Bernardo Soares, în doi
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 74, iul 2012)
Se cuvin mari mulţumiri lui Dinu Flămând pentru nepreţuitul dar făcut literelor române prin Cartea neliniştirii a lui Fernando Pessoa, într-o nouă ediţie urmînd celei din anul 2000. Acest jurnal atribuit eului pessoan Bernardo Soares conţine notaţii pe mai mult de douăzeci de ani. Ar trebui să le considerăm drept un jurnal intim al marelui poet. Dar lectura lui Pessoa cheamă prudenţa, multiplicitatea eurilor sale fiind un loc comun. Cartea neliniştirii este un plonjon abisal în conştiinţa poetică. Pe sute de pagini, cu acea virtuozitate în monotonie pe care nu o cunosc decît geniile, reia, fără să se repete, o unică temă: visul este mai "adevărat" decît realitatea. Visul, spune Pessoa, este singura experienţă la care avem acces direct. Ce rămîne sînt doar construcţii ale raţiunii, falsificări mai mult sau mai puţin verosimile ale experienţei onirice. "Tot ce nu e spirit al meu nu constituie pentru mine, oricît aş vrea eu să n-o ştiu, decît decor şi podoabă." "Totul e absurd, iar a visa e cel mai puţin absurd din toate" (fr. 157). Desigur că o astfel de poziţie pare, din punct de vedere filozofic, extremă, trimiţînd la idealismul subiectiv şi la solipsismul care îl justifică, rezumat la principiul "singurul lucru pe care îl ştiu este că eu exist".
În fapt, Bernardo Soares trebuie înţeles ca mesagerul prin excelenţă al Poeziei. Numai poetul are dreptul să revendice cu atîta forţă şi exces primordialitatea visului. Această afirmaţie se cere garantată. În cazul Cărţii neliniştirii garanţia este caracterul intens poetic al notaţiei, metaforele cîteodată grandioase, oricînd surprinzătoare ieşite din pana scriitorului, pretins calomniator al literaturii. "Am citit totdeauna fără prea mare încîntare, în jurnalul lui Amiel, aluziile la faptul că el publicase cărţi. De îndată statuia lui se prăbuşea de pe soclu. Ce mare ar fi fost, de nu făcea asta!" (fr. 119). În acelaşi timp, esenţa poetică ţîşneşte la fiecare pas. "Scriu întîrziind asupra cuvintelor, ca în faţa unor vitrine în care n-aş vedea nimic, şi e vorba de semi-sensuri, de cvasiexpresii, ca nişte baloturi de stofă cărora abia le-aş percepe culorile, armonii întrezărite şi alcătuite din cine ştie ce obiecte. Scriu, balansîndu-mă, ca o mamă nebună, care ar continua să-şi legene copilul mort" (fr. 155). Absenţa iubirii este o trăire narcisică: "Niciodată nu iubim pe cineva. Iubim doar ideea pe care ne-o facem despre acel cineva. E un concept care ne aparţine şi - de fapt - pe noi înşine ne iubim" (fr. 112). Bernardo Soares este singur, mereu singur. Cu atît mai surprinzătoare este ipostaza care-l surprinde alături de cineva. Mai lungul fragment 386 începe astfel: "Înaintam, împreună şi separat, pe cărările abrupte ale pădurii. Paşii noştri, constituind o parte străină a noastră, erau uniţi prin mersul lor la unison în molatecul fîşîit al fruzelor galben-verzui care împestriţau formele abrupte ale pămîntului... Cine eram noi? Eram oare noi doi, sau numai două forme ale unuia singur? Nici nu ştiam, nici nu întrebam... O răsuflare, uneori mai bruscă, alteori mai slabă, a vîntului necunoscut, un foşnet, uneori mai puternic, alteori mai slab al frunzelor călcate în picioare, o urmă, o ezitare... pădurea, cei doi drumeţi şi eu, eu care nu ştiu care din doi era sau dacă eu erau doi ori nici unul. Asistînd, fără să întrevăd sfîrşitul, la tragedia de-a nu exista nimic altceva decît toamnă..." Nu s-a scris, poate, imn mai săgetător despre paradoxul iubirii, acea unire totală care nu se poate naşte.
