Aveţi superstiţii?
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 64, septembrie 2011)
"Superstiţiosul este pentru escroc ceea ce este sclavul pentru tiran. Chiar mai mult: superstiţiosul este guvernat de fanatic şi devine el însuşi fanatic... Este greu să stabileşti graniţele superstiţiei... Nimeni nu cade de acord la creştini ce anume este superstiţia. Secta care pare cel mai puţin atacată de această maladie este secta cu cele mai puţine ritualuri. Dar, dacă cu puţine idealuri secta este puternic legată de o credinţă absurdă, această credinţă absurdă echivalează, ea singură, cu toate practicile religioase urmate de la Simon Magul pînă la părintele Gauffridi. Este deci evident că fondul religiei unei secte este ceea ce trece drept superstiţie pentru o altă sectă. Musulmanii, acuzînd toate societăţile creştine, sînt şi ei acuzaţi. Cine va judeca acest mare proces? Va fi raţiunea?" (Voltaire, Dicţionar filosofic, 1764)
Emil BRUMARU De ce mi-e frică să scriu despre superstiţii? Probabil din teama de-a nu le revitaliza, revigora, reîmprospăta amoros, "bouche à bouche", de-a nu le da apă la moară, făcîndu-le să intervină, vigilente, zglobii, zveltuţe, din nou în viaţa mea destul de anostă. Aproape le uitasem. Una totuşi nu mi-a ieşit niciodată din minte. Cifra 27! N-am treabă cu pisicile negre, pot să-mi taie calea oricînd, nici cu cifra 13, nici cu bufniţele din clopotniţe, nici cu popii întîlniţi destul de des, călugăriţele chiar mă atrag dacă sînt tinere şi merg spăsit, îmbrăcate elegant în negru (culoare ce le avantajează formele lumeşti), cu ochii în pămînt, aruncînd pe furiş priviri electrocutante. Ce-i totuşi cu 27? Am observat, de prin clasa a şasea, a şaptea, cînd nu învăţam deloc, îndrăgostit de întreg lotul feminin al unei echipe de baschet ce se antrena-n spume pe-un teren învecinat, că de cîte ori zăresc tramvaiul 27 mă ascultă la şcoală. Şi, normal, nu ştiu nimic! Credeam că cifra îşi va pierde puterea malefică odată cu terminarea liceului. Mă înşelam. Şi-a transferat energia negativă asupra fiecărei zile de 27 din lună! Nu înţelegeam de ce. Foarte tîrziu mi-am dat seama că taică-meu se născuse pe 27. Iar mai de curînd mi-am amintit că maică-mea m-a născut abia la 27 de ani. Asta punea capac! Dar s-a mai întîmplat ceva ciudat. Uneori, rar ce-i drept, chiar pe 27 aveam parte de bucurii neverosimile, ţinînd de altă sferă a percepţiilor! Parcă cineva voia să mă convingă că superstiţia mea poate fi luată şi invers, e benefică... Oricum, mă feresc de femeile care au 27 de ani, sînt extrem de periculoase, mint, profită, îşi mănîncă unghiile, au alergie la piersici, vorbesc risipit şi agramat prin somn, te bagă în balamuc. Dar ultima descoperire am făcut-o acum. Am 72 de ani! Deci un 27 întors pe dos. La ce catastrofe să mă mai aştept? Sau la ce fericiri imprevizibile? Rugaţi-vă pentru sufletul meu!
