(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 61, iunie 2011)

 
Aţi spus într-un interviu că în momentul în care traduceţi trebuie să aşteptaţi pentru a prinde ritmul poeziei şi al autorului. Care este ritmul poeziei lui Pessoa?
Tocmai, în cazul lui Pessoa, sînt foarte multe ritmuri distincte. Dacă e să mă refer cu prioritate la heteronimul său Ricardo Reis, care scrie în maniera horaţiană şi de fapt adoptă ritmuri antice – e ceva foarte vechi şi foarte dificil de redat în traducere, pentru că este o construcţie silabică extrem de riguroasă. Cei care am învăţat să scandăm în latină ştim foarte bine ce poezie misterioasă iese din această poezie care pare, la prima vedere, prozaică şi plată. Pessoa este, aşadar, foarte familiarizat cu ritmurile lui Horaţiu, dar şi cu alte ritmuri ale prozodiei antice – vezi tăietura dorică din faimosul poem „Atinous“, scris în engleză, dar parcă într-un stil ce conţine ceva din Pindar şi Virgiliu. |n acelaşi timp, el a absorbit marea aventură a ritmurilor dezlănţuite din Whitman, a absorbit toată libertatea poeziei libere, el îl citea deja pe T.S. Eliot. Iată pe ce gamă extraordinară se întinde nu numai curiozitatea, dar şi spectrul creator al acestui multiplu portughez. Deci, de fiecare dată tre­buie să faci o pauză şi efectiv să încerci să intri în alt ritm, să creezi o altă atmosferă în limba română. Pentru mine, de fiecare dată a fost un fel de sfidare pe care mi-au aruncat-o greutăţile, dar cred că în cele mai multe cazuri limba română a prins toate ritmurile. Limba română poate să le adapteze, şi muzicalitatea ei secretă tre­buie potenţată, însă cu foarte multă grijă, din topică, nu numai din lexic.
 
Heteronimii – un pariu unic
 
În momentul în care aţi tradus, aţi luat pe rînd heteronimii sau aţi tradus în funcţie de stare?
Traducerile acestea au deja, unele dintre ele, peste 25 de ani. Eu m-am încercat treptat în unii, în alţii... Cel mai dificil mi-a fost cu acest Reis, horaţianul, pentru că părea plată proza aceasta filozofică: în momentul în care am simţit cum curge fiecare perioadă a frazei lui şi cum se divide, cum face enjambement-ul, deci cum trece în scări o anumită idee şi cum o augmentează, chiar din dispunerea grafică, atunci am găsit o soluţie. Şi atunci am început să-l traduc şi pe el. La început nu-mi ieşea deloc. Cel mai uşor mi-a ieşit partea whitmaniană a lui Alvaro de Campos: e foarte generoasă şi te lasă să te desfăşori într-un lexic în care limba română este şi ea extrem de inventivă. Cel mai dificil e acest ritm horaţian. Dar Fernando Pessoa însuşi, orto­nimul, a scris şi catrene în ritm popular, care în portugheză au adeseori calitatea diamantului din anumite catrene din folclorul românesc şi sînt, practic, intraductibile, întrucît textura lor este mai mult un fel de victorie a limbii decît a ideilor. Or, muzicalitatea este întotdeauna ceea ce se transmite cel mai greu dintr-o limbă în alta; ideile încă le mai poţi recompune... De aceea catrenele în ritm popular nici nu există în această ediţie, pentru că traducerea lor ar fi trebuit să fie sub nivelul folclorului. Nu puteam să fac mai mult din ele. |nsă stilul lapidar din poemele compuse de el însuşi, între care şi multe sonete, se păstrează în alte compoziţii semnate cu ortonimul Pessoa, iar acolo am sentimentul că restitui pentru cititorul român severitatea acestei arte poetice pe care şi-a atribuit-o lui însuşi.
 
