(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 81, februarie 2013)

 

Poet, eseist şi traducător, Bogdan Ghiu (n. 1958) a debutat în volumul colectiv Cinci (1982). A publicat poezie (selectiv): Manualul autorului (1989), Poemul cu latura de un metru (1996, Premiul USR), Arta consumului (1996, Premiul USR), Pantaloni şi cămaşă (2000), Poemul din carton. Urme de distrugere pe Marte (2006); studii şi eseuri critice de literatură, media, artă, urbanologie (selectiv): Ochiul de sticlă. Texte privind televiziunea (1997), Evul Media sau Omul terminal (2002), Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire (2008), Dadasein şi Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică (2011) şi Contracriza (2011). A tradus peste 50 de lucrări din filozofia franceză contemporană (Bataille, Foucault, Bourdieu, Derrida, Deleuze, Baudrillard, Veyne etc.) şi din literatura franceză (Sade, Baudelaire, Artaud, Duras etc.), fiind distins cu Premiul USR pentru traducerile din Charles Baudelaire, Inima mea dezvăluită (2002) şi Henri Bergson, Energia spirituală (2002). La Editura Polirom, i-a apărut recent traducerea romanului Nadja de André Breton.

 

Prin 1984 compuneai acest Poem: "Ceilalţi scriu încă. Iar tu / ai şi terminat." Ai făcut încă de la început figura unui post-poet care scria haiku-uri textualiste, poeme "inexistente"; cu toate astea, cîteva decenii mai tîrziu, încă mai eşti pe baricadele poeziei. Se mai poate scrie poezie?
Mă bucur că prima noastră vorbă e despre poezie. Am fost obligat la "post-poezie", cum spui, pentru că se scria foarte multă, bună şi nouă poezie alături de mine, de parcă aş fi scris-o eu. Poemele mele nu puteau să fie altfel decît "inexistente" pentru că existau deja, se scriau în paralel cu mine, de către prietenii şi colegii mei din Cenaclul de Luni, mai ales. A fost, dacă pot spune aşa, o soluţie de compromis radicală: cum să scrii (cum să fii) cînd e scris, cînd se scrie deja. Or, acea situaţie istorică particulară m-a deschis spre situaţia - sau spre senzaţia - de fapt, de oricînd, a poeziei, a literaturii, a istoriei: lucrurile sînt scrise deja.
Mai mult, mai ameţitor: se scriu chiar acum, sîntem depăşiţi, dezarmaţi nu în mod definitiv, absolut (de o tradiţie, să zicem), ci devansaţi în imediat, cu o fracţiune de secundă. Şi tocmai de aceea continuăm să ne batem, adică să alergăm, să ne zbatem. Pe de altă parte - ştiam încă de pe atunci -, cînd începi cu sfîrşitul, cu capătul, ca mine, nu poţi decît să visezi să transformi cu totul poezia, s-o transmuţi. Asta visez, vizez şi acum.
Tot ce fac, tot ce scriu, citesc, traduc etc. este pregătire, ţinere în formă, activitate poetică extra-textuală. Poezie se poate scrie tocmai pentru că, aşa cum spuneam, sîntem depăşiţi mereu "la mustaţă". De lume, de viaţă.

