(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)


La 100 de ani de la naşterea lui N. Steinhardt, criticul şi istoricul literar George Ardeleanu - autorul subtilei monografii N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Editura Humanitas, 2009) - a descoperit (la Mănăstirea "Sf. Ana" de la Rohia) şi a editat (la Editura Polirom) o variantă inedită a Jurnalului fericirii. Manuscrisul de la Rohia. E prima variantă, confiscată de Securitate, e cea de-a doua, rescrisă de Steinhardt din memorie, e o - a treia - variantă unificată? Singurul în măsură să ne răspundă, cu acribie şi un pathos al exactităţii rar întîlnit în cercetarea literară de la noi, este domnul George Ardeleanu. (S.S.)


Domnule Ardeleanu, sînteţi cea mai avizată persoană în chestiunea reconstituirii variantei inedite a Jurnalului fericirii. Manuscrisul de la Rohia. Am putea relua pe scurt aventura descoperirii acestui manuscris, publicat exact pe 29 iulie, cînd N. Steinhardt ar fi împlinit 100 de ani?
Eu aş nuanţa puţin: sînt persoana cea mai avizată în problema reconstituirii variantei inedite a Jurnalului fericirii - deocamdată, în măsura în care am descoperit-o şi m-am ocupat de îngrijirea acestei ediţii. Odată ajunsă în spaţiul public, nu mă îndoiesc de faptul că alţi cititori sau cercetători ai operei steinhardtiene vor aprofunda, nuanţa, multiplica ori contesta aceste prime analize ale mele, ceea ce ar fi de dorit. Descoperirea în sine a acestei variante nu a fost chiar o aventură, sub semnul aventurii a stat însă destinul acestei extraordinare cărţi. Dactilograma variantei care vede acum lumina tiparului am descoperit-o în vara anului 2002 în arhivele Mănăstirii "Sf. Ana" de la Rohia, în timp ce căutam, scotoceam, îmi adunam materialele pentru redactarea tezei mele de doctorat. Surpriza şi bucuria acestei descoperiri au fost imense. Mi-am dat seama imediat că este o altă variantă decît cea publicată în 1991 la Editura Dacia, după care au urmat întrebările: Care dintre variante este aceasta? Dar varianta publicată în 1991 (şi reluată în mai multe ediţii)? Noua variantă este a doua sau a treia? Atît întrebările, cît şi răspunsurile au început să se cristalizeze treptat, lent, pe măsură ce am intrat şi în alte arhive, în special în arhivele CNSAS (Dosarul de Urmărire Informativă nr. 207, 11 volume), dar şi în "arhivele" epistolare ale lui N. Steinhardt, cu precădere în corespondenţa cu Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi... la Editura Humanitas, în 2000. Nu m-am eliberat de toate incertitudinile, după cum am arătat în "Notă asupra ediţiei". O singură certitudine s-a configurat însă, şi anume faptul că varianta publicată în 1991 la Editura Dacia (şi toate reeditările ulterioare, inclusiv cea din 2008 de la Editura Polirom) reprezintă prima variantă. Argumentul: printre documentele aflate în dosarul lui Steinhardt de la CNSAS există şi cîteva note de analiză a Jurnalului fericirii, realizate de către ofiţerii de Securitate, după confiscarea/confiscările manuscrisului (vă vine să credeţi că securiştii se converteau brusc şi în "hermeneuţi"?). În aceste note de analiză sînt inserate multe citate din textul arestat. Am confruntat aceste citate cu fragmentele corespunzătoare ale ediţiei din 1991, şi ele corespund perfect.

