(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012)

Prezent în carne şi oase la Istanbul la deschiderea Muzeului Inocenţei, prima întrebare care mi-a venit în cap a fost cum de nimeni nu s-a gîndit pînă acum să dedice un muzeu unei cărţi. A fost, probabil, nevoie de un scriitor cu o pasiune vecină cu obsesia pentru ficţiune, o mare fascinaţie pentru oraşul natal şi o dragoste mai veche, abandonată între timp, pentru pictură. Ideea tandemului roman-muzeu a lucrat în mintea lui Orhan Pamuk vreme de 15 ani. Romanul a fost lansat în 2008, muzeul - în această primăvară.

„Am scris romanul adunînd obiectele pentru muzeu, gîndindu-le pe amîndouă ca pe mici enciclopedii ale dragostei. Romanul şi muzeul pot funcţiona separat: cartea este imaginaţie verbală; muzeul, plăcere vizuală.“ Catalog adnotat precum un roman, pereţii muzeului conţin fragmente reproduse manual de Pamuk însuşi, fragmente care însoţesc obiectele ficţiunii: „Vizualizarea este diferită de naraţiune. În roman există sentimente şi reacţii, detaliile pot fi găsite aici, în muzeu, unde am transformat timpul în spaţiu, recreînd atmosfera lumii de cuvinte din carte. De fapt, întreaga civilizaţie europeană se găseşte adunată, peste tot, în cutii cu obiecte private. Muzeul nu a fost conceput după logica imperiului, am vrut să-l fac mic şi personal“, mai spune Orhan Pamuk, vizibil fericit să ideea lui de a plasa o poveste imaginară într-o casă reală a prins, în sfîrşit, contur şi este... vizitabilă.

Amenajat de Pamuk însuşi, împreună cu un grup de arhitecţi, pictori şi designeri, într-o casă construită în 1897 (preţul de achiziţionare al casei, plus cheltuielile de amenajare, ne spune Pamuk, au depăşit un milion de euro, adică suma primită de la Academia Suedeză cînd i s-a decernat Premiul Nobel), muzeul are trei etaje şi conţine 83 de casete de sticlă (exact cîte capitole are romanul) pline cu miile de obiecte pe care scriitorul le-a achiziţionat în ultimele decenii de prin tîrguri, talciocuri şi anticariate, sau i-au fost dăruite de prieteni şi chiar de către cititori. Bilete de loterie, cutii de chibrite şi periuţe de dinţi din anii '70, sticluţe de raki sau parfum şi tot felul de articole de cosmetică, ceasuri, portofele, mici piese decorative, fotografii, ziare, postere de film, haine etc., plus un perete de sticlă în care au fost prinse nu mai puţin de 4213 de mucuri de şigară, sub fiecare fiind scris momentul din roman în care ţigara respectivă a fost fumată de eroina Füsun.

"O colecţie de obiecte modeste ale vieţii de zi cu zi... Dacă literatura face ca lucrurile obişnuite să arate frumos, muzeul pune în lumină cele mai mărunte obiecte din viaţa noastră. Muzeul este dedicat deopotrivă oraşului Istanbul şi vieţii private, este o capsulă a timpului dedicată ultimilor 50 de ani. Muzeul prezervă deopotrivă detalii ale vieţilor oamenilor şi viaţa naţiunii, căci Istanbulul s-a schimbat enorm în ultimii 50 de ani. În ultimul deceniu chiar am simţit că nu mai pot ţine pasul cu aceste schimbări. Mi-am dat seama că trebuie să grăbesc scrisul. Muzeul, spre deosebire de cărţile mele, nu are o conştiinţă politică. Vorbeşte despre inocenţa faţă de dragoste, căsătorie, sex şi viaţă, în general, a oamenilor din clasa de mijloc de acum o jumătate de secol. De atunci, oamenii au devenit tot mai bogaţi, iar viaţa lor, tot mai modernă", a mai spus Pamuk.

