De vorbă cu Radu Parschivescu despre limba română astăzi, despre ticurile verbale, limba de lemn şi „româna cu fixativ“ şi despre cea mai recentă carte a sa, Dintre sute de clişee, o analiză ironică şi spumoasă a clişeelor noastre de zi cu zi...

Cum este limba română astăzi? Ce este „româna cu fixativ“?

Limba română azi, din punctul meu de vedere, este bolnavă. I se fac nişte perfuzii tot mai năstruşnice şi nu cred că se va externa prea curînd sau o va face cu mai multe pocinoage decît a avut atunci cînd s-a internat (acum vreo cîteva decenii), de cînd folosirea clişeelor a devenit normă, un fel de gimnastică verbală impusă. Asta se întîmpla prin anii ’60-’70, cînd exista un anumit tip de clişeistică, cea de plenară, pe care multă lume a împrumutat-o prin programele de ştiri. După ’90 s-a schimbat esenţa lemnoasă, dar nu s-a schimbat năravul şi-atunci „româna cu fixativ“ este exact deprinderea asta, a tot mai multor oameni, de a vorbi în structuri prestabilite, în formule-cartuş (ca numele faraonilor), care se rostesc doar aşa – n-ai voie să amputezi nimic pentru că dispare tot sensul. „Româna cu fixativ“ este româna stropită de lene, lenea este fixativul care încremeneşte limba în nişte structuri amorţite, rigide, iar lenea asta este – înainte de lenea vorbirii – lenea gîndirii. Mi-e greu să cred că un om care gîndeşte cursiv şi elastic poate vorbi blocat, încremenit şi fără nuanţe. De la o gîndire şleampătă te aştepţi fie la un limbaj şleampăt, fie la o exprimare pur convenţională, de multe ori golită de mesaj, ce recirculă nişte formule în care cineva se face că vorbeşte şi altcineva se face că aude.

Limba de lemn nu este organică, ea nu se degradează decît foarte lent. Cum putem s-o „reciclăm“?

Cred că prin biblioteci în primul rînd. Dacă am avea cît de cît timp pentru toaleta mentală, ar fi o idee, pentru că aşa cum eşti grijuliu cu sănătatea ta fizică, s-ar cuveni să fii şi cu sănătatea ta mentală şi cu mijloacele tale de exprimare, altfel vei avea o colonie de mutanţi care va comunica într-un stil şablon şi la celălalt capăt vei avea un receptor mutant care va prelua formule automat, pe negîndite şi va şti că a trecut prin mişcările obligatorii, dar la sfîrşitul întrevederii, al comunicării, va rămîne cu nimic, cu un soi de praf care s-a aşternut pe ceea ce era cîndva organismul viu al limbii şi pe care nu va putea să-l scuture indiferent ce va face.

Cine sînt schingiuitorii limbii române? Altădată Eminescu vorbea de „fonfii şi flecarii“, dvs. vorbiţi de gargaragii care se închină la Sfînta Gargara...

Da, aşa este şi sper să nu fiu pedepsit cu vreo incursiune punitivă de prin Valea Jiului, deşi acolo perechile minimale şi paronimele n-au trecere. Schingiuitorii sînt toţi cei care n-au ruşine în momentul în care comunică public şi asta înseamnă – eu am dat exemple din presă, dar presa nu este cea mai vinovată, ci cea mai vizibilă – omul de rînd, politicianul, preşedintele de club, tînărul care a preluat formulele astea de la altă generaţie şi se simte dator să le folosească; înseamnă, din păcate, oameni din industria cărţii – aici e tristeţea mea cea mai mare pentru că eu funcţionez în sistem şi constat cu mîhnire că nici aici, unde limba ar trebui slujită cu maximum de competenţă, nici aici nu dispar clişeele, nu dispare tentaţia de a merge pe linia minimei rezistenţe. Din punctul meu de vedere, folosirea clişeelor este o formă de balet pe minima rezistenţă.  „Dincolo de fandările  spre gaura cheii“

Limbajul este o imagine, o imitaţie a lumii. Cum arată realitatea românească văzută prin intermediul limbajului?

