(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 64, august 2011)

 

În vîrstă de 52 de ani, Michel Onfray este filozoful francez contemporan cel mai bine cunoscut de către marele public, graţie scriiturii sale seducătoare şi unui stil de reflecţie orientat înspre subiecte iconoclaste. Susţine cursuri la Universitatea Populară din Caen, al cărei fondator este, şi se descrie ca fiind un hedonist, ateu, libertarian şi anarhist de stînga. A publicat mai mult de 50 de volume, dintre care în limba română i-au fost traduse 9.

 

„Încă mai trebuie să descreştinăm“

Aţi scris mult despre necesitatea unui materialism radical şi a unui ateism militant. Nu este religia deja învinsă în lumea contemporană? Mai trebuie încă luptat împotriva ei?
Religia funcţionează pe două niveluri: un prim nivel se referă la practica religioasă, credinţa în dogme, frecventarea bisericilor, supunerea faţă de învăţăturile Vaticanului. De fapt, această religie pare decrepită, cel puţin în Europa.
Dar există un al doilea nivel, cel al impregnării intelectuale: necredincioşi, rău-credincioşi, agnostici, anticlericali, atei au fost, de fapt, educaţi în spiritul religiilor monoteiste. Îmi lipseşte spaţiul ca să arăt aici cît de mult sînt impregnate de spiritul iudeo-creştin etica, politica, estetica şi alte domenii.
Un singur exemplu: gîndirea juridică. Pretorii noştri europeni fac o dreptate care presupune, după cum ne învaţă creştinismul, şi în special Geneza cu genealogia răului, că sîntem liberi, capabili să facem binele şi răul în mod voluntar. Sîntem, deci, responsabili, deci vinovaţi, deci în măsură să fim pedepsiţi. Dacă apăraţi ideea că nu sîntem liberi, idee anticreştină, ci determinaţi de inconştient, societate, mediu, familie, atunci lanţul se rupe: responsabilitatea, vina, pedeapsa nu mai sînt valabile. Iată de ce încă mai trebuie să descreştinăm.
 

Vorbiţi adesea despre admiraţia dumneavoastră faţă de Nietzsche. Consideraţi că are continuatori în secolul al XX-lea??
El permite, efectiv, o linie de împărţire în istoria filozofiei secolului al XX-lea – ca să nu vorbim despre filozofia secolului XXI! Pe de o parte – nietzscheenii, pe de alta – ceilalţi. Nietzscheenii încarnează adesea gîndirea critică, cea din Mai ’68, de exemplu; antinietzscheenii se revendică de la idealismul platonician, moralismul kantian, spiritualismul creştin, iar în politică se regăsesc adesea de partea conservatorilor…
 

Îl admiraţi şi pe Cioran. Credeţi că relaţia lui cu filozofia rezistă în continuare?
Este o lectură de tinereţe care îmi pare legitimă atunci cînd eşti tînăr, dar nu la fel de explicabilă mai tîrziu. Dacă în adolescenţă – perioada nihilistă şi sumbră a tuturor incertitudinilor – nu subscrii acestei viziuni pesimiste înseamnă că eşti un mare naiv. Dar să rămîi discipolul lui Cioran după un anumit timp înseamnă să nu fi avansat: nu poţi să te mulţumeşti toată viaţa cu amărăciunea, disperarea, rătăcirea sau să evidenţiezi meritele inconvenientului de a te fi născut. Ca adolescent, nesigur pe nimic şi, cu atît mai puţin, pe sine, trebuie să-l iubeşti pe Cioran. Apoi, dacă această pasiune persistă, se ridică o problemă: fie Cioran are dreptate, şi atunci trebuie să termini cu viaţa, căci la ce bun să trăieşti această viaţă care n-ar fi decît pur negativism; fie nu termini cu viaţa, şi atunci Cioran nu are dreptate.
 

„Psihanaliza este o falsă ştiinţă“

De ce aţi combătut psihanaliza, cu riscul unei imense polemici în Franţa? Încă mai credeţi că este întemeiată pe o fraudă?
Este o falsă ştiinţă – precum astrologia, clarviziunea şi alte discipline care vin din parapsihologie. Freud a minţit, a inventat vindecări, a bricolat cazuri care nu au existat niciodată, a pretins că disciplina sa era ştiinţifică, a pretins că îngrijea şi că vindeca – ceea ce este fals. Psihanaliza este o artă a divinării, precum magia, care vindecă în limitele efectului placebo. Un filozof nu poate subscrie acestei fabulări, ci trebuie să o demonteze. Asta am vrut să fac: să arăt soclul mincinos al acestei activităţi asimilabile şamanismului.
 

Asistăm la declinul Occidentului, sau acesta este pregătit să se confrunte cu postmodernitatea?
Occidentul este mort de ceva vreme! Şi, odată cu el, Europa, căreia i-a trecut timpul. Voinţa de a face o Europă politică arată că ea nu există, deci că nu mai există, căci a existat, din Evul Mediu pînă în secolul al XVIII-lea, de exemplu, cu catedralele sale ca semne şi simboluri. Această civilizaţie construită pe creştinism s-a născut odată cu convertirea lui Constantin, la începutul secolului al IV-lea, şi a intrat în declin odată cu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, care marchează sfîrşitul modelului teocratic în politică şi ivirea nihilismului european pe care Nietzsche îl portretizează excelent. De atunci, viitorul este altundeva decît în Occident.
 

