Beatus ille
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 84, mai 2013)
Recenta beatificare a lui Vladimir Ghika (ceremonia religioasă va avea loc la Bucureşti, în 31 august) mi-a readus în minte întîlnirile cu el, pe străzile Bucureştilor, apoi în minuscula casă a lui Edgar Papu din strada Polonă, revelaţia scolasticii tomiste pe care am primit-o prin el, pasiunea mea pentru filologia clasică, această variantă laică a catolicismului, toate - pietre de construcţie ale unei tinereţi atît de depărtate şi nu mai puţin prezente mie, ale unui proiect de viaţă în acelaşi timp împlinit şi ratat, cum se întîmplă cu toate proiectele de viaţă. Am recitit Pensées pour la suite des jours (titlu pe care l-aş traduce prin Gînduri pentru şirul zilelor), scurtele aforisme de o inspiraţie mistică autentică ce ar putea fi grupate, toate, sub semnul unuia dintre ele: "Verbul nu se declamă." Am regăsit în ele un fel de geniu care-l aminteşte mult pe Blaise Pascal. Vladimir, care - se spune - avea darul lacrimilor, notează "Lacrimile sînt precum esenţa sîngelui nostru; ar fi nedemn să le vărsăm pentru lucruri pe care sîngele nu ar trebui să le plătească." Mereu vesel şi neîncetat suferind, mereu uimit de spectacolul lumii, cum putea gîndi altfel Vladimir Ghika decît atunci cînd nota: "Plictisul este laş - este una din formele laşităţii." Uneori, te pune faţă în faţă cu enigmele cele mai tulburătoare, cu abisurile teologiei, cînd afirmă: "Dumnezeu singur este mai gelos decît moartea." Sau "Singurătatea este bună şi sfîntă doar cînd este dezvrăjită de Eu." Căci: "Este bine să te dispreţuieşti, dar şi mai bine să te uiţi." Şi: "Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce ar trebui "oricum" să faci din datorie." Uneori, gîndurile se fac imagini, atunci cînd scrie: "Cerul întreg este drumul inimilor." Sau: "...primul nimb al legii noi: platoul superb pe care dansatoarea a aşezat capul tăiat al Sfîntului Ioan." Metaforele sînt uimitoare: "Aceste văduve vesele, nerecunoştinţele." Sau: "Durerea este, printre noi, la ea acasă, dar ca o străină naturalizată." El credea că: "Rugăciunile sînt mai secrete ca infamiile, şi le dejoacă." Avea o minte de psihanalist, cînd afirma: "Memoria eforturilor se preface în forţă în inconştienţă, şi în ştiinţă în conştiinţă." Totdeauna, îndeamnă la meditaţie: "În orice distrugere stă o calomnie"; "Orice pace odihneşte pe o armonie şi orice armonie pe o taină." Sau ne cheamă la modestie: "Pe scara dispreţurilor nu vom urca nicicînd prea sus." Căci: "Florile vor parfuma mîna care le zdrobeşte." Inspiraţia dantescă este prezentă: "Spre bucurie: este drumul cerului." Dar: "Nu ceri pajurilor să mîngîie"; "Nu imiţi decît inimitabilul."
Oricît aş admira statuia lui, ridicată în anii din urmă în micul scuar din faţa bisericii unde slujise, St. Vincent de Paul, trebuie să mărturisesc că sculptura, ca artă, este incapabilă să reflecte o astfel de prezenţă aeriană. Monumentul ar fi trebuit plăsmuit din antimaterie angelică. Numai răsuflarea cavernoasă a marelui bolnav care era putea aminti de dependenţa lui materială, de gravitaţie.
...A venit acea zi de toamnă cînd a fost ridicat de pe stradă ca cel mai temut dintre criminali. Se ştie cum a pătimit în închisoare, gol, înfometat, batjocorit. De toate trebuie să fi suferit, ca om; dar cu jubilarea secretă a martirului. Cei care-l chinuiau nu ştiau (sau poate, totuşi, ştiau) că lucrau în sensul unui destin glorios, acel transumanar despre care vorbea Dante. Ni-l putem imagina intrînd în lumina necreată: Joie éblouie du jour où toutes les providences deviendront des évidences... Bucurie orbitoare a zilei cînd toate providenţele vor deveni evidenţe...
