(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 82, martie 2013)


Călătoria lui Ion Vinea spre Paris începea pe peronul Gării de Nord. Nu ştim dacă primul drum s-a petrecut, precum cel al eroilor săi din Venin de mai, la clasa a II-a. Mai tîrziu însă, scriitorul (şi, între 1928-1932, deputatul în Parlamentul României) avea, cu siguranţă, mijloacele necesare să călătorească cu vagonul de dormit, într-un tren expres, "cu vagoane înflorite şi luminate ca un bal, tren de lux pentru drumuri îndepărtate." Îi plăcea să călătorească singur, trăind încă din timpul voiajului sentimentul de eliberare. De cele mai multe ori, citea. Uneori, avea bucuria să întîlnească persoane speciale. Aşa s-a întîmplat în septembrie 1931, cînd, în persoana unui tovarăş de vagon cu o înfăţişare aparte, avînd "o nobleţe sigură de sine, mai mult chiar, o aristocraţie firească", îl descoperă pe regele Boris al Bulgariei, călătorind incognito alături de un colonel în civil şi de un servitor, să-şi cunoască logodnica. Curînd, în urma simpatiei pe care i-o trezeşte colonelului, scriitorul român este invitat în compartimentul regal, acolo unde se instalează o atmosferă de "voioşie cordială", iar regele "se interesă de ultimele noutăţi literare franceze şi germane, vorbi apoi de presa din toate ţările, de caracterul diferitelor popoare", dovedind că lecturile sale "se întind pe mai multe limbi." Mai tîrziu discutară, inevitabil, politică, inclusiv relaţiile româno-bulgare, chestiuni în care regele avea "un accent de scepticism surîzător şi de regret în care optimismul biruie totuşi."
În acelaşi vagon, din Budapesta urcă, precedată de neobişnuit de multe bagaje, o doamnă "zveltă, blondă, înveşmîntată într-o rochie de culoarea romului." Nu e o figură oarecare în Europa acelor ani, ci este doamna Claire Boas de Jouvenel, "soţia fostului ministru de Interne francez, astăzi ambasador la Roma, d. De Jouvenel, şi mama tînărului şi celebrului economist Bertrand de Jouvenel" (Ion Vinea, Opere, IX, ediţie de Elena Zaharia-Filipaş şi Magda Răduţă, Bucureşti, 2012). Născută în 1978, scriitoare ea însăşi (sub pseudonimul Ariel), doamna De Jouvenel anima un salon considerat drept "plaque tournante du Paris distingué et cultivé pendant vingt ans" / "placă turnantă a Parisului distins şi cultivat, vreme de douăzeci de ani", nefiind străină nici de lumea politicii, în care joacă "un rôle d'hôtesse officieuse de la diplomatie française" / "un rol de gazdă oficioasă a diplomaţiei franceze" (Olivier Dard, Bertrand de Jouvenel, Paris, 2008). Ion Vinea păstrează o relaţie cu doamna De Jouvenel, şi dincolo de împrejurările acestei călătorii. Dovadă este scrisoarea de recomandare pe care aceasta i-o face, în anul următor, către Edouard Herriot, preşedintele Franţei: "Cher Président et Ami, Jean Vinea, directeur d'un grand journal roumain, serait hereux d'avoir un mot d'introduction aupres de vous. M. Vinea est un grand ami de la France depuis toujours et je suis certaine que vous aurez plaisir à vous entretenir avec lui" / "Stimate Preşedinte şi Prieten, Ion Vinea, directorul unei importante reviste româneşti, ar fi fericit să vă fie prezentat. Dl. Vinea este dintotdeauna un mare prieten al Franţei şi sînt sigur că v-ar face plăcere să staţi de vorbă cu el" (Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti). Deşi Herriot era o figură nu doar importantă, ci şi interesantă a stîngii franceze, el însuşi scriitor şi autorul uneia dintre primele cărţi occidentale entuziaste despre La Russie nouvelle (1922), mă îndoiesc că Ion Vinea a ajuns să-l întîlnească. În schimb, cred că este de subliniat farmecul pe care, oricare ar fi fost mediul în care intra, scriitorul român îl exercita.

