(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 86, iulie 2013)

 

Odéon-Théâtre de l'Europe din Paris a organizat, în stagiunea 2012-2013, un ciclu de întîlniri sub genericul „Exils“. Prezentare-dezbatere a operelor unor autori, cei mai mulţi dispăruţi, pentru care exilul a constituit o experienţă constitutivă: Stefan Zweig şi Sigmund Freud, Joseph Roth, Bertolt Brecht, Samuel Beckett, Marguerite Duras, Marina Tsvetaeva, Nina Berberova şi Vladimir Nabokov. Ultima reprezentaţie a fost dedicată lui Cioran. Organizatoarea acestei serii de evenimente, Paula Jacques, producătoare la Radio France, i-a avut ca invitaţi pe Stéphane Barsacq, autorul eseului Cioran. Ejaculations mystiques (Seuil, 2011), şi pe actorul André Marcon.

 

Exiluri

Exiluri, la plural, este forma cea mai potrivită pentru a da seamă de multiplele declinări existenţiale ale unui invariant. O incursiune în exilul românesc parizian de la sfîrşitul anilor 1940 şi începutul deceniului următor permite fixarea, fie şi incompletă, a ambianţei în care se dezvoltă reflecţiile lui Cioran şi primele sale cărţi redactate în franceză. Virgil Ierunca în Trecut-au anii... (Humanitas, 2000) furnizează un tablou viu şi complex al exilului parizian din acei ani. În rezumat: o mulţime de indivizi, majoritatea legionari, dezorientaţi, construindu-şi o filozofie existenţială pe resentimentele lor de înstrăinaţi, trăind într-o sărăcie totală, devastatoare şi fără ieşire, între nostalgia ţării părăsite şi "misiunea" de a face ceva pentru ţară, în sensul multiplicării ecourilor despre tragedia adusă de comunism. Ei îşi spun mistici, metafizici, intransigenţi în ideal şi sînt, de fapt, toţi - sau aproape - impregnaţi de o "culturală" predispoziţie către totalitarism, în orice caz, antidemocratici. Pavel Costin Deleanu, "care s-ar vrea, în acelaşi timp, Codreanu şi Nae Ionescu", demonstrează cu fervoare "necesitatea asasinării lui Iorga"; Horia Stamatu scrie, recită şi publică mari poeme "închinate homeric mişcării legionare"; C. Amăriuţei (Amariu): "Va da "neamului" o fenomenologie a lui în care, pe tipare husserliene şi heideggeriene, vor renaşte Mioriţa, Făt-Frumos... Ce să mai zic!" (pînă la realizarea acestui proiect, citeşte cîteva pagini despre "fenomenologia lui Păcală"); Mihai Niculescu (fost ofiţer) vrea să plece la Londra şi apoi definitiv în Argentina şi a încheiat un manuscris cu titlul Amintiri în uniformă, cu situaţii despre front; Pavel Chihaia a scris un roman, Baricada, pe care autorul jurnalului îl consideră nul ("inexistent"); Octavian Vuia ţine o conferinţă despre momentul filozofic actual "care este, bineînţeles, unul românesc", iar "tradiţionalistul" O. Buhociu, o alta despre "eonul dogmatic" al lui Blaga. Care Blaga e beştelit ca "protestant" de vehementul Deleanu, un "plutonier al transcendenţei". Ionescu (Ionesco) se ţine relativ departe de această lume, se caută pe sine; Cioran a publicat prima carte (Précis de décomposition), despre care încep să apară cronici favorabile, şi a terminat o a doua, despre "oamenii obosiţi" (Syllogismes de l'amertume, apărută în 1952). Marcel Leibovici ţine o conferinţă despre "gestul rugăciunii la asiro-babilonieni". Se mai perindă, pe lîngă legionari, care sînt cei mai numeroşi, naţional-ţărănişti, socialişti, sindicalişti - cu toate tendinţele, facţiunile şi disidenţele lor - şi alţii, precum famelicul talentat Ion (Jean) Pârvulescu. Aceştia sînt mai mult sau mai puţin federaţi în jurul unei ierarhii aproape unanim acceptate. La vîrf se află generalul Nicolae Rădescu, Constantin Vişoianu (ambii stabiliţi în Statele Unite) şi N.I. Herescu (la Paris). Aceştia sînt aristocraţii, ei formează empireul exilului politic. Pe o treaptă mai jos, Mircea Eliade. Electroni oarecum liberi, aureolaţi de primele ieşiri pe scena literară: Cioran şi Ionesco (acum, în 1950, i se joacă La Cantatrice chauve, iar în februarie 1951, La leçon - "În sală, cinci persoane..."). Toţi ceilalţi se văd numai