Varianta unificată a Jurnalului fericirii

Dar să reconstitui, pentru cititorii Dilematecii, foarte pe scurt (povestea detaliată este reluată în addenda ediţiei), aventura dramatică a acestei cărţi. Scris între 1969 şi 1971, Jurnalul fericirii a fost confiscat, în urma delaţiunii lui Ion Caraion ("Artur"), în 14 decembrie 1972 (era vorba de o dactilogramă de 550 de pagini). N. Steinhardt a început să rescrie din memorie Jurnalul..., rezultînd o variantă mai amplă, de 750 de pagini, după cum afirmă cei care au văzut-o. În 1975, în urma unui memoriu, i se restituie, prin intemediul Uniunii Scriitorilor (?!?) şi prima variantă. Realizează mai multe copii ale fiecărei variante, pe care le ascunde pe la diferiţi prieteni. Prin 1978-1980 reuşeşte să trimită cîte un exemplar din fiecare dintre cele două variante, la Paris, prietenilor săi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în ideea publicării jurnalului în Franţa. Acest fapt reiese din volumul de corespondenţă amintit şi din Jurnalul Monicăi Lovinescu. Tot de acolo reiese şi dorinţa lui Steinhardt de a unifica cele două variante. În 1984 i se reconfiscă Jurnalul fericirii (tot prima variantă). Este o confiscare fără aceleaşi efecte dramatice precum cele din 1972, dat fiind că, aşa cum am văzut, alte copii fuseseră protejate. În 1991 se publică la Editura Dacia prima variantă. Cea de-a doua s-a pierdut după 1990, în circumstanţe obscure şi, într-un fel, mai blamabile decît cele de dinainte de 1989. Eu am ascultat mai multe poveşti "intersectate" în această chestiune, dar nu le pot face publice, pentru că, în primul rînd, sînt pline de vag informativ, iar în al doilea rînd, pentru că mi-au fost livrate în conversaţii... relaxate, "la o cafea" (şi, tocmai de aceea, ar fi trivial să le... expun...). Sînt însă foarte supărat pentru aceste neglijenţe atît de iresponsabile.
Evident, întrebarea care se pune în legătură cu varianta pe care o publicăm acum (o dactilogramă de 529 de pagini, din păcate incompletă: lipsesc primele 137 de pagini şi alte cîteva din interiorul textului) este dacă ea reprezintă cea de-a doua variantă, cea rescrisă din memorie, sau o a treia variantă, realizată prin unificarea primelor două. În "Notă asupra ediţiei" am oferit argumente şi contraargumente pentru ambele ipoteze. Înclin să cred însă că e vorba de varianta unificată...