Da, noi aşa ştiam. Este varianta ei de plastic. O lume cu foarte mult sclipici, o poleială, cu puţin miez, falsă în bună măsură şi care, de fapt, asigură o faţadă, pentru că pe noi asta ne interesează. Dincolo de fandările spre gaura cheii pe care le exersăm în fiecare zi, ne interesează ca faţada să arate bine; că în spatele ei cade şandramaua, asta nu contează. Limbajul, la ora asta, reflectă aplecarea pentru aparenţă, pentru pojghiţă. E un limbaj care nu merge în profunzime pentru că nu are el însuşi profunzimea necesară. 

Horia-Roman Patapievici v-a numit moralist; aş glumi şi-aş spune că sînteţi un La Rochefoucauld al României. Ridendo castigat mores. Dar este suficientă privirea bonomă, domnească, însă oarecum îngăduitoare?

Evident că nu e suficientă, dar eu altceva nu practic la ora asta, nu mă simt în stare. H.-R. Patapievici a vrut să-mi facă – şi mi-a şi făcut – un compliment numindu-mă moralist, dar mi-a creat un portret cu totul fals. Sînt orice, numai moralist nu şi n-am vînă de reformator, de om care asanează, de băiat de la salubrizarea socială care vine şi îndreaptă. Nu, nu rectific nimic, ci pur şi simplu încerc să scriu lucruri vesele care să aibă în spate o temă la care să te gîndeşti. La Rochefoucauld avea marea calitate a vorbelor ironice şi autoironice în acelaşi timp. De la el mi-a rămas o zicere care mă bîntuie: „Bătrînii încep să dea sfaturi bune atunci cînd nu mai pot să dea exemple proaste“. Bonomia e necesară, dar nu cred că-ţi ajunge; n-aş şti ce trebuie în afară de bonomie şi de autoironie, dar autoironia e obligatorie. Cunosc cîţiva oameni care se pot lua singuri în derîdere, evident intrînd într-un joc, într-o convenţie, iar oamenii ăştia sînt oameni stăpîni pe mijloacele lor, pe lecturile lor şi pe arta bunei convieţuiri. L-am dat întotdeauna exemplu pe Radu Cosaşu care este un autoironic spumos, ceea ce înseamnă că are un echilibru lăuntric, o formă de întîmpinare a realităţii care combină cordialitatea cu umorul, cu floreta. Şi el pune la punct, şi el spune lucruri care nu-ţi cad bine la stomac, dar stilistica îl impune în faţa altora. Cred că trebuie să existe o stilistică a umorului şi a poantei.

Cît de creativă este limba română? Se mai poate inova, mai există creatori de limbă ca Eminescu, ca Nichita Stănescu?

Mă tem că la ora asta nu, pentru că a dispărut verva întemeietoare; reflexul, acum, este să conservi ce există deja şi să mergi pe căi bătătorite. Inventatorii, oamenii noi în limbă sînt foarte puţini astăzi. Nici nu este o limbă care să se preteze gramatical invenţiilor, comparativ cu engleza, de exemplu. În română, dacă spui a moşcrăciuni, lumea îţi aduce un medicament şi-un pahar cu apă. Româna are însă o altă calitate, insuficient exploatată: deschiderea spre calambur. Deşi calamburgiii au cam dispărut, mai sînt cîţiva buni, cum e Foarţă, pe care îl apeşi pe un buton şi-ţi vorbeşte în calambururi pînă îl apeşi pe celălalt buton ca să se oprească. Henri Stahl era aşa, se şi prezenta: „Eu sînt Gicu Calamburgicu“. Dar nu mai există ispita de a cutreiera prin limbă şi de a descoperi ici-colo un sens nou, o posibilitate de a ramifica limba. Dacă însă mă pui să aleg între o limbă în curs de sofisticare şi o limbă în care să nu se mai folosească decît în afirmativ, care în loc de pe care, recunosc că aş prefera varianta sănătoasă. Dacă păstrezi starea de sănătate a limbii, dacă o consolidezi şi elimini toţi paraziţii ăştia care sînt prim-miniştri, şefi de partide, nu doar oameni din fotbal, atunci poţi să-ţi permiţi să umbli şi la şurubăriile intime şi la rafinamente.