Muzeul funcţionează, de fapt, precum corpul arhitectural al romanului, toată recuzita din carte este aici, doar personajele lipsesc, căci chipurile lor sînt singurele care aparţin imaginaţiei cititorului, explică scriitorul. Conceptul de roman-muzeu al lui Pamuk se joacă, astfel, cu o idee de reflecţie reciprocă între realitate şi ficţiune care i-ar fi plăcut lui Borges: istoria (reprezentată de obiecte) a inspirat ficţiunea (care a luat forma romanului) ce s-a muzeificat (prin expunerea în vitrină a obiectelor), căpătînd atributele realităţii. Ficţiunea devenită mediator între istorie şi realitate, generînd realitate palpabilă prin obiectele investite în actul ficţiunii, un circuit care filtrează istoria prin ficţiune, făcînd-o şi mai reală, dar şi mai misterioasă. Ca metaforă a naraţiunii crescute în fanta dintre cuvinte şi obiecte, Muzeul Inocenţei este, simbolic, şi un laborator de teorie a literaturii.

"Dar, dincolo de toate acestea, mi-ar plăcea ca muzeul să devină locul unde cuplurile de tineri turci îndrăgostiţi să vină şi să se sărute", mai adaugă Pamuk, al cărui roman vorbeşte despre povestea de dragoste dintre Kemal, un tînăr de familie bună logodit cu Sibel, fată de aceeaşi condiţie, şi Füsun, o tînără vînzătoare care-l aruncă în vîltoarea obsesiei pentru obiecte, singurele care-i pot recupera şi reconstitui pasiunea interzisă, pierdută. Amintirea lui Füsun este întreţinută de Kemal prin strîngerea obiectelor rămase de la ea sau care i-ar fi putut aparţine. Obiecte fetişizate acum şi de cititorii cărţii care le vor găsi expuse în vitrinele muzeului, inclusiv rochia şi pantofii galbeni ai lui Füsun. De altfel, cu fiecare etaj urcat al muzeului, pătrunzi tot mai adînc în atmosfera cărţii şi te apropii tot mai mult de arheologia poveştii de dragoste: în mansardă se află patul şi papucii de casă ai lui Kemal. "Între 7 şi 22 de ani mi-am dorit să devin pictor, astfel că aranjarea cutiilor cu obiecte şi faptul că m-am implicat fizic în amenajarea muzeului răspunde acelei mai vechi chemări de artist vizual", mai spune Pamuk care povesteşte cum, în momentele de oboseală, mai trăgea cîte un pui de somn în patul de la mansardă al personajului său.

Aflat pe strada Çukurcuma, aproape de centrul turistic al Istanbulului, în cartierul unde scriitorul a copilărit, muzeul vieţii private a Istanbulului ultimei jumătăţi de secol era cunoscut încă dinainte de deschiderea lui oficială drept "muzeul lui Pamuk". Indicatoarele te îndreaptă spre el, dar oricum localnicii sînt acolo să te conducă pînă la intrare. Preţul biletului de intrare ajută la întreţinerea muzeului care, deocamdată, este finanţat din drepturile de autor obţinute din traducerea cărţilor lui Pamuk. "97 % din aceste resurse au fost investite în cumpărarea casei şi în amenajarea muzeului", a răspuns Pamuk ziariştilor interesaţi de suma investită în acest muzeu dedicat, măcar indirect, şi sieşi. Căci muzeul are şi un gift shop de unde pot fi cumpărate cărţile scriitorului, postere, calendare, magneţi, agende, creioane şi restul de suveniruri purtînd imaginile obiectelor expuse.

Publicat în anul 2008, romanul Muzeul Inocenţei a apărut în peste 60 de traduceri (cu aceeaşi copertă), inclusiv în limba română, în traducerea Luminiţei Munteanu, la Editura Polirom care, de altfel, i-a dedicat scriitorului o serie de autor. Mai multe despre carte şi muzeu găsiţi la themuseumofinnocence.com.

(acest articol a fost realizat cu sprijinul ICR Istanbul)

Vizualizaţi aici o galerie foto cu Muzeul Inocenţei.