Nazism şi comunism: birocraţia, slugăreala, denunţul

Spuneţi în "Notă asupra ediţiei": "impresia pe care mi-a lăsat-o lectura acestei variante este cea a unei scriituri mai crispate, mai "nervoase", mai declarative şi mai puternic infuzate ideologic decît a celei puse în scenă de prima variantă". Despre ce "infuzare ideologică" ar fi vorba?
Aceasta este, într-adevăr, prima impresie globală pe care mi-a lăsat-o această variantă încă de la prima lectură. Este totuşi o impresie... Deşi "doctrina" fericirii este şi aici prezentă, deşi ideea fericirii ca instanţă de validare a credinţei este recurentă şi în paginile acestei variante, parcă n-am mai întîlnit acelaşi calm, aceeaşi relaxare, aceeaşi detaşare din prima variantă. "Crisparea" se simte atît la nivelul limbajului, al scriiturii, cît şi la nivelul insistenţei asupra unor idei, în special a celor care vizează politicul. Bun, Steinhardt este un intelectual implicat, este ceea ce astăzi am numi, cu adevărat, un intelectual critic, pagini de reflecţie ideologică sînt destule şi în prima variantă a Jurnalului..., ca să nu mai vorbim de alte texte ale sale, începînd cu cele din Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale ori Libertatea (adunate în volumul Articole burgheze din cadrul Integralei operei lui N. Steinhardt, de la Polirom) şi sfîrşind cu un text înregistrat pe benzi de casetofon precum "Despre agonia Europei", din 1988, reprodus în Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea (1993). Chiar în prima variantă el îl citează, la capătul unor reflecţii despre compromisurile unor Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi, pe Mirabeau: "Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie". Şi apropo de Arghezi ori de Sadoveanu, chiar secvenţele care li se consacră în varianta inedită sînt mai "persistente" şi extinse faţă de cele din prima variantă (v. p. 90). Mai mult decît în prima variantă, N. Steinhardt analizează raporturile dintre cele două totalitarisme ale secolului al XX-lea, cărora le-a fost succesiv victimă: "Deosebirea dintre nazism şi comunism. Nazismul e mai naiv şi feroce, mai brutal, mai primitiv sălbatec. Şi mai pe faţă. Dar, zice Brice Parain, minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai teribile decît focurile de revolver" (p. 415). Trimite la conceptul orwellian de unperson (non-persoană, ne-persoană, echivalent al termenului mankurt din romanul lui Cinghiz Aitmatov), pentru a analiza fenomenul de depersonalizare în societăţile comuniste: "Ce urmăreşte ancheta penală politică într-un regim comunist? Depersonalizarea. Pierderea "feţei", adică distrugerea eului. Eul psihic şi etic şi eul exultant trebuie să piară înainte de moartea fizică a condamnatului. Acesta va fi devenit an unperson - în stil orwellian - cînd se produce lichidarea sa. Omului vizat ajunge să-i fie atît de silă de el însuşi, încît el: a) ori nu mai ţine să trăiască, ori b) se va mulţumi cu o viaţă strict fizică şi animală (pe aceasta regimul e dispus să i-o tolereze)" (p. 226). Cam în aceeaşi ordine de idei - şi mă refer la fragmente absolut inedite - îşi explică inaderenţa la comunism, recurgînd la psihanaliza lui Freud: ambele îi interzic individului - în viziunea lui Steinhardt - să se depăşească pe sine. "Economicul" (în comunism), la fel ca "libidoul" (în psihanaliza lui Freud), reprezintă un frîu, o barieră: "Comunismul îi spune omului: eşti o biată vietate cu nevoi materiale - atîta şi nimic mai mult -, nu te avînta! - întocmai cum Freud îi spune: eşti o biată vietate sexuală" (p. 443). Dezavuează, plecînd de la analiza romanului Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, într-un discurs mult mai caustic decît cel din prima variantă, utopiile comuniste ale unor occidentali, comunismul-hippie, mitul comunismului "mai bun" sau falsa idee că în Est comunismul a "trădat" principiile sacre ale marxismului (în fapt, n-a făcut decît să le confirme): "Poate alt comunism? Va fi poate altfel în Occident, ni se spune. Rămîne de văzut. Maşina e aceeaşi, roţile se învîrtesc la fel. Şi cele două canalii bătrîne nu-s mai bune nici ele. Deşi au scris atîtea volume şi au bărbi atît de patriarhale. (Dar şi dracii iau chip de cuvios monah.) Resorturile-s corupte: aceeaşi micime, tot invidia, tot ura, tot uriaşa ineficienţă. În teorie, ca idei? Nu funcţionează ele, ci internaţionala slugilor şi internaţionala turnătorilor, cele mai neînduplecate şi mai sigure de ele din lume. Mic, meschin, împuţit. Servicii de cadre, puşcării, camere de tortură şi Primusuri. Asta e, nimic altceva. Rasismul biologic înlocuit cu cel social. Birocraţia, slugăreala, denunţul. Şi unde-i bunăstarea cea făgăduită? Panait Istrati: Aşa-i, nu se poate face omleta fără a sparge ouăle - văd ouăle sparte, dar unde-i omleta?
Nu cred ca marxismul să fi fost "trădat" de comunismul sovietic. Cel care se arată, ăla e comunismul, nu altul. Să fim realişti, să fim tomişti. Credem ce vedem cu ochii, nu ce ni se spune. Sau vrem să ne lăsăm îmbrobodiţi ca-n proverbul "Crede ce-ţi spun eu, bărbate, nu ce vezi cu ochii tăi"? Nu ni se arată o imagine deformantă, ci lucrul în sine, autentic. Ăsta e! Iar un miliard şi jumătate de tineri imbecili, dincolo, înotînd în belşug şi dispunînd de mai multă libertate decît pot îndura, se despoaie în pielea goală, urlă, rîgîie ostentativ, îşi lasă barbă şi plete, nu se spală, cultivă jegul, fac gesturi obscene şi dragoste-n public, manifestează, ţin cuvîntări şi seminarii, aruncă pînă şi bombe pentru a realiza şi ei societatea coridoarelor cu maşinuţe de gaz. A "tovarăşului de la raion", spaţiului locativ, muncii patriotice neplătite, interdicţiei grevelor, cenzurii şi obligativităţii studierii marxismului. Le-aş ţine şi eu discursuri, începînd cu: dragi imbecili. Quod Jupiter perdere vult" (pp. 256-257).
Nu ezită, pentru că tot a venit vorba de utopii totalitare, să ironizeze atît compromisurile din timpul fascismului ale unor foşti coreligionari, într-un discurs accentuat germanofob, datat 1935 (v. pp. 17-18), cît şi utopiile comuniste ale aceloraşi, ca şi dezamăgirile lor ulteioare (v. p. 242). O făcuse şi în cele două volume de iudaism, publicate împreună cu Emanuel Neuman, în 1935 şi 1937. Şi exemplele pot continua... Şi totuşi, oricît de mult l-aş iubi pe Steinhardt, nu pot să nu constat că a căzut şi el în plasa celebrului discurs al lui N. Ceauşescu, din august 1968. Nu trebuie să ne mire faptul, Steinhardt nu e singurul (să ne amintim doar cazul lui Paul Goma) şi să nu considerăm plauzibile astfel de iluzii, după două decenii de teroare sovietică. Citez tot dintr-un fragment inedit: "21 August 1968/ Spuneţi ce vreţi, domnilor, discursul ţinut de Nicolae Ceauşescu de pe balconul din Piaţa Palatului rămîne un moment al conştiinţei româneşti. Demnitate, curaj. Şi din gura lupului. Mai bucuros şi mai mîndru decît oricînd a fi român" (p. 295). Numai că Steinhardt s-a eliberat destul de curînd din această capcană...