După 1990 am trecut prin diferite perioade în care a existat cîte un tic predominant: perioada „deci“, perioada „ca şi“, acum există „o zi bună“, lupta seculară „care“/„pe care“, unul care îmi place mie teribil – „mă duc în Paris, în Bucureşti“, şi mai există şi „Mai am decît un dor“. Care te enervează cel mai tare şi de ce apar periodic altele?

Depinde de vehiculul care le pune în circulaţie; dacă el se numeşte televiziune, atunci partida e pierdută. Cînd eram profesor, am păţit un accident de genul ăsta. Încercam să-i conving pe nişte copii de clasa a V-a că numele proprii se scriu cu literă mare şi ei au zis: „Ba nu, pentru că noi am văzut la televizor pe generic că se scriu cu literă mică“. Îţi pierzi orice argument în faţa acestei opoziţii. Nu mă enervează unul în mod special, ci perspectiva ca ele să devină normă în viitorul foarte apropiat. În momentul acela, domnii Geoană şi Tăriceanu vor fi absolvit, vor deveni mari pedagogi ai limbii române, nişte vizionari care, iată, au anticipat bunul mers al limbii. Şcoala e neputincioasă. Nu ştiu dacă e vreunul mai nociv decît altul, toate sînt la fel, e de văzut ce bate pînă la urmă – dicţionarul sau deprinderea; în jur sînt mai mulţi oameni care vorbesc incorect decît care vorbesc corect.  

 Limba română se degradează în acelaşi ritm cu societatea? În ce măsură îi mai reprezintă pe români ceea ce spun? 

Da, e bună întrebarea. Într-o măsură, nu pot să cuantific; în orice caz, aparenţa se impune în faţa esenţei, ăsta e păcatul mare. Pînă acum, vorbitul cu orice preţ era condiţie de legitimare, indiferent că avea cine să te asculte, că aveai ce să spui. Se degradează în paralel cu alte lucruri care se degradează în societatea românească, de pildă cu gînditul. E o lume care gîndeşte prin împrumut, prin procură şi care simte aceeaşi nevoie de tătuc ca şi în politică. De ce să gîndeşti cu mintea ta? E mai comod să preiei reţete, consumul neuronal e mai mic. Meteahna este gîndirea care se deteriorează şi asta se leagă de discursul public, de comportamentul public. Ele se strică împreună, nu separat. 

Cum vezi nostalgia neocomunistă care se manifestă de la filme precum Amintiri din Epoca de Aur la tinerii care poartă din teribilism tricouri cu Che Guevara?

Îmi aduc aminte că o crainică de la sport l-a prezentat pe Che Guevara drept un mare erou anticomunist. E o vorbă: „Cine regretă comunismul îl merită înapoi“. Dar îl merită înapoi cu tot ce a însemnat el, pentru că aici se produce mişcarea derutantă şi greşită. Comunismul e văzut acum ca un lucru demn de nostalgia noastră, pentru că noi stăm şi bem cafea şi Coca-Cola, fumăm ţigări străine şi ne uităm la posturi internaţionale. Şi atunci îţi poţi permite să spui: „Comunismul n-a fost aşa...“. În momentul în care îl ai înapoi cu tot ce a însemnat el, îţi dai seama în ce eroare de judecată şi de memorie te aflai. Filmele de genul acesta îşi au rostul lor. Eu sînt dispus să-i bat la cap pe toţi tinerii pe care nu-i interesează ce-a fost atunci; sînt vinovaţi dacă nu-i interesează. Ignorîndu-ţi trecutul, eşti nepregătit pentru ce ar putea să se întîmple la un moment dat. Îi înţeleg pe nostalgicii sinceri şi pe cei care au un set de determinări care să le justifice nostalgia; îi înţeleg, dar nu-i aprob. Dar pseudo-nostalgicii care au tricouri cu Che Guevara pentru că aşa e cool sînt nişte oameni prost informaţi şi prost aşezaţi. Din manualul de istorie nu afli de frica în care ai trăit; nu numai de foame şi frig, ci în primul rînd de frică – astea sînt lucruri pe care noi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă le transmitem pătimaş, deformat, subiectiv. E mai bine să le transmiţi decît să spui: „Norocul lor, e mai bine că n-au apucat aşa ceva“. 