Cu Tristan Tzara "în inima Montparnassului"

Odată ajuns la Paris, indiferent de an sau de sezon, Vinea prefera să locuiască în Montparnasse, cartierul artistic în cea mai mare vogă de la începutul anilor '20. E posibil ca prima dată (şi, în general, la începutul anilor '20) să fi locuit modest, asemenea lui Andrei Mile, eroul din Venin de mai, pe rue Boissonade: "O uliţă cenuşie stăvilită de un zid înalt, pe care se afla un vas de marmoră şi un şuvoi de iederă. Locuia într-o celulă îngustă şi ieftină, numai pentru satisfacţia de a se afla în inima Montparnassului şi de a putea descinde în tot momentul în cafenelele şi barurile cartierului, tixite de acea lume pestriţă şi pretenţioasă, din care se recrutau pe atunci celebrităţile mondiale." (Venin de mai, Cluj, Dacia, 1971)
Mai tîrziu, în vara lui 1929, îi scrie lui Tristan Tzara un mesaj expediat într-un plic cu antetul hotelului: Grand Hotel Haussman, 6 rue de Helder: "S.O.S., cher vieux, primeşte apelul meu provizor. Îmi trebuie pentru mîine şase sute cinzeci de franci (tractirul, spălătoria etc.) pe cari nu-i am fiindcă n-am primit încă ratele recompensei mele naţionale. Pentru cîteva zile deci adu-mi tu, deseară, la Codrencile, această mitologică sumă pe care ţi-o voi remite apoi [...]. Nu te supăra şi tu, cum mă supăr eu, că te supăr." (Fondul Tristan Tzara, Biblioteca Jacques Doucet, Paris) În toamna lui 1930 locuieşte pe 26, rue de Dragon, acolo unde mama, Olimpia Iovanache, îi trimite cu asiduitate veşti din ţară.
Tristan Tzara rămîne prietenul cel mai apropiat şi, cel puţin în anii '20, Vinea umbla prin Paris "însoţit mai întotdeauna de vechiul nostru coleg de la G.C.S.R. şGeneraţia Care Se Ridicăţ, devenit medicinist, care acum purta monoclu, şchiopăta cu discreţie şi răspundea tot la regalul nume de Clovis." Este transparent că sub identitatea imperială a acestui personaj (Clovis e întemeietorul dinastiei Merovingiene, întemeietor de ţară) se ascunde Tzara, în raport cu care eroul ficţional Andrei Mile se prezintă - cu umor - ca fiind Pepin cel Scurt. Romanul neterminat reţine, de altfel, şi un portret mai amplu, uşor de citit: "un tînăr calm, mijlociu de statură, cu părul brun şi ondulat, adus pieziş spre fruntea în chip de cupolă de la o cărare aleasă cu grijă. Sprîncenele arcuite şi lungi îi umbreau ochii struniţi, de faun şugubăţ. Nasul, cu nări largi şi neastîmpărate, cobora printr-o linie uşor acvilină spre o gură lacomă, cu buze roşii bine croite." După cum reţine, de asemenea, şi deviza acestuia: "Suspend morala", rostită "cu o voce placidă şi cu un calm absolut."