Cît de diferiţi sînt heteronimii lui Pessoa şi mai ales de ce i-a plasat atît de diferit? Unul emigrează în Brazilia, altul se naşte înainte de Pessoa şi moare după el. Un altul este maestrul tuturor celorlalţi. E atît de variat.
Biografiile au apărut după operă sau, în orice caz, niciodată nu au precedat opera. De ce? Pentru că pe el l-a interesat, într-un fel, să refacă istoria poeziei. Gîndiţi-vă că el îşi creează un heteronim care militează împotriva figurilor de stil, împotriva mijloacelor limbajului, de fapt împotriva poeziei. Prin experienţă poetică, el îşi trans­pune unul din heteronimi în perioada dinaintea socraticilor, deci în perioada oarecum de copilărie a limbajului. Biografia acestui Alberto Caeiro apare, aşadar, după ce a început să-i reuşească experienţa aceasta de reducere aproape la zero a nivelului literar, a „literaturităţii“. Este un pariu sinucigaş, dar el face parte din Fernando Pessoa, care îşi propusese pariuri imposibile. După aceea i-a inventat şi o biografie minimă şi l-a plasat undeva într-un peisaj bucolic: un fel de pensionar care priveşte diligenţa cum trece dealul şi în casa căruia ar fi venit Iisus copilul pentru ca împreună să glorifice stadiul de copilărie, nu numai al literaturii, ci şi al lumii. Alte biografii sînt inventate treptat – Alvaro de Campos, care este inginer şi este cel mai modern; evident că trebuia să aibă cumva experienţă internaţională (inginer la Glasgow, călătoreşte foarte mult...), nu era atît de greu să-i facă o biografie. Dar, încet-încet, Pessoa integrează biografia în această evoluţie a operei şi în felul în care el simte că se influenţează unii pe alţii. Aşa inventează nişte stiluri, nişte personaje, inventează nişte poezii în care ar fi fost influenţat el însuşi de unul dintre heteronimii ce l-au precedat. E vorba, aşadar, de o elaborare treptată, pe măsură ce lui i s-a dezvăluit acest univers – dar care n-a fost un univers închis, ci unul deschis. Dacă ar mai fi trăit, Pessoa ar fi continuat să multiplice această familie, într-un fel de fugă infinită. E proiectul literaturii infinite. De fapt, e proiectul unui şantier permanent şi un elogiu al marelui fragment; spre deo­sebire de alţi autori atît de porniţi să-şi strîngă opera, să facă din ea un tot care să fie vizibil şi care să se impună în literatură, el se percepea ca pe ceva etern. Trebuia să existe acest şantier permanent, work in progress, într-o biografie care se elabora în permanenţă. E un pariu absolut unic în literatura lumii, pentru că el a şi trăit literatura. El, practic, şi-a creat literatura şi şi-a distrus viaţa. Şi-a creat atîtea alte personaje pentru a-şi distruge propriul personaj, într-un fel.
 
Un elogiu al ficţiunii
 
Cît de important este faptul că a studiat în Africa de Sud la început, apoi s-a întors în Lisabona şi a început să citească foarte multă poezie portugheză? A scris mai întîi în engleză poezii.
Acest parcurs biografic este foarte important. El ştia vag portugheză, dar s-a iniţiat şi a început studiile în limba engleză, pe care şi-a însuşit-o extraordinar de bine, ca dovadă că a luat acel premiu pentru compoziţie la Cape Town, într-o colonie unde limba engleză predată era mai exigentă chiar decît limba predată la Londra. Aşa se face că el a reuşit să scrie sonete elisabetane, nu numai mari poeme în limba engleză, iar despre unele dintre cărţile lui există recenzii în marile publicaţii de la Londra. Pessoa participa şi la jocuri de cuvinte încrucişate la Londra şi spera la un moment dat să ia premiul I ca să încaseze nişte bani şi, eventual, să se în­soare. Dar şi mai importantă pentru mine este curiozitatea lui. Era o persoană foarte curioasă, care a învăţat şi greacă, şi latină, în mod temeinic, şi a învăţat şi franceză bine, dar a fost un fel de autodidact, cred că citea şi în germană. |n orice caz, cred că l-a citit pe Nietzsche şi în germană, citea în alte limbi romanice, a scris în en­gleză, a scris în portugheză, a scris în franceză. Poemele lui în franceză sînt delicioase, dar nu sînt de amploarea celor în engleză şi portugheză. Voinţa formativă, de fapt, este o voinţă autoformativă. A fost un mare autodidact.
 