Spuneai undeva că poezia e un soft, are nevoie de utilizatori; intră asta tot în logica devansării "anxietăţii influenţei", a precedenţei?
Conform aceleiaşi logici, mai mult sau mai puţin strategice, de mai sus, a "deja existenţei", a "neputinţei", a "non-originalităţii", poezia, arta mi se pare că preexistă tot timpul nu atît ca materiale, cît ca mediu, ca un "cod", şi că artiştii, creatorii nu sînt decît inventatorii unor dispozitive prin care "starea naturală" de poezie devine perceptibilă, devine limbaj utilizabil, limbă comună. Bineînţeles că şi aceasta e o metaforă şi o utopie, să zicem a "cărţii naturii", adaptată însă la frenezia tehnologică actuală.
Walter Benjamin (auzise de la Gershom Scholem şi îi povestise lui Ernst Bloch, care re-povesteşte în Spuren, fiind la rîndul lui re-povestit de către Agamben, de unde re-povestesc acum eu): deja o întreagă micro-tradiţie, care o activează pe cea mare, abisală) îl citează undeva pe un vechi rabbi care spunea că eternitatea este la fel ca lumea aceasta, cu o singură, mică, infimă schimbare de detaliu, pe care însă n-o amintea, tocmai aceasta fiind "cheia". Sîntem deja, dintotdeauna, în paradis, în poezie, în artă, dar preferăm să nu ştim, să uităm, apărîndu-ne vital binele de mai-bine. Iar atunci cînd apare vreun poet sau vreun profet cu o utopie (şi apar tot timpul, asta e arta: regimul excepţiei continue), ne supărăm că ne aduc aminte de propria uitare, singura însă care ne ajută să existăm.

Deci se poate spune că poezia, în acest moment, îşi trăieşte propria eternitate?
O operează. Poezia încearcă dintotdeauna să identifice "trucul", "nimicul", "detaliul" care ar trebui schimbat pentru ca lumea asta, aşa cum e, să poată să devină eternă, de fapt, să fie deja eternă, să-şi apară în primul rînd ei înseşi ca imanent eternă, lumea asta să fie eternitatea care este, de fapt, fără a avea nevoie de distrugeri, judecăţi, reforme, revoluţii şi alte "distrugeri creatoare".
Revoluţia constă tocmai în infima deplasare care ar putea schimba totul, de care depinde salvarea. Eternitatea e o problemă de reglaj fin, de "cheiţe" şi "osişoare", cum spunea Virgil Mazilescu ("proprietarul / unui milion de cheiţe ruginite"), care ştia ce ştia ("frîngi şi împarţi la repezeală osişoare / ay osişoarele tale dragi ay cîinele tău credincios"), atunci cînd a introdus în poezia română, deci universală, diminutivul metafizic, diminutivarea tactică înţeleasă ca microoperaţiune magic-poetică de căutare, de operare a deplasării infime care ne-ar deplasa pe loc în eternitate. Mesianism al cuvintelor.

Dacă poetul e un mediu(m) - cum mai afirmi tu undeva -, cine pune copyright pe versurile lui? Asta e cumva şi ideea borgesiană conform căreia scriitorii n-ar trebui să semneze cu numele lor, de vreme ce scriu acelaşi text universal dictat de o conştiinţă universală...
"Ce contează cine vorbeşte, a zis cineva ce contează cine vorbeşte!" (Beckett) Copyright pune întotdeauna poliţia, adică politica, adică poliţia economică. Chestiunile astea de drept, şi de drept "intelectual", nu sînt doar delicate, ci îşi depăşesc întotdeauna cadrul strict declarat, fiind de fapt abisale, enorme.
Într-un registru mai "terestru"-critic, deci mai practic abordabil, "acţionabil", lucrurile acestea au fost de mult dezbătute de către Michel Foucault, în Ce este un autor?, text care, prin implicaţiile şi deschiderile lui, nu încetează să devină pe zi ce trece mai actual. Politicul, care este întotdeauna poliţie politică şi poliţie economică, poliţie politică cu conţinut economic, resintetizez eu, impune, odată cu venirea modernităţii industrial-capitaliste, fluxului anonim, colectiv de creaţie ceea ce Foucault numeşte "funcţia-autor", care atribuie ideile, ficţiunile, utopiile, le leagă de persoane pentru a le putea urmări, asigurîndu-le "trasabilitatea" care dintotdeauna pune probleme (făcînd posibilă azi, ca în Apuleius sau la Ovidiu, mascarea calului în vită prin semnificantul anonim al materiei "carne").
"Funcţia-autor" permite cel puţin urmărirea, încadrarea, vizualizarea, supravegherea libertăţii producţiei şi a circulaţiei de idei, de ficţiune, de imaginaţie epică şi teoretică, ideologică deci, într-o societate, iar azi, cu atît mai mult, la nivel global, în lume. Capitalurile pot circula cu viteza luminii (realizînd, intra-mundus, distanţe de bani-lumină între oameni, lumi şi istorii, refăcînd aşadar diferenţele pe care le-au abolit doar pentru propria circulaţie), ideile şi imaginile, tropii care deplasează întotdeauna lucrurile trebuie însă atribuiţi, legaţi de persoane, transformaţi, la rîndul lor, ca recompensă aparentă, în capital, pentru a putea fi urmăriţi şi chiar transformaţi, prin contra-deplasare subtilă de la rolul lor iniţial, în idei-marfă, în discursuri-marfă, în ficţiune-marfă etc.