între ei, trăiesc de pe o zi pe alta din slujbe mărunte şi expediente, se întîlnesc frecvent şi sînt legaţi printr-un fel de solidaritate a zădărniciei. Proiectele lor sînt nerealiste, menite să nu iasă din cadrul românesc: Centrul de cercetări româneşti (Centrul legionar, cum i se spune), vagi fundaţii cu soartă incertă, cum e aceea a Prinţului Nicolae, conferinţe, publicaţii etc. Primul care reuşeşte, C.V. Gheorghiu, cu romanul La Vingt-cinquième heure/Ora 25, este detestat. Virgil Ierunca îi reproşează lipsa de caracter şi trecutul dubios. Dar, cum reiese din paginile jurnalului său, nici ceilalţi - chiar dacă nu toţi - nu stăteau prea bine la aceste capitole. Aşa că ceea ce deranjează cel mai mult la C.V. Gheorghiu este reuşita: mondială, fulminantă, inclusiv materială, de natură să scoată şi mai mult în relief precaritatea vieţii celorlalţi. Cu rare excepţii (în special cele mai notabile: Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu), toţi sînt luaţi de un vîrtej făcut din literatura răului - subiectul tezei de doctorat a lui Ierunca -, nihiliştii ruşi, filozofia zădărniciei a existenţialiştilor. Ei sînt, mai presus de orice, oamenii unei certitudini pasionale exclusive: România. Numai că - observă lucid şi acid Virgil Ierunca - iniţiativele lor sînt îmbîcsite de "îngîmfarea ortodoxă". Ca aceea a lui Deleanu care crede că "misiunea Centrului (român de cercetări) este, nici mai mult, nici mai puţin, să se plaseze în faţa Împărăţiei Cerurilor."
Cîte ceva din frămîntările exilului românesc în Franţa răzbate şi în paginile jurnalului lui Mircea Eliade din perioada pariziană (Fragments d'un journal, Gallimard, 1973). În ziua de 16 februarie 1949, Eliade notează că a reunit în camera lui de hotel cincisprezece intelectuali şi studenţi români pentru a dezbate în jurul acestei teme: "Sîntem sau nu de acord că astăzi, şi mai ales mîine, "intelectualul", ca urmare a accesului său la concepte, este şi va fi din ce în ce mai mult considerat drept adversarul numărul unu şi că istoria îi încredinţează (ca de atîtea ori în trecut) o misiune politică?" Sublinierile îi aparţin autorului. Răspunsul propus de Eliade este următorul: "...astăzi "a face cultură" este singura politică eficace la îndemîna exilaţilor." Un "program" căruia îi va rămîne fidel toată viaţa. Dar Eliade - pasionat, cum se decrie el însuşi, de "descifrarea simbolurilor" şi de revelarea esenţelor camuflate în universul vizibil - rezolvă dilemele exilului ca un metafizician pragmatic: exilatul, fără a se mai lamenta de soarta nefericită ce i-a fost dată, trebuie să-şi continue opera, rămînînd ataşat de patria din care a fost expulzat şi care capătă atributele unei realităţi spirituale: "Patria îndepărtată, inaccesibilă va fi ca un Paradis în care ne vom întoarce la modul spiritual, adică "în spirit", în secret, dar real." Eliade îşi ilustrează opţiunea punînd în ecuaţie două exiluri (totuşi neechivalente): Dante contra Ovidiu: "Cum îi scriam lui Vintilă Horia, Dante şi nu Ovidiu trebuie să fie modelul nostru." Dante pentru că, expulzat din Florenţa natală, şi-a continuat opera, rămînînd toată viaţa ataşat de "patria" sa. Ovidiu se regăseşte aici în poziţia inferioară de contraexemplu, fără îndoială din dorinţa lui Eliade de a marca în mod decisiv propria determinare de a-şi continua opera în condiţiile exilului. Lamentaţiile lui Ovidiu din Tristele şi Ponticele constituie o operă nouă care adaugă profunzime, gravitate şi exerciţiul introspecţiei celei anterioare, articulîndu-se ca o paradigmă a exilului. În romanul Dumnezeu s-a născut în exil, Vintilă Horia transpune literal concepţia lui Eliade, procedînd la idealizarea nostalgică a patriei natale (locul de surghiun al poetului latin). În ficţiunea sa, Dacia devine locul de emergenţă şi de iradiere a unei noi credinţe, iar Tomis, "locul cel mai sigur din lume, oraşul libertăţii şi al fericirii." Condiţia exilatului este metamorfozată, transfigurată prin convertirea spirituală.