Permutări, combinări, reasamblări, dislocări, repoziţionări

Noua rearticulare a Jurnalului... luminează altfel mecanismele scriiturii lui N. Steinhardt?
După cum se ştie, după cum declară Steinhardt însuşi la începutul primei variante a Jurnalului..., acesta a fost scris après coup, "în temeiul unor amintiri proaspete şi vii". Spunea aşa: "de vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că îmi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta, în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă", asumîndu-şi riscul artificialităţii procedeului. Cronologia este bulversată, pulverizată... În literatura de ficţiune, această strategie este mai frecvent întîlnită, dacă n-ar fi decît să ne gîndim la recentul tradus Purificare de Sofi Oksanen. Autorul operează, independent de voinţa lui, cu un "timp al crizei" (ca să folosesc termenul lui Bahtin referitor la poetica lui Dostoievski) opus "timpului cronologic". Cu toate acestea, printr-o tensiune specială a narativităţii ori a notaţiei, Jurnalul... (ambele variante) creează o puternică iluzie a transmiterii faptelor în imediatul lor. Or, o astfel de scriitură permite un joc flexibil al permutărilor, combinărilor, reasamblărilor, dislocărilor, repoziţionărilor etc., joc de care Steinhardt uzează cu graţie în această nouă variantă. Cred că metafora cea mai pertinentă pentru descrierea acestui fenomen este cea a cubului Rubik. În "Notele finale" ale ediţiei am identificat 15 tipuri de diferenţe, pe care le-am argumentat cu unu-trei exemple. Asistăm la un foarte liber joc textual, care este şi un joc subtil al memoriei. Noua rearticulare de care vorbeaţi luminează şi un alt aspect (comun şi prietenului său Dinu Pillat): o nelinişte, o repetabilă angoasă a rescrierilor, a reelaborărilor, a "revizitării" textelor, prin care se "corectează infatuarea" - vorba lui Călinescu - şi care este semnul conştiinţei critice.