Spaima cotidiană
Apropo de Foucault, eşti cumva traducătorul oficial al french theory-ei în limba română; ce "mutaţii" a produs această "expunere" în viaţa/opera ta?
Pentru mine, traducerea, transpunerea, transportul în limba, cultura şi mai ales tiparele mentale româneşti (etern-actuale) înseamnă un act politic: negustorie de arme. "Canonul poststructuralist" constituie, pentru mine, alteritatea imediată cea mai eficientă, prin şoc, la modurile româneşti, edulcorat idealizante, epigonic metafizice, de a fi şi de a gîndi.
Ca intelectual şi artist - ştii foarte bine cum e, ai trecut tu însuţi prin asta, şi te felicit că ai ştiut să nu rezişti tentaţiei de a traduce! -, fiecare ar trebui să traducem ce ne place, ce credem că merită transmis, transportat, oferit: e ca şi cum ai demara posibilitatea unei noi tradiţii, a unei tradiţii alternative, divergente, virtuale. Apoi, este şi o cale de a te obiectiva "proiectiv". Ca să nu mai vorbim de marea, enorma tradiţie, modernistă şi nu numai, românească, dar nu numai, a poeţilor-traducători: a traduce, a transporta este un alt mod, extra-textual, generic-existenţial, de a practica metafora, trăind-o.
Nu înţeleg cum poate cineva să nu traducă. Deci pe mine actul de a traduce m-a salvat, ca poet, de la moarte, prin sinucidere, alcool sau vegetare, abrutizare, m-a ţinut viu în viaţă, dar, evident, m-a şi deformat, ajutîndu-mă totodată să mă definesc, dacă sînt în stare, prin confruntare "capilară", pe piele, cu monştri ai scriiturii-gîndire, ai gîndirii care nu doar se serveşte, aşa cum crede vulgata metafizică, dualismul bunului-simţ intelectual, de scris, de media în general - adică de trup, de materie - ca de o unealtă, ci există şi se inventează, se creează prin ea.

Poţi înţelege cum, fie şi traducînd, un scriitor poate, la un moment dat, să nu mai (vrea/poată să) scrie? Ce se-întîmplă atunci?
Dragă Marius, despre asta nu se vorbeşte! Nici măcar în glumă! Glumesc. Dar poate nu întîmplător, spunînd ce am spus pînă acum în discuţia noastră, ţi-a venit ideea să-mi pui o astfel de întrebare. La care, de fapt, am şi răspuns: din oroarea că, nu brusc, într-o bună-rea zi, n-aş mai putea scrie, ci încet-încet aş uita, mi-ar dispărea pofta, obsesia, plăcerea, nevroza, oroarea scrisului, aşa cum ne transformăm vital-mortal, cum îmbătrînim sau ne putem acri, de-asta, poate, spuneam, mi-am "aranjat" diverse îndeletniciri paralele, precum tradusul, de pildă, care însă, şi aici e perversitatea, tocmai ele ar putea ajunge să te facă să uiţi să(-ţi) scrii.
Deci nu doar că "pot înţelege", dar trăiesc aproape cotidian spaima asta. De-romantizînd şi de-dedramatizînd, de fapt de-clişeizînd, cînd nu mai poţi să scrii nici nu-ţi mai dai seama de asta, căci dacă nu mai poţi înseamnă că, inconştient, deja nu mai vrei. Şi nu mai ştii. E ca oroarea morţii: întîi sîntem dezarmaţi treptat, ca să putem fi înfrînţi apoi fără luptă - executaţi.