„Avantajele exilului“

Altele sînt opţiunile şi soluţiile lui Cioran. În prima carte publicată în Franţa, Précis de décomposition, într-un text intitulat "Tribulations d'un méteque", Cioran prezintă exilul nu ca pe un surghiun, ca pe o pedeapsă implacabilă, ci ca pe un act voluntar, o tentativă de smulgere de sub maledicţia naşterii într-un popor fără destin. Şansele de reuşită sînt incerte sau nule, după cum demonstrează şi utilizarea depreciativă a cuvîntului metec (venit din altă parte, fixat în condiţia de străin, perceput şi autoperceput astfel): "Popoarele fără destin nu vor şti să le dea unul fiilor lor care, însetaţi de alte orizonturi, cad în mrejele lor şi le epuizează apoi, pentru a sfîrşi ei înşişi ca spectre ale propriilor încîntări şi dezamăgiri."
Nimic nu e definitiv în gîndirea lui Cioran, cu excepţia, poate, a sugestiilor emise de cuvintele compuse cu prefixul des/dez, descompunere, dezamăgire, deziluzie (cu toate că în iluzie există ascuns şi deziluzie), construind o retorică personală a deposedării, cea mai aptă să exprime condiţia exilatului absolut: exilat într-o ţară, exilat într-o limbă, exilat în lume, exilat în viaţă. Nu e de aceea surprinzător ca, după constatarea descurajantă din citatul anterior, să revină, în volumul La tentation d'exister (1956), cu o reflecţie circumstanţiată asupra aceluiaşi subiect în care se face auzit un sunet diferit: "În mod greşit s-a creat despre exilat imaginea celui care abdică, se retrage şi se estompează, resemnat în suferinţele sale, în condiţia lui de deşeu. Observîndu-l, descoperi în el un ambiţios, un dezamăgit agresiv, un dezabuzat dublat de un cuceritor. Cu cît sîntem mai deposedaţi, cu atît ni se exacerbează apetiturile şi iluziile. Percep chiar o anume relaţie între nefericire şi megalomanie. Cel care a pierdut tot păstrează ca ultim recurs speranţa gloriei sau a scandalului literar. El consimte să abandoneze tot, mai puţin numele. Dar acest nume, cum va reuşi să-l impună, atunci cînd el scrie într-o limbă pe care lumea civilizată o ignoră sau o dispreţuieşte?" (trad. P.R.)
S-ar putea spune că în acest pasaj Cioran dialoghează cu Mircea Eliade şi implicit cu îndepărtatul Ovidiu. Dar la el nu există nici declaraţii programatice, nici directive, nici rezoluţii. În mai mare măsură decît la alţi autori, gîndirea lui Cioran are particularităţile unei funcţii organice, ritmată, bine reglată, dar punctată de salturi imprevizibile - şi textul este jurnalul fidel al acestor pulsaţii. Aprecierea lui Cioran asupra lui Nietzsche e valabilă şi în cazul lui: "Filozofia lui, meditaţii asupra propriilor capricii..." Stéphane Barsacq, tînărul exeget (născut în 1972) al lui Cioran, vizibil impregnat de stilul autorului studiat, formulează astfel această constatare: "Cei care-l citesc pe Cioran cu gravitate ratează esenţialul: el nu propune idei. Cioran vizează o experienţă şi o raportează pe a lui, cu o continuă frenezie. Rar o literatură mai puţin intelectuală ca a lui: în tot ce scrie, el trasează graficul umorilor şi al dorinţelor sale. Se contrazice? Nu. Merge din nuanţă în nuanţă. Argumentele lui sînt fiziologie cu încărcătură polemică, pe care expresia le corectează."