Cu Constantin Brâncuşi. De la Impasse Ronsin la Contimporanul

Cei doi mergeau adesea în vizită la Constantin Brâncuşi, în Impasse Ronsin, situat tot în Montparnasse. Pe Tristan Tzara, sculptorul îl adoptase îndată după descinderea acestuia la Paris, în 1920. Tînărul dadaist trecea adesea pragul atelierului, aducînd cu sine oaspeţi din lumea sa tumultuoasă. Spre exemplu, la 1 decembrie 1921, Tzara se anunţă printr-un bileţel: "Cher ami, Mme Picabia, Man Ray, une dame américaine et moi, nous avons l'envie de venir vous voir demain après-dîner. Est-ce qu'on ne vous dérange pas? Je serais tres content de vous voir, mais ne vous gênez pas de me dire, si nous tombons mal." / "Dragă prietene, Dna Picabia, Man Ray, o doamnă din America şi cu mine am dori să vă vizităm mîine după-amiază. V-am deranja? M-aş bucura foarte mult să vă văd, dar vă rog să nu vă jenaţi să îmi spuneţi dacă picăm prost." (Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească, ediţie de Doina Lemny şi Cristian-Robert Velescu, Bucureşti, 2004; din acelaşi loc sînt citate şi celelalte scrisori adresate lui Brâncuşi)
Printre americancele celebre în Parisul acelui deceniu, cei doi aveau cel puţin o prietenă comună, pe Nancy Cunard, căreia Tzara îi dedică volumul din 1925, Mouchoir de nuages, iar Brâncuşi îi făcuse un portret în lemn, Jeune fille sophistiquée, în 1924.
Există toate temeiurile să credem că Vinea însuşi devenise "simpatic acestui faimos compatriot" care, primindu-l alături de alţi tineri prieteni români, îl "ospăta cu teorii de artă şi ades şi cu de-ale mîncării." Întreaga scenă vag ficţionalizată din Venin de mai care reţine episodul unui asemenea ospăţ este memorabilă. Preţioasă este descrierea mitologicului atelier, păstrată în destule mărturii de cei care i-au trecut pragul, dar în evocarea căruia Vinea are o acuitate specială: "Pe lespezi, pe socluri şi piedestale se înălţau sculpturi ciudate care păreau smulse cu sapa trecutului îndepărtat. Străluceau opriţi în spaţiu cu o lumină de basm, peşti şi păsări de metal, ideal de simple şi de vii în nemişcarea lor, în care se resfrîngeau orele. Toate se desprind aici pe un fond răvăşit, ca o năruire de minerale într-o peşteră cu stalactite şi stalagmite în care lacurile moarte sînt metale semănate la întîmplare, iar zborurile şi gesturile au încremenit în penumbra de veacuri."
Este un loc în care Andrei, dublul ficţional, "se simţea la largul său", nesfiindu-se să arate că "admiraţia lui merge pînă la evlavie." Demonstraţia culinară cu care începe seara este doar fundalul pe care se poartă adevăratele lecţii ţinute de către amfitrion, consacrate artei şi amorului. Tinerii îşi regăsesc propriile insurgenţe în opiniile lui Brâncuşi care, între altele, crede despre Michelangelo următoarele: "Nimic mai urît decît aceste exhibiţii de biftecuri, care sînt statuile lui cele mai celebre!" De aici, trecerea e simplă spre propriile idei despre artă: "Sculptura [...] e închisă în materialele care o conţin. N-ai decît să ghiceşti ce zace în ele [...]. Dar pentru asta trebuie să o iei binişor... să nu le trezeşti prea devreme... il ne faut pas etre une brute." Că principiul acesta elementar este greu de înţeles stă dovadă episodul statuii lui Spiru Haret, comandată de "un ministru român, dintre ăi subţiri" (este vorba despre V.G. Morţun), care ar fi vrut "ceva cu soclu, cu Patria în costum de ţărancă şi care oferă o coroană sau o liră [...] lui Spiru Haret." Propunerea lui Brâncuşi de a realiza, în locul sculpturii monumentale, Fîntîna lui Haret nu este acceptată. Deşi incidentul datează din 1914, Brâncuşi îşi păstrează intact sarcasmul, evocînd episodul în anii '20: "Haret era un omuleţ cu cioc, cu cap ţuguiat, cu mustăţile prelungite... Ministrul voia să-i fac eu asta... o momîie pe care s-o cinstească ciorile..."
Despre afecţiunea lui Brâncuşi pentru Vinea şi, mai mult, despre ataşamentul celui dintîi faţă de iniţiativele artistice ale tînărului scriitor dau seamă şi documentele. După o primă prezenţă a sculptorului în Contimporanul (fotografia lucrării sale Cap de femeie devine coperta numărului 45, din aprilie 1924), Ion Vinea îi scrie, în numele său şi al lui Marcel Iancu, cu dubla rugăminte de a permanentiza colaborarea la revistă şi, mai ales, de a accepta participarea la expoziţia pregătită de grupare pentru sfîrşitul aceluiaşi an. Peste cîteva luni, redactorii Contimporanului revin cu o carte poştală (semnată Vinea, Iancu şi Maxy) iar, în paralel, Miliţa Petraşcu (care ucenicise, sub numele Petrică, în atelierul sculptorului) susţine şi ea, într-o scrisoare din octombrie 1924, demersurile prietenilor.
Potrivit catalogului faimoasei, între timp, expoziţii (care a avut loc în decembrie 1924), publicat în numărul 50-51 al Contimporanului, au fost expuse lucrări din colecţia Storck: Sărutul, Pasărea măiastră, M-lle Pogani [sic], Cap. Foarte curînd, Vinea şi Iancu îi scriu o scrisoare de mulţumire: "Stimate şi iubite maestre, expoziţia care de-abia s-a închis, a Contimporanului, ne-a dat mulţumirea de a constata aproape unanimitatea presei şi a tînărului public cîştigată pentru ideile noastre. Avem a vă mulţumi dvoastră în special pentru această izbîndă. Cum lucrările dvoastră le-am dobîndit în ultimul moment, ele n-au putut apare, în reproducere, în numărul-catalog al revistei. Ne facem însă datorie şi şunţ titlu de glorie de a vă dedica numărul vşiitor înţ întregime." Făgăduiala este ţinută şi numărul 52 este consacrat sculptorului. În scurt timp, în urma unor dispute între Iancu şi Maxy, cel din urmă trece la Integral. Miliţa Petraşcu îl ţine la curent pe Brâncuşi cu aceste mişcări şi, totodată, cu decizia ei de a rămîne alături de Ion Vinea ("un talent d'écrivain admirable") şi Marcel Iancu, în gruparea de la Contimporanul. Brâncuşi adoptă şi el aceeaşi poziţie şi transmite prin cîţiva mesageri dorinţa ca fotografii ale desenelor sale să nu apară în Integral.
Sculptorul continua să fie interesat de Contimporanul, şi atunci cînd numerele revistei nu îi sînt dedicate. O altă discipolă a sa, Irina Codreanu (Irène Codreano, după numele cu care s-a impus în lumea artistică franceză), îi trimite, în mai 1930, un exemplar din revistă. Cel mai probabil, este numărul 91-92, din aprilie, care conţine fotografii după trei dintre lucrările artistei. În plus, în plic mai adaugă un document misterios: "Totodată alăturat o citaţie de la judecătorul de instrucţie pe care mi-a dat-o Vinea să ţi-o trimit. Se caută să se înăbuşească această afacere din cauză că Vinea e inculpat, totodată de les majestate. A fost chestionat de 3 ori pînă acum şi l-ar fi interesat mult să se facă tămbălău mare dacă n-ar fi fost şi chiţibuşul de les majestate. Păcat că matale nu te afli p'aci, s'ar fi putut face lată."