Magda CÂRNECI E foarte greu să-ţi constaţi prejudecăţile dacă nu ieşi din coconul tău familial, cultural, naţional. Chiar dacă trăim imersaţi în frecvenţele televiziunilor mondiale şi ale Internetului, numai o (măcar) temporară dezrădăcinare din supa ta de obşte, în care pluteşti semi-conştient, te poate obliga să-ţi obiectivezi tiparele preconcepute şi adînc intrate în fiinţa ta de carne şi reflexe, cu care fotografiezi şi judeci realitatea. Trăind eu o vreme în Franţa, după ce am făcut un oarece semi-ocol al lumii zise civilizate, am realizat astfel că, între alte prejudecăţi, sufeream de ideea încăpăţînată de trans. De convingerea că realitatea, cu oamenii şi fenomenele sale, nu e doar ceea ce se vede, se pipăie, se posedă, ci că există prin ea - şi dincolo de ea - niveluri de percepţie, de funcţionare şi de semnificaţie care nu sînt imediat pipăibile şi verificabile practic, material, dar care au efecte şi urmări perceptibile, evidente, în comportamentul şi viaţa noastră. Prejudecata că realitatea e tra(ns)versată şi depăşită de o trans-realitate care o face suportabilă, coerentă şi-i dă un sens mai amplu, vast, universal sau chiar cosmic. În ambianţa franceză în particular şi occidentală în general, am fost cît pe aici să-mi pierd această prejudecată, înrădăcinată profund în tradiţia culturală românească şi în natura mea de poet. Dar după ce am practicat o vreme prejudecata gîndirii concrete şi la obiect, a aderenţei aşa-zis perfecte la orizontala realităţii numai palpabile, am realizat cît de limitată, de nemulţumitoare şi finalmente stupidă este şi această preconcepţie a unei posibile trăiri a realităţii fără armonicele ei emoţionale, simbolice, spirituale. Întoarsă acasă, ca o Fiică Rătăcitoare din periplul cosmopolit, trebuie să recunosc că nu mai pot adera totalmente la vechea mea prejudecată trans de dinainte, sau mai degrabă o trăiesc acum altfel. Am gustat din mai multe tipuri de prejudecăţi şi acum le pot vedea limitele şi le pot relativiza mai uşor. Pot observa care e utilitatea uneia şi a alteia şi pot încerca să trec dincolo, trans, în ceea ce ele încearcă să formuleze împreună, cu instrumentele şi tiparele lor de gîndire şi de percepţie. Iniţiala mea prejudecată trans pe verticală, ca să spun aşa, s-a combinat cu o prejudecată trans pe orizontală, ca să încerce să palpeze o imagine în acelaşi timp concretă, plină, adecvată, şi totdeodată globală, transcendentă, transfiguratoare a realităţii. O realitate, pentru mine, aici şi acum şi totuşi trans.
Marius CHIVU Am crescut între două bunici, ambele bisericoase, doar că una mă învăţa rugăciuni, cealaltă superstiţii. Motiv pentru care niciodată nu m-am gîndit că nu pot merge împreună. Astfel că, atunci cînd eram mic, eram învăţat să nu sparg oul lovindu-l de masă (ca să nu sărăcim), să nu dau cuţitul direct din mînă (ca să nu ne certăm), să nu împrumut linguri (ca să nu atragem răul), să nu fluier în casă (ca să nu avem pagubă), să nu scot focul din sobă (ca să nu fac pipi pe mine), primăvara să nu ies dimineaţa din casă fără să fi pus sare pe limbă (ca să nu mă spurce cucul sau pupăza şi să-mi meargă rău tot anul), să nu mă încalţ prima dată la piciorul stîng (ca să nu-mi meargă prost), să port un căţel de usturoi la mine (ca să nu fiu lovit de ghinion), să nu arunc părul tuns în locuri unde poate fi călcat (ca să nu mă doară capul) şi multe altele pe care le-am uitat. Oricum, dacă nu respectam vreuna din superstiţiile astea, era bine şi dacă mă rugam. Apoi am crescut şi am descoperit plăcerea de a sfida superstiţiile şi nici una n-a rezistat provocărilor mele. Mă întorc însă la cînd eram mic şi cînd, trei veri consecutive, de Sfîntul Ilie, cădeam bolnav la pat, făceam febră şi vomitam. Apoi a chemat bunica o ţigancă din sat, pe nume Dumitra, care mi-a zis de deochi şi am putut să merg din nou la bîlci să ling halviţă în timp ce mă dădeam în tiribombă. Dar nu ştiu dacă deochiul e superstiţie. Că în deochi parcă aş mai crede un pic.
Sorin GHERGUŢ Am avut. Una dintre cele mai vechi şi mai durabile a fost să nu omor păianjeni. Am preluat-o dintr-o sursă livrescă, Mark Twain, cred că Huckleberry Finn, pe la 8-9 ani. Iar una dintre cele mai inconfortabile - nici măcar o superstiţie, de fapt, mai mult un ritual infantil, pe care m-am trezit însă respectîndu-l uneori şi la vîrsta adultă - a fost că dacă te loveşti cap în cap cu cineva să mai dai o dată, "ca să nu rămînem proşti". Am renunţat la ambele, mai ales de cînd am devenit părinte.