În textul citat anterior, intitulat, cu umor şi nedisimulată duplicitate, "Avantages de l'exil", utilizînd convenţia persoanei a treia, Cioran descrie cu precizie propriul caz. Iată finalul pasajului: "Se va lansa într-un alt idiom? Nu-i va fi uşor să renunţe la cuvintele în care stagnează propriul trecut. Cine-şi reneagă limba, pentru a adopta o alta, îşi schimbă identitatea, adică decepţiile. Trădător la modul eroic, el rupe cu amintirile şi, pînă la un anume punct, cu el însuşi." Ruptura de care vorbeşte Cioran e totală: ruptura de ţară, de trecut, de rătăcirile tinereţii, de ideologii, de politic. Dar ea presupune şi celălalt versant, al resucitării, al unei noi plecări într-o nouă viaţă - Stéphane Barsacq nu ezită să situeze prima carte scrisă în franceză de Cioran, Précis de décomposition, din punctul de vedere al semnificaţiei interioare, pe acelaşi plan cu ceea ce reprezintă Vita nova pentru Dante. Iar această resuscitare se petrece prin adoptarea definitivă a limbii franceze. Se poate spune despre limba lui Cioran ceea ce spune el despre limba franceză: îi face inteligenţi şi pe imbecili. "Franţa a opus eleganţa infinitului", scrie Cioran în altă parte. În această limbă care a întreţinut, ca nici o alta, un "cult al evidenţelor", condamnîndu-se la sterilitate prin menţinerea pe culmile raţionalismului luminos, Cioran introduce obsesiile sale de "vandal ros de melancolie", dezamăgirile, duplicităţile, febra negaţiei, blasfemiile, administrîndu-i o doză de vitalitate barbară. Parafrazîndu-i titlul de mai sus, se poate vorbi de "avantajele bilingvismului". Bilingvism, nu în sensul de a scrie simultan sau alternativ în două limbi, ci de a gîndi într-o limbă şi a scrie în alta. Fascinaţia exercitată de stilul lui Cioran, mergînd pînă la legenda unei perfecţiuni formale incomparabile pe tărîmul limbii franceze, vine într-o mare măsură chiar din imperfecţiune: "Inconvenientul de a practica o limbă de împrumut este de a nu avea dreptul la prea multe greşeli. Or, tocmai căutînd incorectitudinea, fără a cădea în abuz, tocmai frizînd în fiecare moment solecismul, scriitura capătă aparenţa vieţii." Formulele memorabile ale lui Cioran au la bază acest mecanism: o construcţie din termeni aflaţi într-un raport de inadecvare radicală, care se dovedeşte inextricabilă, multiplicînd sensurile şi nuanţele: nuanţele, marea obsesie a metecului căzut pe solul limbii franceze. Cioran face să cînte "mai bine" şi mai profund limba franceză, inculcîndu-i "automatismele mentale" fixate în limba română. Mergînd împotriva adevărurilor primite - cum ar fi "sloganul publicitar: Cioran, cel mai mare stilist al limbii franceze" -, Jean-Louis Courriol, profesor la universităţile din Lyon şi Piteşti şi eminent traducător, face o strălucită demonstraţie pe text a felului în care Cioran foloseşte în mod automat structuri româneşti pe care le umple cu cuvinte franceze, pentru a ajunge la această concluzie: "(Cioran este) modelul ideal al traducătorului, al celui care, plecînd de la o limbă în care gîndeşte, se exprimă într-o alta în care scrie." (Jean-Louis Courriol, "Défense et illustration de la traduction - ou Emil Cioran, saint patron des traducteurs du roumain au français et vice versa", în Philologica Jassyensia, an I, nr. 1-2, 2005, pp. 175-182)
În termenii lui Cioran, scriitorii care adoptă o altă limbă decît cea natală se împart în două categorii: creatorii de limbaj şi cei care vor să scrie la fel de bine ca "indigenii". În această a doua categorie poate fi inclus B. Fondane. Creatori de limbaj sînt Ionesco, Gherasim Luca, Cioran. În cazul acestuia din urmă, limbajul e chiar stilul. Stilul, singura salvare a metecului sortit pierzaniei.