Român, Paideia, 2003, p. 83.
IX Eugen Negrici, Iluziile..., p. 31.
X Ibidem.
XI Mărturii orale..., p. 83.
XII Paul Cernat, ibid., p. 196.
XIII România literară, nr. 16/ 1972.
XIV Ibid.
XV Ibid.
XVI Ibid.
XVII Ibid.
XVIII România literară, nr. 2/ 1973.
XIX România literară, nr. 34/ 1973.
XX România literară, nr. 6/ 1973.
XXI Ibid.
XXII Mircea Nedelciu, "Avertisment la ediţia a II-a", în vol. Tratament fabulatoriu, ed. a II-a, Allfa Paideia, 1996, p. 2.
XXIII Ibid.