Cum apar şi cum dispar heteronimii? De ce sînt patru foarte importanţi Au apărut de foarte devreme, deci pot fi şi prieteni imaginari, poate fi vorba şi de o personalitate multiplă...
S-au încercat multe explicaţii în cheile psihanalizei, explicaţii psihiatrice. Evident că era un depresiv, era şi beţiv, era alcoolic, dar probabil că alcoolul era cel care îi stimula inteligenţa şi îi mărea chiar rezistenţa. Cum am spus, tot acest proiect cu heteronimii s-a completat în permanenţă. Nu cred că i-a fost de la bun început foarte clar cum va deveni această familie, deşi compunea, îşi imagina personaje, autori sau pseudonime clasice, încă din copilărie, cînd se apucase să redacteze singur, de mînă, ziare de actualitate, pe perioada vacanţei în Insulele Azore. Cum a evoluat acest proiect? Vă spun: din curiozitate culturală şi din curiozitate ar­tistică. E un proiect artistic, nu este reflexul unor tare sau rezultatul fericit, să zicem, al unui proces de schizofrenie multiplicată şi nici nu interesează acest lucru, întrucît simţi că el stăpîneşte ce se întîmplă, că el creează şi că toată această elaborare este un elogiu al inteligenţei care ajunge să îmbogăţească şi simţurile. Deci pariul lui este invers, pariul lui nu e acela de a încerca să se adune cumva, ci să se creeze – şi se creează în această schizofrenie pe care o încurajează, o elaborează artistic. Este un elogiu al ficţiunii. Ficţiunea e mai puternică decît viaţa. Imaginaţia şi simţirea, sensibilitatea sînt mai puternice decît datul real, ceea ce nu e chiar o teză uşor de susţinut şi nu au fost mulţi în literatură care să spună că ficţiunea e mai puternică şi mai importantă decît realul.
 
Cum reuşeşte să rămînă el, Pessoa, în toată multitudinea de imagini pe care le transmite?
Bineînţeles că îl vezi în toate. Există spirala genetică a lui Pessoa, se multiplică în toate personajele sale. Eu am sentimentul că, pe lîngă heteronimii pe care îi cunoaştem, el a reuşit să se identifice şi în alte personaje literare. De pildă, un ziarist care scria articole despre viaţa care trece – cronica vieţii care trece, nişte texte ex­traordinare. Sau în teatru: a vrut să aibă el însuşi un Faust al lui şi a scris un Faust al lui. E un teatru poetic, un teatru care face parte din toată această scenografie. La un moment dat – pentru că bănuia că lumea o să se repeadă şi o să se întrebe care este diferenţa dintre aceşti heteronimi şi obişnuiţii pseudonimi şi o să se gîndească să trimită la Kierkegaard şi la alţii care au folosit din abundenţă pseudonime –, el spune: „este un teatru cu oameni reali, nu cu personaje care sînt pe scenă“. Este un teatru cu oameni reali, iar această scenă mare din acest teatru deschis este viaţa. |ntr-un fel, Pessoa concura genetica, concura mecanismele de creaţie ale biologiei. Ambiţia lui demiurgică şi energia lui de a demola toate sistemele erau mult mai mari decît par.
 
