(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)

Descoperind Cartea tuturor intenţiilor, Mircea Cărtărescu a scris: „Este o mare bucurie ca, într-o zi – după ce ani întregi s-au prăbuşit peste tine tone de cărţi inutile, necinstite, snoabe, mincinoase, neruşinate sau numai plictisitoare – să dai şi de o carte, în fine, adevărată. Am avut acest rar noroc cînd am descoperit Cartea tuturor intenţiilor... Publicată şi difuzată cum trebuie, cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari are, cred eu, şansa să devină o carte-cult, definitorie pentru o generaţie, asemenea Lupului de stepă a lui Hesse sau a faimosului Pe drum de Kerouac... O carte curată, puternică intelectual, a unui om care-a trăit fapte nebuneşti şi a avut forţa să le noteze la rece. E cartea care ne îmbogăţeşte azi şi pe noi, cei ce iubim cu adevărat literatura“. La începutul verii, Marin Mălaicu-Hondrari a publicat al doilea său roman: Apropierea.

Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971, Năsăud) a publicat volumul de versuri
Zborul femeii pe deasupra bărbatului (Editura Eikon, 2004) şi romanul Cartea tuturor intenţiilor (Editura Vinea, 2006 – Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj), care, remarcat de Mircea Cărtărescu, a fost reeditat de Editura Cartea Românească în 2008. Este prezent în antologiile Camera (1995) şi La neagra (2008) şi a tradus poezie din limba spaniolă pentru revista LiTerra. La începutul verii a publicat al doilea său roman: Apropierea (Editura Cartea Românească). În prezent lucrează la Muzeul de Artă Comparată din Sîngeorz-Băi.

Ce-ai făcut înainte de a fi scriitor?

Înainte de a fi scriitor am fost copil, nu-mi amintesc dacă eram un copil fericit, dar probabil că eram, din moment ce nu-mi amintesc. Pînă la cinci ani am locuit cu bunica mea într-o casă, pe un deal, fără curent electric. Aveam o lampă cu petrol şi un radio. Coboram atît de rar de acolo încît sora mea mai mică, atunci cînd mă vedea în casa părintească, îmi cerea să plec, le spunea părinţilor: „Asta nu-i a noastră!”.

De unde ţi s-a tras, care e momentul în care s-a declanşat totul?

Nu ştiu exact de unde mi se trage faza cu scrisul, nu am reţinut un anume moment, ştiu doar că înainte de a merge la şcoală eram obsedat de citit; ceea ce e destul de straniu, pentru că la noi în casă nu se găsea nici o carte, doar Biblia şi din cînd în cînd cîte un ziar. Mama îmi povestea că mă aşezam în pătuţ cu un ziar şi începeam să spun cuvinte disparate, ca şi cum aş fi citit pe sărite. Apoi, pe la 12-13 ani, am scris un microroman SF, Arma anti-laser i-am zis, era calchiat după celebrul film Războiul stelelor. Apoi m-am apucat de poezie.

Înainte s-o scrii tu, ce poezie citeai?

Citeam ce era în programa şcolară, apoi, prin clasa a IX-a, l-am descoperit pe Bacovia şi tot ce ştiam eu s-a dat peste cap. Povesteşte Borges că a păţit-o aşa cînd l-a descoperit pe Walt Whitmann şi cum toţi poeţii pînă la el i se păreau nişte cîrpaci. Mie nu numai că toţi poeţii pe care-i citisem pînă atunci (mult mai puţini decît citise Borges, fără îndoială) mi s-au părut cîrpaci, dar am ţinut morţiş să mă comport în spiritul poeziei bacoviene. Dintr-un copil zburdalnic, m-am transformat, în cîteva săptămîni, într-un adolescent melancolic care frecventa pădurile din preajma Sîngeorzului şi unul dintre cimitirele oraşului, plasat pe un deal. Într-o toamnă ploioasă am umblat atît de mult prin ploaie încît mama a zis că o să putrezească impermeabilul pe mine (impermeabil care nu era deloc impermeabil). Apoi am dat peste un roman de Leonida Neamţu, Balada cavalerilor absenţi, un roman în care apare gruparea de la revista Steaua de pe vremea lui A.E. Baconski şi am început să citesc revista, şi Corabia lui Sebastian de Baconski, şi Panorama poeziei universale contemporane. Umflat de poezie, aşa cum alţii se umflă de la droguri, pluteam pe deasupra oraşului ca un zepelin abandonat.