Caragiale avea liste de nume, de cuvinte şi expresii. În „Ţara lui Escu“, el inventase sau găsise nume ca Ampotrofagu, Sublimatin, Scuipici. Ai asemenea liste?

Mai am, da. Îmi dă din cînd în cînd prin cap cîte un nume pe care trebuie să-l fac personaj şi-aici folosesc sunetele sugestive ale limbii române – î-ul şi ă-ul, care sînt nişte sunete foarte bune, mai ales pentru personaje caricaturale. Tatăl meu, cînd îl vedea pe Octav Cozmîncă, îi spunea Pîzdîrcă. Mi se pare un nume fabulos şi cred că o să fac din el un personaj. Expresii mai notez din cînd în cînd, n-am ca Oscar Wilde carneţel de bal (el avea un carnet în care-şi nota replici pe care le folosea apoi şi multă lume credea că sînt ale lui; nu erau toate), dar cînd dau peste o expresie care are suc, o notez pe un plic, pe un colţ de hîrtie şi le ţin într-un sertar în ideea că la un moment dat, cînd o să mai scriu ceva gen Bazar Bizar, or să-mi ajute. O sursă foarte bună este multitudinea de forumuri unde găseşti nişte lucruri epocale şi unde apar oameni cu instrucţie precară care folosesc tot felul de lucruri necovenabil şi incorect, dar şi oameni cu pretenţii care spun: „Nu-ştiu-cine a proliferat injective“, ceea ce mi se pare o performanţă.

Ce le-ai spune schingiuitorilor limbii române care nu ţin cont de „Româna nu e a mea, nu e a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri“? Le mai rămîne ceva urmaşilor din româna frumoasă?

Le rămîne ce-a rămas în cărţi. N-aş putea să le spun ceva pentru că nu m-ar crede şi eu aş părea un diriginte tembel care încearcă să domesticească nedomesticibilul. N-aş putea să mă prezint în faţa lor şi să le spun: „Uitaţi de ce trebuie să faceţi aşa“. Fie nu m-ar crede, fie aş părea un ins ciudat venit de undeva dintr-o zonă tulbure, fie aş fi luat cu pietre. Şi-atunci n-am sfaturi şi sugestii pentru ei, n-are rost să devii ridicol. Iar imperativul nu funcţionează, nu poţi fi jandarm decît dacă vrei conflict cu orice preţ, iar eu nu vreau. Eu pun sub ochi o carte care sper să fie citită în cheia corectă şi mă bazez în continuare pe cele cîteva lumini care există în discursul public şi pe calitatea modelor de a fi mode, adică perisabile. Asta e singura mea nădejde. E mai greu să crezi sau să speri că peste cincisprezece ani vei avea un limbaj degajat, dezinvolt şi dezbărat de toată zgura asta înconjurătoare. Nu cred în reţete, cred pînă la un punct în capacitatea ironiei de a produce nişte efecte, dar dacă ironia nu găseşte un ecou, orice lecţie de dirigenţie, orice imperativ, orice ameninţare devin inoperante. Mi-ar plăcea să spun că speranţa moare ultima, dar n-o să spun. 

a consemnat Nadine Vlădescu