Florin IARU N-am.
Diana IEPURE Nu multe, dar am. Cam banale. Nimic magic, înfiorător, spectaculos. Chiar mi-a trecut prin cap să inventez ceva mai de Doamne ajută, strict pentru deliciul cititorilor, dar, pînă la urmă, am renunţat. Aşa că o să înşir aici superstiţiile mele, cîteva mai vechi, comune, şi una recentă, strict personală. Prima: nu e bine să-ţi taie cineva calea "cu deşertul". În copilărie, mă supăram rău dacă îmi trecea cineva pe dinainte cu găleţile goale. Însemna că toate străduinţele pentru care făceam acel drum aveau să fie în zadar. Cînd zăream pe cineva că iese din curte legănînd cu uşurinţă căldările emailate, trăgeam o fuguţă cu gînd să nu-mi las soarta la voia întîmplării. De obicei, oamenii (cei mai mulţi dintre ei) te aşteptau. Ţinea de bun-simţ. Existau însă şi dintr-aceia mai hapsîni de muncă, ce nu credeau că merită să piardă preţiosul timp cu un copil, aşa că traversau grăbiţi drumul spre fîntînă, făcîndu-mi parcă în ciudă. A doua: pisica neagră şi orice fel de pisică au ghinion în coadă. Cînd m-am dus la Chişinău să intru la facultate şi mergeam cu tata pe Livezilor, spre Universitate, iar peste noi se lăsa, ca un văl, un iz de ardei înăbuşiţi în sos de roşii şi ceapă, tata mi-a zis că acesta este unul dintre cele mai importante drumuri din viaţa mea. Şi exact atunci o pisică vărgată ne-a tăiat calea. Tata a dat din mînă a lehamite: Nu-ţi fie frică. Nici măcar neagră nu e. Nu vezi că e roşie şi prăpădită? Mie totuşi mi-a fost, dar examenul l-am dat şi am intrat. Deşi, pentru mine, nu s-a adeverit niciodată această superstiţie, am şi azi o strîngere de inimă dacă îmi trece vreo mîţă pe dinainte. A treia: am observat că, de cîte ori mi-am dus la job cana mea de cafea, am plecat în altă parte, în scurt timp. De trei ani, am la serviciu o ceaşcă "de la protocol" şi nu mă încumet să-mi cumpăr una nouă şi haioasă, cum îmi place mie. Sînt mereu tentată, dar o voce interioară mă apostrofează: "Ce-ţi veni? Pe criza asta îţi arde a schimbare?!".
Doina IOANID De superstiţii nu scapă nimeni, orice ar spune. De superstiţiile moştenite ajungi să te dezbari cumva. Pisica neagră (uneori se pune şi dacă-i de altă culoare) care-ţi taie calea poţi s-o îndupleci cu un pisic pufos care toarce de mai mare dragul pe pieptul tău. Dacă te întîlneşti cu popa, îţi aduci aminte de bancul pe care ţi l-a spus odată popa ăla sau altul. Asta, dacă vrei să te dezbari de ele, pentru că ştiu oameni care s-au lăsat de fumat, dar nu s-au lăsat de superstiţii. Eu am fost mai şmecheră: m-am lăsat de cele rele, dar le-am păstrat pe alea bune. De exemplu, am suflat pînă tîrziu peste genele luate de pe obraz şi mi le-am pus în sîn. Mi se întîmplă să mă bucur şi acum cînd îmi iese cineva cu o găleată de apă înainte. Dar cele mai tari superstiţii sînt cele pe care ţi le inventezi cînd eşti copil. Sînt ale tale, doar ale tale. Eu le numesc superstiţii de apărare, un soi de descîntece sau exerciţii de Tae Bo. Cînd eram mică şi mă trimitea bunica după nuci, ceapă sau usturoi în podul lung cît o hală, aveam un colţ, acolo unde acoperişul cobora foarte tare, un colţ întunecos spre care nu prea îndrăzneam să privesc. Pînă pe la mijlocul podului mai mergea: dădeam peste pantofii cu toc cui de pe cînd era bunica fată mare, o rochie din lamé, un samovar, era şi un gemuleţ prin care intra un fir de lumină. Dar puţin mai