Lisabona lui Pessoa
 
Cum sînt Lisabona şi Portugalia lui Pessoa? A fost comparat cu Joyce şi cu Dublin-ul lui.
Lisabona lui Pessoa este Lisabona lui Pessoa. Şi astăzi poate fi identificată. Cînd am tradus Cartea neliniştirii, şi pentru că fusesem de mai multe ori în Lisabona, am identificat... nu atît Lisabona, pentru că el a scris şi un ghid, un ghid sentimental, tot aşa, în parte imaginat..., dar am identificat posibile stări de reverie şi de me­lancolie pe care ţi le inspiră Lisabona chiar şi astăzi. Este un oraş paradoxal, unul dintre puţinele oraşe din Europa care şi-au păstrat vechimea, aerul vetust, fiind în acelaşi timp şi un oraş modern. Toată melancolia lui Pessoa din Cartea neliniştirii, acel abur de sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX, care este proza lui, încă pot fi simţite în dimineţile în care mai e un pic de ceaţă pe colinele Lisabonei. Şi pe urmă este acest aer legendar pe care el întotdeauna l-a întreţinut, pornind şi de la legenda că Ulise a întemeiat Lisabona, care are tot şapte coline ca şi Roma. Dacă l-ai citit pe Fernando Pessoa, cînd te duci la Lisabona nu ai cum să nu vezi şi Lisabona lui. E un parcurs aproape turistic. Toată lumea intră prin cafenelele unde mergea Fernando Pessoa – la Brasileira, unde are şi o mică statuie, te poţi aşeza alături de statuia lui să comanzi o cafea. Şi pot fi identificate pieţele pe care le numeşte el, străzile pe care le numeşte el, acel oraş vechi care a fost şi sediul uriaşei sale melancolii.
 
Un imperiu al spiritului
 
Ce înseamnă al cincilea imperiu spiritual şi cît de real era el?
Vedeţi cît de mari erau ambiţiile lui încă din tinereţe. El, care inventaria la un moment dat istoria imperiilor – Grecia, Roma antică, imperiul creştin, Portugalia cu fostul ei imperiu pierdut şi rămasă oarecum într-o melancolie permanentă de cînd îşi pierduse acel imperiu –, vedea oarecum Portugalia ca fiind locul de unde ar putea să apară un alt imperiu, un imperiu al spiritului. Deci nu un imperiu de puteri care îşi redistribuie puterea, ci un imperiu al spiritului, care vine dintr-odată să spună că cel mai bun lucru, din tot şirul de imperii ale puterii care au fost pînă atunci, este, probabil, această victorie a unui spirit european sau a unui spirit occidental. Ceea ce este o teză de o frumuseţe extraordinară. Dacă eşti portughez, nu poţi să nu vibrezi la profunzimea şi la ardenţa acestui ideal pe care îl expune Fernando Pessoa. Sigur, în epocă erau deja discuţii (cum apar şi prin România din timp în timp), cum de nu a apărut un nou Camoes, un alt poet naţional, cum de s-au oprit lu­crurile (cum de nu apare un nou Eminescu, se întreabă lumea din cînd în cînd şi aici). Şi el a dat un răspuns la un moment dat: da, bineînţeles, este posibil să apară un supra-Camoes. Lumea îi atribuie lui Pessoa însuşi ideea că se punea în postura de supra-Camoes, de suprainstituţie. Dacă ne gîndim că, pentru mulţi, Camoes este o instituţie sau un personaj naţional care îşi are locul în Mănăstirea Ieronimilor, unde stau şi Fernando Pessoa, şi Vasco da Gama – sînt trei mari figuri mitice ale Portugaliei –, el, Pessoa, nu se vedea ca un fel de simbol naţional. El se gîndea că poate să apară acest supra-Camoes care să fie o emanaţie a unui supraimperiu, un imperiu al spiritului. Este o idee platoniciană extraordinar de complexă şi o reverie, un vis de o frumuseţe uluitoare. Trebuie să fii portughez ca să visezi la aşa ceva.
 