Dacă între 1989 şi 1990 Jurnalul fericirii a fost citit la Radio Europa Liberă, nu ar fi posibilă stabilirea filiaţiei între cele trei variante ale textului, prin compararea cu acele înregistrări?
Bineînţeles că ar fi posibilă! Dacă aş intra în posesia acestor înregistrări, aş fi foarte fericit... De asemenea, dacă s-ar deschide arhiva Monica Lovinescu/Virgil Ierunca de la Paris, poate că s-ar găsi acolo şi cea de-a doua variantă, ceea ce ar duce la risipirea multor incertitudini...

Printre fragmentele inedite ale noii ediţii e şi evocarea unei întîlniri din august 1927 a lui N. Steinhardt cu ruda sa îndepărtată, Sigmund Freud, şi gafa primului de a vorbi "de eretici în prezenţa Papei" (adică de Jung şi Adler). Cunoşteaţi întîmplarea, e inedită doar în contextul Jurnalului?
Foarte amuzant acest episod, cu atît mai mult cu cît cel care comite "gafa" este un adolescent de 15 ani. O întîlnire cu Sigmund Freud este consemnată şi în articolul "Freud şi arta" din volumul Critică la persoana întîi (1983/2011). De data aceasta, locul consemnat este casa lui Freud din Berggasse nr. 6 (în realitate, Berggasse nr. 19). În varianta inedită a Jurnalului..., acesta e hotelul Südbahnhof. Nu-mi dau seama dacă e vorba de o altă vizită sau de capriciile memoriei. În orice caz, în acest articol este descris interiorul locuinţei lui Freud (obsesia acestuia pentru statuete, ceramică, unelte şi obiecte de cult, pentru arta australă şi neagră) şi, mai ales, ni se oferă un detaliu picant: pe celebra canapea de psihanalist a lui Freud se afla o scoarţă... bucovineană. (de fapt, e vorba de două vizite pe care N. Steinhardt i le-a făcut lui Freud: cea din 1927 (vezi pagina 222), la care ne-am referit, şi una din 1928 (vezi pagina 358), în Bergstrasse, descrisă pe larg în articolul "Critică la persoana întîi" - notă G. A.)

„N-am să mor deloc. Te aştept“

Tot într-un fragment inedit, este povestită lunga aşteptare din iulie-august 1964 a eliberării în urma Decretului: "Trec 27, 28 şi 29 iulie şi nu sînt anunţat" - un 29 iulie, ziua sa de naştere, peste care diaristul trece fără nici o tresărire. Care e tonul general al fragmentelor inedite faţă de prima variantă, cea editată la Dacia în 1991?
Nu cred că se poate vorbi de o tonalitate comună, uniformă, monocordă a fragmentelor inedite din această variantă. Fragmentul la care vă referiţi (pp. 446-448) descrie un moment de fericire intensă a diaristului (mie mi-au dat lacrimile la lectura acestui pasaj). Este episodul în care deţinutul Steinhardt, cu cîteva zile înaintea eliberării, află că a primit un pachet de la tatăl său, pe care îl credea mort de mult, şi pur şi simplu "înnebuneşte" de fericire. Să nu uităm că, în 31 decembrie 1959, cînd Steinhardt a fost convocat la Securitate şi sfătuit de anchetatori să devină martor al acuzării, printre mijloacele de persuasiune ale acestora a fost şi şantajul emoţional: bătrîneţea tatei, faptul că acesta "va muri ca un cîine" dacă fiul va ajunge la închisoare etc. Or, după cum se ştie, tocmai venerabilul Oscar Steinhardt este cel care îl îndeamnă să nu-şi trădeze prietenii şi să-şi asume destinul. Ba chiar îi promite că... nu va muri: "Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc. Te aştept." Aşadar se ţine de cuvînt. Acest pasaj copleşitor transcrie bucuria victoriei. Ei bine - vorba lui Oscar -, nu toate fragmentele inedite respiră aerul unei atari intense fericiri. Chiar pasajul la care m-am referit este urmat de un altul în care se relatează despre o farsă stupidă a unui procuror de la Gherla...