Atunci cum mai poate un artist să fie original, dacă este un perpetuu intermediar?
Tocmai, cred că numai aşa poate: una e una, alta e alta, trebuie să existe, funcţional, diferenţă, contrast, fundal, nu poţi fi în poezie tot timpul, e fie sinucigaş, fie fals: sinucigaş de fals!
Traducerea e "jobul", activitatea curentă, în cazul poetului, care la alţii poate fi jurnalismul, editarea şi redactarea de carte, călătoriile, advertising-ul etc. Dar cred că traducerea rămîne cel mai aproape, totuşi, de poezie. Şi poate tocmai de aceea, nu ştiu dacă ai observat, nici nu traduc poezie, literatură propriu-zisă, cu cîteva infime (dar intense) excepţii, ci filozofie, ştiinţe umane, chiar dacă produse de autori reputat dificili, "artişti". Încerc să nu amestec lucrurile, pentru ca ele să se poată relansa, să se poată ajuta unele pe altele tocmai prin diferenţele dintre ele.

Cum se face trecerea prin traducere de la Bourdieu la Breton? E vreo diferenţă?
Amîndoi erau revoltaţi, nemulţumiţi, critici cu critica însăşi, cu comodităţile fals revoluţionare, cu birocratizările revoltei. În ciuda unor stereotipuri rău-voitoare interesate, amîndoi - la fel ca mulţi alţii dintre cei pe care-i traduc, care mă interesează poate tocmai de aceea - s-au luptat nu numai cu conformismul, ci şi, într-o formă sau alta, cu totalitarismul, de dreapta şi de stînga, încercînd să inventeze "stîngi", eliberări efective, nu doar ideologice.
Dincolo de diferenţele de stil şi de gen, ceea ce îi uneşte pe toţi aceşti autori, ale căror limite ludic extreme ar putea fi, într-adevăr, Pierre Bourdieu (sociolog) şi André Breton (poet), ar fi, scurt spus, intransigenţa gîndirii, rigoarea stilului (la unul academic, "ştiinţific", la altul poetic) şi patosul libertăţii. Din nici-nici (nici dreapta, nici stînga, care regăseşte, ca putere, dreapta, care este în sine formaţiune de putere), ceva în plus: omul permanent creator, omul-proces, nu omul-stază (proprietate, împroprietărire cu sine).

Te-aş supune unui joc de imaginaţie: dacă tu şi Şerban Foarţă aţi traduce din franceză acelaşi text literar (pentru că amîndoi excelaţi în cunoaşterea limbii), care crezi că ar fi diferenţele?
Nici n-aş îndrăzni să mă supun unui astfel de experiment comparativistic, unui astfel de turnir literar! Eu şi Şerban sîntem foarte diferiţi, avem formule total diferite, poate chiar divergente, de a încerca să fim - hai să îndrăznesc această formulă - mari, adică măcar meseriaşi, ca minori. Facem parte nu numai din două generaţii literare diferite, dar şi idealizăm, "ipostaziem" vîrste şi formule poetice, literare, artistice diferite. Şerban e mai îndrăzneţ, mai temerar, e un alchimist, un panteist cultural, are mai multă încredere în imaginaţie şi în dexteritate tocmai pentru că acestea sînt bine hrănite şi se sprijină pe multiple şi extinse abilităţi.
Eu, în schimb, cultiv mai mult transparenţa de sine, un fel de mimetism, dacă vrei, sînt mai aplicat, mai "terestru", am crescut pe beton, sînt mai sec. Tocmai de aceea nici nu traduc - aşa cum spuneam - poezie, ca să nu încurc, să nu amestec, să nu contaminez lucrurile, deşi ele nu pot rămîne etanş despărţite. Ca şi în poezia mea, eu "nu sînt", sînt mediul, încerc să realizez transparenţa şi lizibilitatea, dacă nu diafanul, să nu mă văd, să fac restul să apară.