Înseamnă că vedea ieşind din Portugalia un spirit care să fie foarte important pentru Europa din acea perioadă?
Portugalia suferea, în acea epocă, de complexul unei marginalizări – în raport cu Franţa, bineînţeles –, ca atîţia alţii. Prietenul cel mai bun al lui Pessoa s-a dus să-şi facă studiile la Paris şi să-şi găsească un rost acolo. De altfel, acolo s-a şi sinucis Mario de Sá-Carneiro. Dar, în acelaşi timp, generaţia lui Pessoa era o ge­neraţie în plină efervescenţă, erau sincronizaţi cu mişcările de avangardă ale Europei, probabil şi cu începuturile dadaismului. |n orice caz, ei asimilaseră foarte bine toate mişcările de avangardă, erau spectacole chiar la Teatrul Naţional din Lisabona, spectacole de avangardă care indignau burghezia şi produceau scandal. De ce nu Portugalia? Era îndreptăţit. Portugalia şi limba portugheză, una dintre cele mai importante limbi, în care se creaseră deja mari opere literare... Portughezii au o tradiţie literară extraordinar de importantă. N-au avut nici ei însă un filozof care să dea numele filozofiei portugheze şi probabil că nu au avut, în afară de Camoes, nici un alt poet de talia acestuia. De ce credea Pessoa în destinul Portugaliei, situîndu-se pe plat­forma unui bizar naţionalism-cosmopolit? Pentru că iubea Portugalia şi pentru că, în mod sincer, el credea că spiritul portughez – care pe vremuri a deschis lumea spre colonizări, spre exportul de catolicism şi de civilizaţie occidentală – poate să mai joace încă un rol. |ntr-un fel, şi în multe articole ale lui Eminescu (cele care nu sînt foarte îndatorate disputelor politice din epocă) găsim oarecum această încredere în destinul României.
 
Ocultist din convingere filozofică
 
Se vorbeşte despre ocultismul lui Pessoa...
Este un alt capitol extraordinar. Era un foarte bun specialist în stabilirea de horoscoape şi a făcut vreo 40. Bineînţeles că le-a făcut tuturor heteronimilor. Le-a fixat data naşterii, ora, de asemenea data morţii. Unul singur i-a supravieţuit, Ricardo Reis. Şi de aici Saramago (Premiul Nobel pentru literatură), cel care a dispărut de curînd, şi-a imaginat un superb roman, Anul morţii lui Ricardo Reis, în care Ricardo Reis se întîlneşte cu fantoma lui Fernando Pessoa, cu tatăl său, ca şi cum s-ar fi întîlnit Hamlet cu fantoma tatălui său pe străzile Lisabonei. Pessoa era ferm convins că, dincolo de lumea aparentă şi de lumea fizică, există posibilităţi de a in­tra într-o altfel de cunoaştere translogică, într-un fel de logică polivalentă, cum îi spunem astăzi. Şi probabil că avea dreptate. |n teoria corzilor şi în alte teorii, fizica ne spune că ar exista alte universuri pe care numai jocul oglinzilor din univers ni le face vizibile, sau că există mai multă antimaterie decît materie, aşa cum există ma­terie neagră care e preponderentă, adică ce vedem noi din lume e o mică parte a aisbergului lumii noastre. Deci Fernando Pessoa era ocultist dintr-un fel de convingere filozofică ce punea ca evidenţă insuficienţa realului. Dar era mai profund decît multe cărţi banale de magie sau de patafizică pe care le citea. O citea pe Madame Blavatsky şi pe mulţi altii, a tradus din ocultişti în portugheză, a şi participat, la un moment dat, la o punere în scenă. A venit un ocultist, un soi de mag britanic, împreună cu iubita lui şi dădeau spectacole în care puneau în scenă tot felul de mistere. Şarlatanul britanic, care era şi un fel de poet romantic tenebros, l-a convins pe Fernando Pessoa să participe la o punere în scenă, zicînd că el ar fi dispărut într-o grotă aflată pe coasta atlantică a Portugaliei, Grota Diavolului – că ar fi fost absorbit pur şi simplu de spiritele maligne. Şi Pessoa a jucat jocul acesta, a dat vreo două-trei interviuri despre magul britanic care ar fi dispărut. Zicea: „A, e bizar, l-am văzut acum două zile şi trebuia să ne întîlnim şi n-a mai...“ Lăsa şi el în suspensie toată povestea asta, la care participa cu o candoare teribilă, îndrăgostit vag de prietena magului englez. Se zice că cel mai ardent poem de dragoste pentru o femeie, explicit, scris de el, ar fi fost scris pentru această fată. Bineînţeles că eu intru în anecdote aici. E o latură care se leagă şi de curiozitatea lui pentru societăţile secrete, rozacru­cieni, templieri. Se pare că a fost iniţiat sau pretinde că a fost iniţiat. |n orice caz, portughezii sînt foarte aplecaţi spre ocultism. Ordinul templierilor a supravieţuit în Portugalia mult după războaiele religioase din Franţa. Şi prozatorii contemporani de mare succes plasează multe acţiuni înspre Portugalia, pentru că acolo s-au perpetuat misterele iniţiatice multă vreme. Dar Fernando Pessoa, şi asta trebuie spus, lua lucrurile totdeauna de la sursă. Iar cele care ţin de ocultism, şi care ţin de mister şi de sursele lui erau foarte îndepărtate. Erau fie de la grecii antici, fie de la asirobabilonieni – el citea totul în această privinţă. Sursele lui veneau din Antichitate şi, odată asimilate, erau proiectate aproape în postmodernism. Puţini şi-au putut asuma acest rol de intermediar între civilizaţii, pentru că puţini au anvergura creatoare, intelectuală şi spirituală pe care a avut-o acest uriaş portughez.
 