Cluburi, petreceri şi librării

Tristan Tzara îi scria lui Brâncuşi, dintr-o vacanţă italiană, în vara anului 1923: "Mon cher Brancusi, il n'y a que la France ou l'on puisse vivre - le reste du monde est composé de gitanes et de fetes en carton." / "Dragul meu Brâncuşi, doar în Franţa se poate trăi - restul lumii e alcătuit din ţigani şi petreceri de mucava." Se pare că Tzara avea toată îndreptăţirea să critice distracţiile din Italia, în comparaţie cu cele franceze, mai ales în 1923 pe cînd, potrivit biografului său François Buot, acesta "e de găsit în primul rînd în rubricile mondene" ale gazetelor (Tristan Tzara, traducere Alexandru şi Magdalena Boiangiu, Bucureşti, 2003), care consemnau cluburile şi balurile frecventate de dadaist. Brâncuşi nu se dădea nici el în lături: "Brâncuşi, geniu al deghizării, apărea în chip de cîntăreaţă de stradă sau ca satrap oriental, cu un vechi covor persan pe spate şi coliere de zurgălăi, astfel că iluzia era perfectă." (Jean-Paul Crespelle, Viaţa în Montparnasse, traducere Paul Emanuel, Bucureşti, 1980)
E posibil ca Vinea să nu fi fost nici el străin de aceste amuzamente nocturne pariziene. Fapt este că, după model francez, aveau loc uneori şi petrecerile româneşti. Ştefan Roll evocă "un revelion în casa Miliţei Pătraşcu [sic]. Mascaţi în eteroclite costumaţii absurde. Vinea - cu torsul îmbrăcat în fulgi de bibilică: un portret viu de Dalí, [...] sau Marcel Duchamp. Marcel Iancu îşi răsese o jumătate din mustaţa lui blîndă care-i înfăşura zîmbetul, eu nu mai ştiu cum, Victor Brauner, într-un alt bizar acutrament, Voronca aşijderi. Dar bătaia nu era de confetti şi serpentine, ci de metafore, de pocnituri urmuziene sau jarryene." (în Contemporanul, nr. 27, 5 iulie 1968)
Cu siguranţă, împătimitul de cărţi s-a plimbat adesea pe rue de l'Odéon şi a frecventat cele două celebre librării ale epocii. Una, la numărul 7, "Les amis des livres", era ţinută de Adrienne Monnier şi aici puteau fi găsite toate noutăţile zilei. Peste drum, la numărul 12, era librăria Sylviei Beach, "Shakespeare and Company", în care se vindeau în primul rînd publicaţii în limba engleză. În spaţiul acestor librării şi prin mijlocirea acestor doamne (care prelungesc adesea întîlnirile în salonul propriei case), scriitorii francezi sau, mai larg, europeni şi cei anglo-americani ajung să se frecventeze, să se citească şi, uneori, să se împrietenească.