În ce sens episoadele comune celor două variante sînt redactate diferit? Există mărci clare ale diferenţei, e vorba pur şi simplu de uitare la reluare?
Ei, aici e o mare problemă, care mi-a creat alte incertitudini. Nici unul dintre pasajele comune nu este formulat identic, nici unul dintre pasajele variantei inedite nu reprezintă o reluare ne varietur a fragmentelor corespunzătoare (comparabile) din prima variantă. Cititorul poate face aceste comparaţii urmărind notele marginale (din stînga, respectiv din dreapta paginii) prin care se fac trimiteri la paginile corespunzătoare din prima variantă (avînd ca suport ediţia din 2008 de la Editura Polirom). Ba mai mult, am identificat chiar diferenţe de redare a unor citate în cele două variante. Aceste constatări mă trimit la ideea unei redactări din memorie... şi a acestei variante pe care o publicăm acum. Or, dacă mergem pe ideea că această variantă le unifică pe celelalte două, e de presupus că această unificare s-a făcut cu cele două variante pe masă. Cum se explică atunci faptul că nu s-a preluat identic nici un fragment din prima variantă? Aici ar fi şi contraargumentul meu la ideea că aceasta ar fi a treia variantă. V-am spus că am argumente şi contraargumente pentru ambele ipoteze. Contraargumentul la ideea că aceasta ar fi a doua variantă ţine de dimensiunea textului (750 de pagini - varianta a doua, 529 de pagini - varianta de faţă). Incertitudinile se vor risipi doar atunci cînd va ieşi la iveală varianta a doua (sau ceea ce se consideră ca fiind varianta a doua), cînd, văzînd-o, voi putea exclama şi eu odată cu Psalmistul: "Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!" Nu ştiu dacă se poate vorbi de mărci clare ale diferenţei în cazul redactării episoadelor comune, în sensul identificării, cuantificării şi analizării unor constante ale acestor diferenţe. Cert este că ele sînt altfel formulate, iar acest altfel are multiple forme de expresie. Cred că acea "crispare", acea "nervozitate" de care vorbeam marchează şi reformulările, rescrierile pasajelor comune. Poate şi un discurs mai auster, mai direct, mai tranzitiv în această variantă (şi care poate este mai în acord cu clauza "neliterarităţii" jurnalelor)...

Dăruind vei dobîndi...

Extinderea unor fragmente în această (probabil) a treia variantă ţine doar de accentuarea unor valori - de pildă, nobleţea lui Radu Cioculescu, mort la Aiud, care "s-a purtat impecabil în tot cursul executării pedepsei" sau refuzul personal de a fi martor în procesul lui Ion Negoiţescu?
Fragmentele menţionate de dumneavoastră ţin într-adevăr de accentuarea unor valori. În aceeaşi categorie ar intra, de pildă, pasajul referitor la A.L. Zissu şi la refuzul acestuia de a semna apelul pentru pace de la Stockholm (v. pp. 36-37), extins faţă de episodul aferent din prima variantă (v. Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 256). Însă nu toate extensiile ţin neapărat de o asemenea paradigmă. De pildă, un fragment despre o discuţie calmă, relaxată, amicală cu Sanda şi Vlad Stolojan, Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, care are loc la Văratec în august 1971, discuţie în timpul căreia N. Steinhardt comentează în faţa unui magnetofon nuvela O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade (v. p. 258), extins şi acesta faţă de pasajul corespunzător din prima variantă (ed. cit., pp. 570-571). Şi acest fragment ţine de accentuarea unor valori, de vreme ce comentariul cu pricina îşi va găsi locul pînă şi într-o predică din volumul Dăruind vei dobîndi...