Mai fac traducerile o literatură? Crezi că scriitorii români sînt suficient de branşaţi la literatura universală care se scrie acum?
În noua lume tot mai intens şi mai divers globalizată, idiomul de origine, de producţie, ajunge să nu mai conteze decît ca garanţie de terroir, ca etichetă de "origine controlată", ca la vinuri şi alte bunătăţi (nu întîmplător cultura globalizată imediat accesibilă se exprimă azi primordial gastronomic), deşi şi aici noile tendinţe mai ales extra-europene, trans-occidentale (adică neo-occidentale, din afara "Occidentului istoric") dezvoltă tot mai mult designul, fusion-ul, reţetele de amestec, de combinare.
Revenind la literatură, s-ar putea deci ca idiomul de exprimare să nu mai conteze decît ca garanţie de autenticitate, literatura actuală nemaiexistînd însă decît prin traduceri, în stare tradusă. Traducerea devine esenţială, dar se automatizează, se adaugă cumva de la sine, devine subînţeleasă. Există deja autori globali, pionieri a ceea ce va trebui să devină în curînd orice autor, care scriu direct tradus, direct în traducere. Asta e condiţia imediat viitoare, care e clar însă că va provoca şi reacţii, replieri, mişcări de opoziţie şi de rezistenţă (din partea poeţilor, sper, cel puţin). Există o industrie editorială globală a ficţiunii sub forma romanului-marfă (care nu trebuie însă confundat cu ceea ce se numea înainte, pe bună dreptate poate peiorativ, "literatură comercială", "romane de gară": azi toată literatura e de aeroport, dacă vrei, oricum pentru lectură nomadă, portabilă, imaterială) care sub-contractează şi emite francize.
Începem să facem parte şi noi din această industrie, cu sau fără caii noştri de carne (dacă nu de curse), căci în capitalismul cognitiv, estetic şi cultural global actual este tot timpul nevoie nu numai de pieţe noi (asta era mai ales înainte, acum piaţa e lumea, tejgheaua sînt tableta şi smartphone-ul), ci de noi micro-teritorii de producţie, de etichetare, de semnătură de origine controlată, care coincid tot mai problematic cu vechile culturi naţionale.
Ca să revenim nu la metafora, ci la metonimia oenologică iniţială, marile edituri planetare, adevăraţii actori, împreună cu agenţii, mediile şi reţelele lor, devin tot mai mult nişte designeri de cupaje literare mereu inedite, de provenienţe cît mai exotice. Efectul paradoxal, de generaţia (deja) a doua, al globalizării nu mai e (doar) uniformizarea, standardizarea, ci faptul că toţi devenim exotici: micro-exotisme individuale, adică culturi intensive din care se "cupează", se mixează, se "designează" noile produse literare diafan, natural, nu traumatic hibridate, grefate...