Ediţia completă Pessoa
 
Care este acum starea cufărului Pessoa?
Lada cu manuscrise, un fel de cufăr (dar un cufăr din acela uriaş, de călătorie, care se lua pe vremuri de ambele toarte şi era transportat pe vas), a intrat în sfîrşit, de vreo cîteva decenii, cred că nici două, în proprietatea Biblioteca Nacional de Portugal şi se lucrează la ediţia operelor complete – căci încă nu există o astfel de ediţie. Era o dezordine deja lăsată de Fernando Pessoa, deşi anumite volume sau anumite intenţii, anumite proiecte de antologii stăteau grupate, oarecum. Dar s-a produs o dezordine în plus provocată de cercetători, de primii cercetători care au intrat în aceste manuscrise, fiecare luînd cu timpul materialele pe care le dorea, pe care le-a găsit mai la îndemînă. Abia apoi s-a stabilit un colectiv care lucrează pe aceste manuscrise. Din acest colectiv face parte o eminentă specialistă pe care o cunosc personal, se numeşte Teresa Rita Lopes, care munceşte şi la descifrarea acelor manuscrise care n-au putut fi descifrate. Multe dintre ele sînt aproape ilizibile. Uneori le scria cînd era beat, pe altele le-a scris în transă. Şi culmea e că şi scrisul diferă de la un heteronim la altul, nu numai semnăturile. Deci majoritatea manuscriselor au fost descifrate. Iar această specialistă a stat, de exemplu, numai cu Alvaro de Campos cîteva decenii şi zice că s-a familiarizat în aşa măsură cu caracterul acestuia, ca şi cum ar fi vorba de o persoană reală, încît ea a co­rectat ediţiile anterioare. A devenit un fel de autoritate, este cea mai autorizată să vorbească despre organizarea acestei ediţii, care este şi ea o aventură demnă de Fernando Pessoa. E un proiect editorial aproape nesfîrşit.
 
Cum a transmis el biografiile heteronimilor? Pentru cei care îl citesc pe Pessoa, biografiile acestea devin foarte concrete.
Le-a făcut cu diverse ocazii. Dacă ar mai fi avut timp, dacă ar mai fi trăit, cred că ar fi devenit şi mai complexe. Multe sînt din manuscrise. Altele sînt din scrisorile pe care le-a trimis. Altele au fost întocmite cu intenţia de a prefaţa o anumită ediţie. A avut în permanenţă proiecte de ediţii. Una dintre ele, cu poemele publicate sau cele care erau terminate – pe multe le considera neterminate –, se numea Ficţiunile interludiului. Un interludiu, să zicem, între două lumi, între două stări, între somn şi veghe, în limburile indecise. Deci totul era evanescenţa e­vanescenţei, totul era provizoratul provizoratului. Tot timpul îşi schimba proiectele – şi s-au găsit foarte multe –, iar cînd nu mai voia nici unul, atunci se apuca şi mai schiţa nişte biografii pentru unul, pentru altul sau completa golurile acolo unde nu era evidentă influenţa unui heteronim asupra altuia şi a altuia asupra lui Pessoa însuşi. Aşa încît, la un moment dat, Alvaro de Campos spune că, poate, dintre ei toţi, numai Pessoa este cel care nu există. Pessoa spunea despre el: „Eu sînt un ghem depănat pe dinăuntru.“ Imaginaţi-vă această mişcare, o interioritate în care exişti înainte de a fi intrat şi care se completează din exterior şi devine exterior. Extraordinar! Mi-a făcut plăcere să sugerez în prefaţă anumite idei care merg spre logica polivalentă de astăzi sau care duc, să zicem, la desenele lui Escher, cel care lucra în perspectiva trompe l’oeil şi la care vezi tot felul de personaje ce intră şi ies din aceleaşi încăperi, pe aceleaşi scări care urcă sau coboară în funcţie de locul de unde priveşti. Aşa e şi farmecul lui Pessoa. E cineva care se deapănă pe dinăuntru din exterior, dar nu se ştie cum a ajuns în interior şi, de altfel, interiorul determină exteriorul, şi aşa mai departe.
 