Cu Scott Fitzgerald

Cel puţin cu unul dintre ei, cu Scott Fitzgerald, Vinea s-a împrietenit el însuşi. Decenii mai tîrziu, scriindu-i prietenei sale Lili Haskil, stabilită în Occident, cu rugămintea de a-i trimite romanele acestuia în engleză, îl numea în treacăt "defunctul meu amic din anii 29 şi 30" (Muzeul Judeţean "Teoharie Antonescu", Giurgiu). Nu era deloc dificil în acei ani să se întîlnească şi să stabilească un contact, fie acolo, în spaţiul librăriilor din rue de l'Odéon (Scott era foarte legat de compatrioata sa, Sylvia, ca şi de Adrienne Monnier), fie în cafenele din Montparnasse, fie în cabaretele şi cluburile pe care nici unul dintre cei doi nu le-au ocolit, fie la seratele, foarte la modă, date de Nancy Cunard, prietena americancă a lui Tristan Tzara şi Constantin Brâncuşi. Fireşte, pentru ca cei doi să stabilească o relaţie, nu era nevoie de un intermediar. Pe lîngă faptul că Vinea era un european care vorbea limba engleză (în vreme ce Fitzgerald nu s-a străduit niciodată să înveţe mulţumitor franceza), aparţineau amîndoi aceleiaşi clase a seducătorului, exercitînd, fără efort, o fascinaţie magnetică asupra celor din jur. Cunoşteau deja sentimentul zădărniciei şi se temeau de ratare, deşi aspirau, încă, la glorie şi succes. Aceasta deşi, temperamental, erau firi diferite: americanul era un anxios expansiv, în vreme ce Vinea era mai curînd un taciturn senin şi prompt în replică. Îi unea apartenenţa la aceeaşi generaţie, cu experienţele, temerile şi speranţele sale, şi, foarte probabil, o anumită imaginaţie a omenescului, precum şi plăcerea jocului şi a farsei.
Deşi Vinea fixează anii amiciţiei lor în 1929-1930 (ceea ce este foarte probabil, dat fiind faptul că F. Scott Fitzgerald şi soţia sa, Zelda, au trăit din martie 1929 pînă în februarie 1930 în Franţa, iar cea mai mare parte a acestui interval - la Paris), înclin să cred că cei doi s-au întîlnit pentru prima dată în 1926. E nu doar un an petrecut în Franţa de Scott şi Zelda, ci este şi anul în care celui dintîi îi apare, în octombrie, la editura pariziană Kra, traducerea franceză din Marele Gatsby. Potrivit lui André Le Vot, romanul este tradus "cumplit" şi trece "aproape neobservat" (Scott Fitzgerald, traducere Ruxandra Soroiu, Bucureşti, 1983). Cu toată lipsa de vizibilitate a cărţii în lumea literară franceză şi în condiţiile în care scriitorul român nu mai abordează aproape deloc subiecte literare în publicistica sa, acesta îi consacră o recenzie entuziastă în primăvara anului următor. Presupunerea mea este că, la acea dată, Vinea îl întîlnise deja pe Fitzgerald şi că puterea acestuia de fascinaţie şi prietenia dintre ei au fost la originea articolului. Mai mult, scriitorul român face o adevărată echilibristică pentru a pune în acord concepţia sa din epocă, de factură suprarealistă ("romanul a murit"), cu admiraţia pe care o exprimă pentru Gatsby le Magnifique, pe care îl defineşte ca fiind "un poem în care s-au strecurat cu îndemînare toate aceste detalii de reportaj" şi prin care "Scott Fitzgerald izbuteşte, la 30 de ani, să ne impună aventura sentimentală a lui Gatsby le Magnifique, să ne intereseze la viaţa şi la belşugul, la desfrîul, la idealismul şi la ipocrizia Americii de astăzi." (Opere, VII, ediţie de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, 2005) Inclusiv faptul că Vinea menţionează vîrsta lui Fitzgerald mi se pare o dovadă că scriitorul român cunoştea mai mult decît romanul despre care scrie. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că 30 de ani era, pentru scriitorul american, o "vîrstă fatidică [...], de care se temuse atît" (André Le Vot), putem citi aici şi ecoul unor încurajări care e posibil să se fi produs în împrejurări reale. Din mărturiile păstrate, reiese că discretul Vinea era omul solidarităţii şi al susţinerilor în prietenie. Foarte important e faptul că există şi consecinţe în ordinea creaţiei celor doi scriitori: hotărîtoare, în opinia mea, în ceea ce priveşte orientarea versiunii finale a romanului Lunatecii, în cazul lui Ion Vinea, şi episodice (dar nu mai puţin incitante) în romanul Blîndeţea nopţii al lui Scott Fizgerald.