încolo începea zona cu umbre şi mă grăbeam să iau ce aveam de luat şi să plec repede, încercînd să nu mă uit spre colţul cu pricina. Visasem într-o noapte că acolo stătea înlănţuită o femeie cu chipul mîncat. Nu ştiu dacă spaima mea generase visul sau visul generase spaima de colţul întunecat De fiecare dată îmi agăţam privirea de hamurile de cai, încă frumoase, chiar dacă bunicul nu mai avea de mult faeton. Eram sigură că dacă le priveam nu avea să mi se întîmple nimic rău. Mai aveam o superstiţie cu cheia de la a doua intrare, care dădea într-un holişor, apoi direct spre camera mea. Era o cheie veche, cu zimţi mari şi nu reuşeam decît rar să descui din prima. De obicei, dura pînă-i găseam cătarea, cum se spune. Cînd îmi ieşea din prima, însemna că mă aşteaptă o bucurie. Ah, şi încă una: călcam numai pe capacele de canale care aveau patru găuri, pe celelalte le ocoleam. Un prieten mi-a povestit că nu călca decît pe canalele pătrate. Sîc, i-am zis, ale mele-s mai grozave, că au patru găuri. M-a pufnit apoi rîsul: parcă eram două mame care-şi laudă odraslele. Rîsu-rîsu', dar şi-acum calc tot numai pe capacele alea.
Ana Maria SANDU Puţinele superstiţii pe care le am le-am moştenit de la bunica. Nu mi-am pus întrebări, le-am preluat ca pe cele mai naturale lucruri. Dacă vezi un păianjen în casă, nu-l omori pentru că el îţi aduce o veste. Niciodată n-am ştiut dacă bună sau rea. Nici nu contează. De fiecare dată cînd descopăr păianjenul mă gîndesc la el ca la un mesager. Dacă nu sînt atentă la bucătărie şi răstorn sarea pe masă, mi se strînge inima. Vorbele hotărîte ale bunicii, cum că sarea împrăştiată pe masă duce, inevitabil, la ceartă, îmi răsună atît de bine în minte. Parcă le-ar fi spus ieri. Şi eu privesc cristalele minuscule de sare, rostogolite pe masă, şi-mi pun aceeaşi dorinţă ca în urmă cu mulţi ani: să nu le dau oamenilor dragi vreun motiv de dispută. Cel puţin nu în ziua cu pricina, cînd sarea mi-a spus că trebuie să fiu atentă. Cîntecul cucuvelei, în liniştea nopţii, mă speria îngrozitor, după ce tot bunica îmi spusese că anunţă moartea cuiva. Cred că şi azi, dacă l-aş auzi, spaimele mi s-ar reactiva.
n Dan STANCIU Am o droaie de superstiţii, unele avuabile, altele despre care n-aş vorbi. Cîteva le am din naştere, primite ca zestre: să te speli îndelung înainte de a intra într-o apă, altminteri apa te-ar putea dilua; să nu te scalzi de două ori în aceeaşi sudoare şi transpiraţia să-ţi fie întotdeauna diversă (de la exuberant spre argintiu, trecînd prin vesel), ca să n-ai datorii; să nu te piepteni (dacă ai păr pe cap) cu un pieptene militar, fiindcă părul disciplinat sau uniform te aduce în subordinea cuiva; dacă eşti chel, să nu porţi pălării clasice, dar nici moderne (cele mai potrivite sînt pălăriile atemporale, cu turn, care trec neobservate), pentru a nu stîrni invidia sau poftele anumitor sfere; să nu înghiţi pe negîndite şi să nu gîndeşti în sec (e bine să ai ceva umed în minte, iar mîncarea şi cugetarea să fie pereche); dimineaţa să nu închizi uşi (lasă-le date de pereţi), ca să iasă vremea nopţii; cînd mergi, să nu măsori, cînd stai, nu socoti (numerele au profunzime şi profunzimea lor e dincolo de static şi mobil - dacă trebuie cu orice preţ să înşiri cifre pe o hîrtie, fă-o dintr-un puţ, contabilii sînt prin definiţie adînci); la fel, cînd vezi pe unul dus pe targă, întinde-te