Clubul Fernando Pessoa
 
Cum l-aţi văzut ca cititor şi apoi ca traducător pe Fernando Pessoa?
L-am descoperit în antologia lui Baconsky, care pusese din fiecare heteronim cîteva poeme. M-a intrigat foarte tare că poemele horaţiene (erau două sau trei) nu-i reuşiseră. Dar se vedea deja în traducerea lui Baconsky diferenţa de ton – stilistic, se vedea această miză extraordinară. Am fost uluit, aveam vreo 18 ani, cînd am văzut că aşa ceva e posibil. Şi am început să caut ediţii, să caut altceva, pe urmă am învăţat şi portugheză ca să-l citesc pe Fernando Pessoa. Parcursul meu este însă parcursul banal al celor care au noroc să intre în contact cu Fernando Pessoa şi, ahtiaţi să-l cunoască şi mai bine, rămîn toată viaţa membri ai acestui club mondial. S-a întîmplat acelaşi lucru peste tot. Editurile din toată lumea au început, timid, să publice Cartea neliniştirii, cîteva fragmente, mai ales că Pessoa nu a lăsat-o încheiată. Fiecare şi-a luat cît a vrut. Şi pe urmă am văzut că ediţiile dispăreau, că cititorii le cereau şi că s-a scos şi a doua ediţie, şi a treia ediţie. S-a ajuns ca numai această carte să aibă vreo 18 ediţii în Franţa, în decurs de mai puţin de două decenii (pentru că şi această carte a apărut postum şi abia de vreo cinci ani există un text definitiv, care este şi textul apărut la Editura Humanitas Fiction). Prin urmare, aventura Pessoa este şi dovada faptului că cititorul ştie unde să găsească complexitatea şi chiar dificultatea. Literatura supravieţuieşte prin faptul că mai avem de descoperit uriaşi autori necunoscuţi, cei din rara categorie a timizilor geniali, a introvertiţilor pe care viaţa îi agresează. Pessoa este o stea care se naşte postum, dar cu ce strălucire! Şi iată că există cititori care aşteaptă asemenea revelaţii dintr-o zonă unde am fi crezut că nu mai este posibil. Eu sînt foarte optimist în privinţa viitorului literaturii de calitate.
 
Ce proiect de traducere urmează după poezie?
După poezii este dificilă alegerea. Poate intrăm puţin în corespondenţa lui amoroasă, care este un episod din nou foarte bizar din viaţa lui Fernando Pessoa. Eu cred că el a fost îndrăgostit numai de dragul de a scrie scrisori de dragoste. Şi spune într-un poem, la un moment dat: „Toate scrisorile de dragoste sînt ridicole. Dar numai cei care nu au scris scrisori de dragoste ridicole sînt ridicoli.“ Deci sînt şi mai ridicoli cei care nu au intrat în ritual. Pessoa este un om care şi-a dedicat viaţa literaturii, pentru care ficţiunea şi posibilităţile ficţiunii sînt cele care domină legile universului. Zeii sînt supuşi fatumului, dar ficţiunea e mai puternică decît fatumul. Dacă te uiţi la cît de uriaşă este îndrăzneala lui Pessoa, eşti uluit, pentru că nimeni nu şi-a propus aşa ceva. Nimeni n-a îndrăznit să ridice principiul ficţionării, al închipuirii, al imaginaţiei şi al simţurilor – şi simţurile se imaginează mai bine decît se simt – pînă la a face din el motorul universului. Poţi să nu-i dai dreptate?
 