Tehnologie & cultură
Spuneai undeva că trebuie "fantasmat" comunismul, trebuie "delirat", ca o reacţie la ficţiunea săracă şi lipsită de imaginaţie în care ne-a forţat să trăim. Mi se pare o idee foarte interesantă (şi mă gîndesc la Orbitor, unde Cărtărescu exact asta face), poţi dezvolta?
Am simţit întotdeauna că eram, ca artişti, expropriaţi în chiar sinea noastră, de, cum se spune, creatori de lumi virtuale, de ficţiune, printr-o invenţie de cel puţin două ori, o dată prin lipsă, a doua oară prin exces, critică: o dată prin sărăcia imaginaţiei, a doua oară prin iresponsabilitatea transpunerii ei în realitate. Dacă inversăm descrierea de mai sus, obţinem o foarte bună definiţie generică a artei.
Comunismul politic s-ar putea însă să nu aibă nimic de-a face cu "comunismele" literare şi artistice, sau relaţia dintre ele ar putea să fie cel mult una de incitare. Dincolo de comunisme, istorice sau ideale, ceea ce mă interesează, ca mai precis, mai specific, în momentul de faţă este să fantasmez, să delirez condiţia estică, care cred că poate fi interpretată profetic: a fi între imperii, a nu avea reprezentare politică organică, a putea fi redus, disociat, decapitat la starea de teritoriu de către supraputeri adverse constituie, după mine, o condiţie "estică" în curs de generalizare, de globalizare. Pe care, altfel spus, prin ceea ce, cîndva (dar în alt sens), Ştefan Aug. Doinaş numea "discurs mixt" (deci hibrid, impur, numai poetul fiind exersat natural să reunească alterităţi, şi aceasta mi se pare noua condiţie poetică extra-textuală a artei şi a gîndirii contemporane), mixînd într-un mod introspectiv genuri, stiluri, ştiinţe, arte, toată lumea ar avea de cîştigat ca noi, aici, s-o "obiectivăm". Este vorba de o introspecţie capabilă să dea frîu liber formaţiunilor ţinînd de inconştientul istoric.

Cum este tehnologia cultură?
Trebuie să regăsim (se întîmplă poate cu vîrsta!) sensul utilitar, suprem instrumental, în sens existenţial, al culturii, cultura înţeleasă ca set de tehnici existenţiale transmisibile. Căci dintotdeauna e greu, imposibil de trăit, omul fiind nevoit să se inventeze permanent, să-şi creeze proteze, corpul însuşi, în primul rînd pe cel glorios. Limbajul e tehnologie, corpul e tehnologie. Toată cultura e invenţie tehnologică. Pe care însă tehnica (să-i spunem convenţional aşa, pentru a marca o diferenţă, deşi eu prefer să vorbesc de tehnică în sens figurat, general, şi de tehnologie în sens restrîns) o mimează şi o abuzează, autonomizîndu-se tot mai mult şi re-creînd, de fapt, integral, omul, ca element în hiperdispozitivul tehnic.
Evident că nu se va întîmpla pînă la capăt aşa, dar presiunea este extrem de puternică, omul, ca specie, pare a se "autoregla", după dezastrele în care s-a împins în ceea ce s-a numit "modernitate", adică după excesul de putere şi de subiectivitate, de iluzorie împroprietărire cu sine, printr-un fel de exces în sens invers, de deposedare fericită de sine, de salvare prin demisie, din care desigur se va trezi, cum se trezeşte el întotdeauna: lăsîndu-se trezit de "externalităţile negative" ale propriilor (in)acţiuni. In extremis: în acest sens este omul o fiinţă extremă şi extremistă.
În modul nostru de a gîndi, aşadar, trebuie să salvăm cultura ca set tehnologic suprem, idee care nu poate fi încarnată însă doar de tehnica propriu-zisă, de tehnologia tehnică fetişizată şi idolatrizată, care nu ne poate prelua sarcinile. Trăim abuzînd, literaturizînd excesiv metafora omului, omul ca metaforă (de sine).

Se vorbeşte mult despre felul în care literatura ar fi influenţată de noile medii şi de realităţile tehnologice. Citite împreună, să zicem, un poem de Dosoftei, unul de Bacovia, unul de Brumaru şi unul de Dan Sociu, în ce fel este "înscris" în fiecare text faptul că au fost scrise cu peniţa, cu stiloul şi trimise prin poştă, la maşina de scris şi telegrafiate, sau pe computer şi postate online?
În principiu, la poezie n-ar trebui să se vadă. Sau nu istoria mediilor ar trebui să fie decisivă în istoria poeziei, cel puţin din perspectiva producerii ei. Poeţii scriu cel mai corporal, ei oricum sînt cei mai apropiaţi de body art şi de performing art, dintre toţi scriitorii, la ei scripturalitatea e prin definiţie, adică literal, nu doar metaforic, somatică, viscerală, an(arh)organică (vezi "corpul fără organe" al lui Artaud).
Poezia aduce, ne re-dă cel mai mult corpul, şi în sensul că dă corp, că "fenomenalizează", corporalizînd "subtil". Corpul, producţia şi invenţia de corpuri şi de corporalitate, de corporalizare constituie deci, cred eu, mediul poeziei, pe care ea apoi îl transportă prin toate mediile, reamintindu-ne nouă înşine.