vertical şi nu te descheia la toţi nasturii cînd rîzi, fiindcă beleaua te pîndeşte din dosul unor glume. Etc. (la "etc." mai adaug una: ţine-te la distanţă cînd izbucneşte o mulţime, ca să nu te împrăştii). Alte superstiţii mi-au venit (şi mi le-am însuşit pe loc) de la oameni mai umblaţi prin lume, care au cunoscut esenţa cîtorva neamuri îndepărtate. Astfel, pricolienii din Panua se tem să joace la Loto, deoarece (cred ei) Loto este creatorul Universului. Singurul pricolian care a jucat vreodată la Loto (era marxist) a cîştigat un tramvai decapotabil, cu scaune din aur, dar fără frîne, şi asta l-a distrus. Enulogii din Gera-Jeval (mari iubitori de cîntece murmurate) nu îşi ţuguie buzele în preajma unui bancher, de frică să nu le sece melodicitatea. Ultimierii pădureţi din oaza Krau nu pleacă la vînătoare decît în pijama şi înarmaţi cu perne de asalt, pentru că ursul-calorifer (principala sursă de hrană a locuitorilor oazei) devine foarte blînd în prezenţa celor care dorm, ferocitatea sa manifestîndu-se numai cînd îi ies în cale maratonişti. Despre bluţii din Trenada se ştie că au mereu asupra lor un prosop telescopic, pentru a evita crizele de epilepsie financiară (se şterg pe bot şi gata). Nutranţii din Noua Ancestralie nu consumă băuturi timide (cum ar fi berea sau lichiorul de grajd), ca să nu se transforme în păpădii... falfilucii din A-Hasca încep să tremure dacă văd pahare întoarse cu gura în jos pe capota unei limuzine şi o iau la goană, să nu-i înhaţe vreun drac abstinent... dervonele din Derejmani sărută aţa înainte s-o vîre în ac, vrînd să le fie jacheta dulce... Şi tot aşa.
Radu VANCU Da, fără îndoială, ca orice om raţional. Semnele rele au raţiunea lor, pe care raţiunea noastră, dacă nu le cunoaşte, măcar le recunoaşte. De exemplu, dacă în timp ce scriu mi se restartează din senin de mai mult de trei ori consecutiv calculatorul, atunci e semn rău. Dacă nu e din senin, ci din cauză că afară e vreme mare, atunci admit să se restarteze pînă la a cincea oară. După aia, iar e semn rău. De asemenea, dacă iese nu o dată, nu de două, ci de trei ori pe zi o mîţă mare şi, fireşte, neagră din ecranul monitorului şi o zbugheşte mieunînd prin mansardă, fără să uite să înghereze ambele mîini trudind pe tastatură, atunci sînt lămurit că nu-i totul chiar în regulă. Însă, cum vă spuneam, sînt un om raţional şi toate semnele astea nu reuşesc să mă oprească din scris - ştiu precis că, la aceeaşi oră din zi ori din noapte, măcar unul dintre maratoniştii generaţiei 2000 se canoneşte în faţa ecranului să scrie ceva capital, şi atunci spiritul de datorie nu mă lasă să-l abandonez într-un efort solitar. Cine ştie cîte pisici negre i-or fi ieşit şi lui din monitor, şi tot nu s-a lăsat. Aproape că mă înduioşez închipuindu-mi degetele lui Marin Mălaicu-Hondrari, fine, de pianist al tuturor intenţiilor, însîngerate de gheruţele funeste, iar apoi nu-mi închipui, ci-l văd de-a binelea pe Marin cum priveşte surîzînd bobiţele de sînge, trage lung din ţigară şi mîngîie mîţa pe spinare, lăsînd cîteva bobiţe sîngerii în perii ei electrici: "No, nu-i bai, frumoaso, de azi înainte vei fi el gato de la Poesia" - pisica toarce, sîngele se încheagă, Marin scrie. Scrie atît de vîrtos, încît chiar orb să fii, n-ai cum să nu crezi în semne. Doar că unora li se dau, ţie nu. Ăsta-i tot chichirezul.
anchetă realizată de Marius CHIVU