Pe Boulevard Junot

Fireşte, scriitorul român frecventează cafenelele. Ştim sigur că într-o după-amiază de miercuri (rămasă nedatată) şi-a luat cafeaua, la şase şi jumătate, la Deux Magots, unde îl invită, să-i ţină companie, şi pe Tristan Tzara. Alteori, prefera cofetăriile. Una dintre ele se găsea pe rue Vaugirard şi - îşi aminteşte Vinea după cîteva decenii - era ţinută de "o negresă adorabilă, Philiberte, la nr. 50" (scrisoare către Lili Haskil). Alteori îi scrie lui Tzara pe o foaie cu pătrăţele, dintr-un loc mai puţin nostim, dintr-o bombă, într-o stare de noctambul tandru şi ironic ("Je t'évoque souvent et te cause - seulement je ne sais pas trop ce que tu deviens - et me contente de ton corps astral - hélas des débauches de vision") / ("Te evoc adesea şi îţi vorbesc - doar că nu prea ştiu ce mai e cu tine - şi mă mulţumesc cu corpul tău astral - vai, un desfrîu al închipuirii"), de unde promite să revină, pe Boulevard Junot, pe lumina zilei: "Je viens te voir un de ces jours vers 31/2-4 h - si tu veux écris-moi un mot" / "Vin să te văd într-una din zilele astea, pe la 31/2-4 - dacă eşti de acord, scrie-mi cîteva cuvinte" ("Corespondenţă din Paris trimisă de Henri Béhar (II)", în Manuscriptum, nr. 3, 1981).
Pe Boulevard Junot din Montmartre se afla reşedinţa de om aşezat a lui Tristan Tzara, după căsătoria din 1925 cu artista plastică suedeză Greta Knutson. Casa spaţioasă proiectată de vienezul Adolf Loos se situa în avangarda arhitecturii pariziene şi construcţia ei a fost prilej pentru destule comentarii răutăcioase, în mediile artistice, referitoare la trecerea revoltatului dada la confortul unei locuinţe tihnite. Cu toate acestea, cum Tzara se reapropiase de André Breton şi de grupul suprarealist, din 1928 şi pînă prin 1932 (cînd se produce ruptura definitivă), "vila din Boulevard Junot se transforma în noul cartier general al grupului. Entuziast, Tzara îşi deschidea baierele pungii. Generos, plătea facturile, făcea planuri" (François Buot). Aşadar, în după-amiezile şi serile în care îl vizitează pe prietenul său, Vinea îi întîlneşte, uneori - după cum avea să mărturisească decenii mai tîrziu - şi pe suprarealişti.