Cînd eram în liceu urmăream emisiunea Profesiunea mea, cultura, moderată de Nicolae Manolescu - îmi amintesc chiar ediţia unde ai fost invitat, publicaseşi Poemul cu latura de un metru, atunci am şi auzit prima dată de tine -, o emisiune care pe mine m-a făcut să vreau să fac Literele. Cum mai punem tehnologia în slujba culturii?
O, dacă aş fi ştiut că te uiţi... Dar îţi dai seama că vorbeşti despre lucruri care se petreceau cu mai puţin de douăzeci de ani în urmă, dar care s-au schimbat, în rău, radical? Îţi dai seama că citezi o emisiune culturală, despre cărţi în special, care îi fusese încredinţată, aşa cum era şi firesc, principalului critic literar român postbelic, de către un post de televiziune privat, comercial, pe vremea cînd nimeni nici măcar nu visa la un TVR Cultural, care între timp, după ce a apucat să-şi rateze, în mare parte, misiunea, sau să şi-o realizeze sub posibilităţi, a şi fost desfiinţat, ca şi cum nici n-ar fi fost?
Şi tu, şi eu am avut experienţe culturale legate de televiziune. Te-aş întreba eu: crezi că mai sînt posibile - sau media românească pare terminată, epuizată, închisă în formule ieftine şi impersonale, pentru multă vreme de-aici înainte?
Deci nu tehnologia este primordială aici, ci politica şi economia. Sintetizînd, sau încercînd să duc mai departe răspunsurile la întrebarea precedentă, tehnologia poate să nu fie cultură, dar cultura e sigur tehnologie. De unde rezultă două sensuri, opuse, ale tehnicii, dar şi două sensuri, la fel de opuse, ale culturii. Practic, am avea de cîştigat şi ne-am afla în regim de autenticitate şi de excelenţă atît al tehnologiei, cît şi al culturii, dacă ambelor le-am înţelege altfel utilitatea (căci numai de utilitate şi de "utilitarism" - fals sau adevărat, sărăcitor sau îmbogăţitor, îmbogăţitor doar pentru unii sau îmbogăţitor pentru cît mai mulţi - este vorba): tehnologia cultivată ca suport şi ca mediu, ca "instrument" al unei culturi înţelese, la rîndul ei, ca "instrument", dar unul existenţial, ca set deschis, infinit de tehnici şi stiluri de viaţă, prin care toţi am avea de învăţat unii de la alţii.
Şi acum tehnologia şi cultura sînt aliniate, merg împreună, în continuitate una cu alta, dar urmează "ramura" opusă a utilitarismului: nu utilitarismul existenţial, etic, spiritual, prin care artele sînt arte de a exista, de a îmbogăţi viaţa şi de a crea, deci, viaţă, ci utilitarismul parazitar, al falsificării nevoilor, problemelor, şi al falsificării economice a satisfacerii acestor nevoi.

Ce versuri ţi-ai tatua pe corp?
"Vă par monstruos fiindcă-s cel mai util" sau "De ce să fii poet în vremuri mari? Ce cu ce să compari?" (Ion Stratan)

Un vechi Poem de-al tău suna aşa: "Aş vrea să urlu şi să port un titlu". Mai vrei?
Asta visez să fac tot timpul, să trag cîte-un urlet şi să-i pun titlu. Toţi facem asta: ocolim, evităm, sărim exact scrisul, ceea ce e între. Puţini, foarte puţini scriu. Doar cei cu adevărat mari chiar ajung să scrie, între urlet şi titlu.

interviu realizat de Marius Chivu

foto Mircea Struţeanu