Cum era Pessoa dacă îl întîlneai pe stradă sau în cafenele?
Era un umil funcţionar, slab, cu nişte ochelari rotunzi (ce ciudat este că secolul al XX-lea a excelat în funcţionari benigni, dar geniali, funcţionari şterşi: Kafka era un funcţionar şters, Urmuz la fel, şi atîţia alţii), cunoscut de cîţiva care îl ştiau mai cu seamă din articole de ziar. Debutase ca un strălucit critic literar, scria articole pe teme de actualitate. Fotografiile ni-l arată într-un fel de loden ponosit, dar corect, probabil că umbla în costume negre, foarte british, foarte sobru, cu o cravată banală, imperceptibilă, curat. Avea cam două-trei trasee ale lui, de la birourile de comerţ unde traducea corespondenţa în engleză. Se oprea pe la baruri, unde bea un pahar de vin. Seara se pare că bea mult, mult alcool, agua ardiente. Un beţiv taciturn, interiorizat, dar conversaţia lui se pare că era foarte spumoasă pentru cei ce se aflau prin preajmă. Există o cafenea care îi păstrează şi astăzi masa unde venea să-şi bea cafeaua. Portughezul care şterge zidurile... Ce paradoxal era acel început de veac, veacul trecut. Cei mai îndrăzneţi aveau să fie cei mai şterşi în viaţa cotidiană, cei care nu doreau să fie văzuţi. Adică voiau să se vadă doar proiecţia gîndurilor lor şi proiecţia creaţiei lor, nu trupul lor, care nu e decît o umbă a veşmintelor, cum spune Pessoa.
 
interviu realizat de Anda VIŞAN
 
______
Dinu Flămând (n. 1947) este poet, eseist şi jurnalist francez, originar din România. Este, de asemenea, traducător din literatura franceză, spaniolă, italiană şi portugheză, precum şi comentator politic al actualităţii în presa românească şi în cea internaţională. Membru fondator al cenaclului, iar apoi al revistei Echinox, a lucrat în diverse redacţii de ziare şi reviste din Bucureşti, între care Amfiteatru şi Secolul 20. |n 1971 a fost transferat disciplinar de la Centrala Cărţii pentru că a refuzat să participe la acţiunea de epurare ideologică a literaturii. |n anii ’80 pleacă din ţară şi se refugiază la Paris, de unde denunţă, în presa scrisă şi în emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. Locuieşte de atunci în Franţa şi este redactor la postul Radio France Internationale. Volumele sale de versuri şi de critică literară, dar şi unele traduceri au obţinut mai multe premii naţionale şi internaţionale. A tradus din Fernando Pessoa, Philippe Sollers, Jorje Semprún, Samuel Beckett, Umberto Saba ş.a. I s-au acordat burse şi participări la programe internaţionale de creaţie: Yowa City, SUA, 1983; Fundaţia Kalouste Gulbekian, Lisabona, Portugalia, 1985; La Naplouse, Franţa, 2002; Cento di studi ligure, Bogliasco, Italia, 2005; Sacatar Organisation, Salvador de Bahia, Brazilia, 2008. Volume de poeme: Apeiron (1971), Poezii (1974), Altoiuri (1976), Stare de asediu (1983), Viaţă de probă (1998), Dincolo/De l’autre côté, ediţie bilingvă româno-franceză, în româneşte de Pierre Drogi, cu desene ale sculptorului Neculai Păduraru (2000), Migraţia pietrelor, antologie cu o prefaţă de Ion Pop (2000, 2003), Grădini/Jardins, ediţie bilingvă, traduceri în franceză de Claudia Fontu (2005), Frigul intermediar (2006), Opera poetică, 2 vol. (2007). Este cîştigătorul ediţiei din 2011 a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia.