Traducerile lui Marian Papahagi din poezia lui Eugenio Montale sînt reunite în volumul Eugenio Montale. Poezii (Editura Dacia, 1988, 1999), volum care mai cuprinde note, bibliografie, o cronologie a operei, prefaţă şi antologie de critică literară asupra operei. Pentru aceste traduceri, lui Marian Papahagi i-a fost conferit în 1989 Premiul internaţional „Eugenio Montale“. Neputînd să îl ridice din motive care azi sînt istorie, profesorul Lorenzo Renzi de la Universitatea din Padova a repropus cu succes traducerile respective pentru Premiul internaţional „Diego Valeri – Città di Monselice“ în anul 1997. Argumentul a fost calitatea meritorie a acestora, precum şi faptul că îmbrăţişau întreg arcul de creaţie al poetului, fără a se limita la prime trei volume „canonice“ (Oase de sepie, Prilejurile, Furtuna şi altceva). Multe din aceste traduceri au devenit parte din volumul Eugenio Montale. Poezii/Poesie, în ediţia bilingvă din 2006 a colecţiei „Biblioteca italiană“ a Editurii Humanitas. Provocarea poeziei lui Montale – şi de aici şi a traducerilor acesteia – rezidă, după cum spunea poetul însuşi, în „fidelitatea fiziologică“ cu care acesta a căutat să redea în carnea sonoră şi ritmică a versului propria simţire, în sistemul de semnalizări paralele care se întăresc reciproc într-o ţesătură de rară intensitate. Cuvintele sînt, aşadar, îndelung chibzuite, iar vocabularul se sprijină pe resursele aulice, colocviale, dialectale ale limbii italiene, precum şi pe împrumuturi şi neologisme (în special în ultimele volume de versuri). Pe lîngă cunoaşterea poeziei lui Montale, acest lucru pretinde de la traducător o rezonanţă interioară puternică la scriitura acestuia, lucru pe care Marian Papahagi l-a confirmat în repetate rînduri. Totuşi, dificultatea poeziei lui Montale şi mai ales a traducerii lui rezidă nu atît în incredibila extindere a vocabularului invocat, cît în acosmismul formal voit al poeziei sale. Sonorităţile aspre, cezurile, ruperile de ritm, suprapunerea de ritmuri alternative prin noncoincidenţa dintre finalul de vers şi sintagma de sens solicită intens traducătorul. Cultura literară şi filologică a lui Marian Papahagi îl impunea însă, fără îndoială, ca un avizat al stratificărilor de sens şi al tehnicii formale (artizane în sens înalt) ale poeziei lui Montale. Marii provocări căreia Marian Papahagi a acceptat să răspundă a fost aceea că aspiraţia spre claritate, racordarea dintre materie şi spirit în veştmintele „adevărului artistic“ se opun permanent, la Montale, unui lirism nedefinit, acumulării intenţional neclare de sensuri. Poetul artizan a cerut traducătorului acelaşi laborator de decantare, de limpeziri succesive prin care cuvîntul devine unul şi de neînlocuit, iar Marian Papahagi l-a urmat ca nimeni altul pe Montale pe aceste culmi de rafinament verbal şi uman. Grazie Professore!(Gabriella Molcsan este traducătoare, fostă bursieră la Accademia di Romania din Roma)