Dar în cazul fragmentelor rezumate în varianta inedită sau a celor dislocate? Există constante, sau e vorba doar de capriciile redactării? Aţi putea şi exemplifica?
Înclin pentru a doua variantă de răspuns. La capitolul dislocări, am dat ca exemplu, printre altele, fragmentul referitor la spitalizarea lui Steinhardt în urma unui îngrozitor accident de circulaţie din iarna 1967-1968, compact în prima variantă (ed. cit., pp. 594-596), dar dislocat în două pasaje repoziţionate în varianta inedită (v. pp. 432-433, respectiv pp. 460-461). Iar la capitolul rezumări, fragmentul referitor la discuţiile din închisoare despre descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă (v. pp. 184-185).

Convertire şi autobiografie

Fenomenul acesta al redactărilor succesive şi atît de subtil diferite este aproape unic în literatura noastră. Credeţi că noua variantă dezvăluie un alt "ultim Steinhardt" supus "paradoxurilor libertăţii"?
Un exemplu similar îl reprezintă memoriile lui Belu Zilber, a căror dactilogramă a fost confiscată în 1970, ceea ce l-a determinat pe autor să rescrie din memorie o altă variantă. Actor în procesul Pătrăşcanu (1997) şi Monarhia de drept dialectic (1991), ambele publicate la Humanitas, sînt două variante ale aceluiaşi text. Nu în ultimă instanţă, romanul Aşteptînd ceasul de apoi de Dinu Pillat, care cunoaşte trei etape de scriere/rescriere (1943-1944, 1948, 1948-1955), devine principalul capăt de acuzare a scriitorului în procesul din 1960, se pierde în arhivele Securităţii şi este redescoperit după 50 de ani. Cred că aceste exemple ne spun cîte ceva despre "paradoxurile libertăţii" exact în lumile în care libertatea este interzisă.
Acest fenomen ne dezvăluie, mai ales, dorinţa irepresibilă, exasperată, a lui N. Steinhardt de a depune mărturie şi de a lăsa această mărturie, în ciuda/în pofida/ în contra/împotriva tuturor obstacolelor şi opresiunilor. Despre lumile traumatizante prin care a trecut, despre ce i s-a întîmplat lui şi celor din jurul său. Jurnalul fericirii este proba unei investiţii totale în acest sens. Este şi jurnalul unei convertiri - or, se ştie, convertiţii simt nevoia irepresibilă de a-şi mărturisi experienţa. Sfîntul Patrick în Confesiunile sale recunoaşte: "Nu pot să nu dau glas atîtor binefaceri şi îndurării pe care Dumnezeu mi le-a oferit", iar Paul Claudel este şi mai radical în această privinţă: "Crezi că numai pentru tine ai fost convertit?" La fel şi Julien Green: "Astăzi sînt convins că ceea ce am primit ne-a fost dat pentru ca la rîndul nostru să dăm altora şi că în această ordine nimic nu ne aparţine în exclusivitate." Nancy Gaulthier, de la Universitatea din Tours, în Povestiri autobiografice despre convertire în Imperiul Roman, leagă chiar naşterea genului autobiografic în literatura europeană de experienţa convertirii. Nu altfel a fost şi pentru N. Steinhardt, care şi-a mărturisit acest impuls nu oriunde, ci într-un birou de anchetă, după confiscarea Jurnalului fericirii: "Am simţit nevoia - certă - de a-mi lămuri mie însumi motivele adîncii prefaceri religioase prin care am trecut. Mi s-a impus ca o necesitate spirituală lăuntrică o asemenea lămurire. Ea nu putea avea loc decît pe calea scrisului, care singur precizează şi defineşte" (Declaraţie din 16 decembrie, 1972). Iată... paradoxurile libertăţii...


interviu realizat de Simona SORA