Cu Josephine Baker la Paris, Ploieşti şi Bucureşti

Adolf Loos a proiectat şi alte clădiri în Paris. De exemplu, casa în care a locuit o vreme Josephine Baker şi despre care celebra dansatoare îşi aminteşte: "J'habitais dans un palais aux Champs-Élysées. Il y avait au milieu de l'appartament une piscine tout en marbre, il a fallu deux mois pour la construire. Elle a couté une fortune, cette piscine, et dans ce palais, ce que je préférais, c'était un bébé jaguar." / "Locuiam într-un palat pe Champs-Élysées. În mijlocul locuinţei se afla o piscină, toată din marmură, a cărei construcţie a durat două luni. A costat o avere această piscină, iar preferatul meu din tot palatul era un pui de jaguar." (Les mémoires de Josephine Baker, recuillis par Marcel Sauvage, Paris, 2006)
Nu ştim (deşi e foarte probabil) ca Ion Vinea să fi fost oaspete în acest palat. Dar ştim, din mărturiile Henriettei Yvonne Stahl, că scriitorul a trăit "celebra lui aventură cu Josephine Baker. Mi-a povestit că era într-o lojă la "Folies Bergeres", cred, iar în loja de alături era o negresă superbă. În timpul spectacolului, în întuneric deci, mîna acelei negrese i s-a aşezat pe umăr etc. Aşa a cunoscut-o." (Mihaela Cristea, Realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, 1996)
 Nu există surse directe care să dovedească această aventură. Erau amîndoi discreţi, deşi făceau parte din aceeaşi specie a seducătorului, despre care Josephine credea că defineşte, de fapt, artistul: "j'ai toujours été amoureuse. L'artiste, l'homme ou la femme, qui n'a pas le sens de la séduction, le don de l'amour, la foi du rendez-vous mystérieux, n'est pas «l'artiste»." / "întotdeauna am fost îndrăgostită. Artistul, bărbat sau femeie, care nu are simţul seducţiei, darul iubirii, credinţa în întîlniri misterioase, nu este «artistul»." Cu precizarea (la care, de asemenea, Vinea ar fi putut subscrie): "jamais je n'utiliserai les souvenirs de mon cour et de mes nuits." / "nu m-aş folosi niciodată de amintirile inimii şi ale nopţilor mele."
În schimb, Josephine istoriseşte cu plăcere - şi cu vii detalii - turneul făcut în "frumoasa şi ospitaliera Românie", în iunie 1928. Îşi aminteşte că în ţara în care pe unele străzi cu miros sufocant se plimbă în voie vaci, porci, capre şi găini, a mîncat cele mai parfumate căpşuni şi a întîlnit fete care vindeau coşuri cu petale de trandafiri - nu însă pentru o bătaie cu flori, ci pentru pregătirea dulceţii. Desigur, îl evocă cu umor pe impresarul ei, "Monsieur Tanasse, l'homme le plus connu de Roumanie, a cause de son nez." / "Domnul Tănasse, cel mai cunoscut om din România, din cauza nasului său." Sub bagheta acestuia, a avut spectacole la Teatru Eforie ("Eforic", în amintirile Josephinei), în oraşul "Polesti" (unde entuziasmul publicului este atît de mare încît îşi prelungeşte angajamentul) şi la teatrul în aer liber "Scarabus", unde, pentru a nu-l aduce pe dl Tănase la apoplexie şi faliment, acceptă să joace sub o ploaie torenţială: "Moi, j'avais fermé mon parapluie, et je dansais comme dans un aquarium. Ma ceinture de bananes était pleine d'eau. Les bananes, molles, se détachaient une a une: floc, floc, par terre. Le public nouveau délirait de joie. La pommade de mes cheveux et mon maquillage me coulaient dans les yeux. J'avais aussi des plumes: j'étais lamentable, un pauvre petit poulet mouillé, trempé, asphyxié. [...] On oubliait la pluie, on tenait, je tenais, nous tenions contre l'orage. Quel public, my friend! Et quel enthousiasme! Et quel orage!... Quel bain! Voila pour la Roumanie!" / "Îmi închisesem umbrela şi dansam ca într-un acvariu. Brîul meu de banane mustea de apă. Bananele, moi, picau una cîte una: fleoşc, fleoşc, pe jos. Publicul nou era în delir de bucurie. Pomada din păr şi machiajul mi se scurgeau în ochi. Aveam şi pene: eram jalnică, o biată găinuşă plouată, udă leoarcă, asfixiată. [...] Uitasem de ploaie, rezistam, rezistam, rezistam furtunii. Ce public, my friend! Şi ce entuziasm! Şi ce furtună!... Ce potop! Cam atît despre România!"
Înainte de acest turneu, revista Contimporanul publică (nr. 77, martie 1928), sub semnătura lui S. Eliad, un text despre Josephine Baker. Dacă, aşa după cum sînt tentată să cred, nu e la mijloc o simplă coincidenţă, atunci articolul poate fi citit şi ca un semn de tandră susţinere pe care Ion Vinea obişnuia să-l facă, în paginile revistelor conduse de el, femeilor din viaţa sa.

 

Acest articol a fost realizat în cadrul Proiectului "Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale", cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României, din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89 /1.5/S/59758.