Rămîne filozofia posibilă la începutul secolului XXI, sau este pregătită să moară?
Moartea filozofiei este o tematică specific filozofică ce a permis să curgă multă cerneală filozofică şi să se scrie multe cărţi de filozofie! Or, filozofia este consubstanţială oamenilor: ea există de cînd există oameni care se gîndesc la raportul lor cu cosmosul, natura, lumea, cu ceilalţi, cu sine, şi va exista atît timp cît vor exista fiinţe umane pe pămînt.
 

„Pornografia are valorile sale“

Cum vedeţi erotismul într-o lume invadată de pornografie?
Ca pe o ocazie de a încarna posibilităţile unui corp descreştinat şi postcreştin! Pornografia, într-o lume capitalistă şi liberală, are valorile sale: cultul performanţei (puterea maistrului sexual asupra unei brigăzi de muncitori ai sexului), supremaţia cantităţii asupra calităţii (acumularea penetrărilor, multiplicările lor), diviziunea muncii (actele sexuale în lanţ după o ordine bine precizată, de la dezbrăcare la ejacularea facială, trecînd prin felaţie, penetrări vaginale şi anale), dominarea stăpînilor asupra sclavilor (bărbaţii posedă femeile), folosirea unui corp formatat (rar bătrîne contrafăcute, aproape întotdeauna femei refăcute şi siliconate) etc.
Erotismul respinge modelul liberal în favoarea unui model libertin vesel, ludic, contractual, senzual. Pornografia este pulsiunea morţii lui Sade din Cele 120 de zile ale Sodomei; erotismul este pulsiunea vieţii din Noua ordine amoroasă a lui Charles Fourier.
 

Sînteţi unul dintre filozofii europeni cu cele mai bune vînzări în ultimii ani. Cum explicaţi acest succes? De ce credeţi că sînt cititorii atît de interesaţi de cărţile dvs.?

Sînt greu de explicat lucrurile acestea. Să zicem că scriu într-o limbă simplă, clară, recurg la o franceză care refuză neologismele şi obscuritatea, nu mă îngrijorează problemele pur conceptuale, nu scriu filozofie pentru filozofii de meserie, ci, ca toţi filozofii Antichităţii greceşti şi romane, scriu pentru persoana care este interesată de filozofie în afara universităţii şi în perspectiva autoconstruirii. Mă preocupă probleme existenţiale: viaţa, suferinţa, moartea, iubirea, plăcerea, politica, bioetica, arta…
Sînt, deci, concret, practic, clar, util – poate că aici trebuie văzut un răspuns la întrebarea dvs.

 

interviu realizat de Ciprian VĂLCAN şi Alin TAT
traducere din limba franceză de Alina MANEA
 

_____________
Michel Onfray (n. 1959) susţine cursuri la Universitatea Populară din Caen, al cărei fondator este, şi se descrie ca fiind un hedonist, ateu, libertarian şi anarhist de stînga. Din extrem de diversa lui operă, care cuprinde mai mult de cincizeci de volume, selectăm următoarele titluri: Le Ventre des philosophes. Critique de la raison diététique (1989), Physiologie de Georges Palante. Pour un nietzschéisme de gauche (1989), Cynismes. Portrait du philosophe en chien (1990), L’Art de jouir. Pour un matérialisme hédoniste (1991), La Sculpture de soi. La morale esthétique (1993), Ars moriendi. Cent petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort (1994), La Raison gourmande. Philosophie du goût (1995), Métaphysique des ruines. La peinture de Mons? Desiderio (1995), Théorie du corps amoureux. Pour une érotique solaire (2000), Antimanuel de philosophie. Leçons socratiques et alternatives (2001), Célébration du génie colérique. Tombeau de Pierre Bourdieu (2002), La Philosophie féroce. Exercices anarchistes (2004), Traité d’athéologie. Physique de la métaphysique (2005), Théorie du voyage. Poétique de la géographie (2007), La Religion du poignard. Éloge de Charlotte Corday (2009), Le Crépuscule d’une idole. L’Affabulation freudienne (2010), Manifeste hédoniste (2011). 
Din opera sa, în limba română au fost traduse următoarele titluri: Pîntecele filozofilor – critica raţiunii dietetice (2000) şi Raţiune gurmandă (2000) la Editura Nemira; la Editura Polirom a apărut O contraistorie a filosofiei – vol. I. Înţelepciunile antice (2008), vol. II. Creştinismul hedonist (2008), vol. III. Libertinii barocului (2008), vol. IV. Extremiştii Luminilor (2009), vol. V. Eudemonismul social (2010), vol. VI. Radicalităţi existenţiale (2011); iar Editura Humanitas a publicat recent volumul Freud. Amurgul unui idol. Mai multe la http://michel-onfray.over-blog.com.