(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 82, martie 2013)

 

Cartea lui Matei Călinescu despre relectură conţine - şi nu este partea ei cea mai puţin semnificativă - şi o teorie a lecturii. De cîte ori nu am evocat cu el acest subiect sub variatele lui aspecte! Lectura, spunea el, nu este o simplă "procesare" a informaţiei conţinute într-un text. Lectura este o operaţie mintală complexă. În timp ce citeşti, o mulţime de lucruri se petrec în capul tău. Asociaţii de idei, amintiri. Dorinţe... adăugam. Mai ales dorinţe. Lectura este o maşină de fabricat fantasme. Erotice, evident. Dar nu numai. Planuri... de călătorie... de mărire. Este o enormă diferenţă între a sta fără să faci nimic (în stare de perfectă trezie!) şi a citi. Cititul, însă, este foarte diferit de vis. În timp ce în vis legile logicii sînt abolite (aşa încît, de pildă, două persoane pot fuziona în una singură), în starea de citire vagabondajul minţii menţine logica.

Vorbeam cu el mai ales despre lectura literară. Dar chiar dacă citeşti o carte oricît de obiectivă, un tratat de istorie sau un memoriu de geologie, starea aceea particulară a minţii - pe care aş numi-o, pur şi simplu, starea de lectură - este în funcţie. Şi nu numai după canoane logice sau didactice. Asta este fascinant: tratatul de geologie te poate duce cu gîndul la cine ştie ce peisaj întîlnit într-o vacanţă, dar şi la oameni, neobişnuiţi sau banali, întîlniţi cu acest prilej.

...Dacă lectura devine total neatentă, dacă asociaţiile de idei se îndepărtează pînă a nu mai avea nici o legătură cu textul, nu riscăm oare un fel de criză autistă... care să facă lectura inutilă, chiar primejdioasă... delirantă? Sigur. Orice cititor este un critic in potentia, un judecător lucid, un public în sensul cel mai deplin al cuvîntului... şi totuşi, lectura neatentă are virtuţile ei. Un prieten căruia îi mărturiseam odată că mi se întîmpla să uit conţinutul unor cărţi pe care le citisem mi-a răspuns: "Nu se uită nimic." Orice carte citită lasă o urmă, aşa cum orice om care trece printr-o viaţă lasă o urmă, chiar dacă e uitat. Jules Romains, romancierul unanimist, a publicat acum o sută de ani Mort de quelqu'un (Moartea unui oarecare). Un om modest moare; între încetarea lui din viaţă şi înmormîntare pare, în conştiinţa cunoscuţilor, chiar mai viu decît fusese în viaţă. Apoi, imaginea se estompează... dar rămîne ceva. Chiar dacă amintirea lui ca individ dispare, rămîn cuvinte, comportamente, ticuri... Tot astfel, şi o carte lasă ceva după sine. Poţi să uiţi că ai citit-o... îţi rămîn însă frînturi de frază, convingeri, prejudecăţi... Aşa cum Danilo Kiš a imaginat în Enciclopedia morţilor o lume în care acţiunile cele mai banale, ale inşilor celor mai obscuri, se depozitează şi supravieţuiesc făptuitorilor, ne putem închipui o lume a textelor uitate care persistă prin fragmente, automatisme, vorbe, în uriaşul spaţiu al creierelor unite... Povara istoriei, din care facem parte ca particule infinitezimale, se înmulţeşte cu povara literaturii, cu urmele ei persistente în creierele noastre. Cultura este accesul temeinic, solid, la ce este cu adevărat important; dar este şi acest zumzet, ca al gîzelor într-o zi de vară, dăruind naturii un fond sonor. Să ne ferim să credem că trebuie să practici voit neatenţia cînd citeşti. Nu ar fi decît apologia superificialităţii şi aiurelii. Există acest zgomot de fond al lecturilor, misterios asociată cu mesaje din inconştientul nostru, el însuşi colorînd şi îmbogăţind povara inconştientului...