În ce măsură te-a ajutat şcoala în formarea gustului literar?

În formarea gustului literar, m-au ajutat doi profesori de română, Dumitru Pruteanu (care se autointitula singurul critic SF din România, titulatură fabuloasă pentru anii 1985-1986) şi Ioan Costea, un fel de enciclopedie ambulantă, un „Funes el Memorioso”, care îi lua în răspăr pe mare parte dintre cei ce scriau la revista Steaua, pe care eu continuam să o citesc cu asiduitate. A fost primul om pe care l-am auzit să condamne pe motive ideologice un scriitor. Nici unul dintre ei nu mi-a fost profesor, pe amîndoi i-am întîlnit la un cenaclu, care, mai tîrziu, în 1992 avea să devină Cenaclul Camera, cu doi membri fascinanţi: Dan Coman şi Florin Partene.

Care-i istoria acestui cenaclu?

Îmi amintesc că am vorbit despre Cenaclul Camera pe larg cu alte ocazii, nu numai eu, ci şi Florin Partene şi Dan Coman. Nu vreau să repet ce am mai spus, aşa că am să încerc să sintetizez, pe urmele lui Florin Partene, care zice aşa: eu veneam din sus, Marin era la intersecţie şi Dan venea din jos. Liderul spiritual al cenaclului era domnul profesor Ioan Costea. Ne adunam cam opt-nouă oameni şi cutreieram satele din jurul Sîngeorzului. Camera era un cenaclu ambulant. Am ajuns şi pe la Cluj, unde i-am întîlnit pe Ştefan Manasia şi pe Rareş Moldovan. Cu toţii eram de o naivitate exemplară. Purtam peste tot cu noi două antologii: a lui Muşina cu poezia optzecistă şi antologia poeziei americane contemporane tradusă de Mircea Ivănescu.

„Ce să faci cu posteritatea?!”

Romanul tău de debut a apărut mai întîi la o editură minusculă, a fost apoi reeditat la cea mai mare, care ţi-a publicat şi a doua carte, al cărei prim tiraj pare să se fi epuizat, de vreme ce nu prea mai e prin librării. Ai putea stîrni invidie...

Dacă e aşa, trebuie să le mulţumesc Mădălinei Ghiu, de la Cartea Românească, şi Claudiei Fitcoschi, al cărei supranume fără îndoială că e Polirom, Claudia Fitcoschi-Polirom, pentru că a vinde ţine de marketing, nu de literatură. Şi mai trebuie să le mulţumesc cititorilor, desigur, generozităţii lor. Cît despre invidie, ce să zic… Îmi amintesc ce scria Cesare Pavese în Meseria de a trăi: „Va veni o vreme cînd obişnuita noastră credinţă în poezie va stîrni invidie”. Asta spunea Pavese pe la 1940. Sper să stîrnesc mai degrabă încredere în scriitorii foarte tineri, adică să caute un drum şi să nu renunţe la el după primele o sută de dezamăgiri, ci să-şi vadă de acel drum. Iar cititorii din România să înţeleagă în sfîrşit că există şi scriitori români care merită citiţi şi că literatura nu stă numai în traduceri.

Îţi pasă de cititori?

Aş fi ipocrit dacă aş spune că nu-mi pasă, dar aş fi la fel de ipocrit dacă aş spune că mă gîndesc foarte mult la cititori. Nu mă gîndesc niciodată la cititori atunci cînd scriu, abia pe urmă, cînd cartea e în librării încep să mă preocupe reacţiile. Fireşte, unele reacţii mă bucură, altele mă întristează, sufăr şi mă bucur cu măsură, dar, fundamental, nu mă ajută cu nimic, vreau să zic în actul scrisului. Credeţi că îl ajută cu ceva pe Mircea Ivănescu faptul că i-am citit cărţile, că mă gîndesc la el, că îi doresc sănătate? Sau pe Angela Marinescu? Cărţile lor mă ajută pe mine, mă ajută enorm. Oricare dintre cărţile bune pe care le-am citit mi-a spus, fiecare în felul ei, că nu e bine cum trăiesc, că trebuie să fac ceva, pe scurt, m-a pus pe gînduri. Ce poţi cere mai mult de la o carte?

Am avut norocul să am reacţii mai mult pozitive decît negative la toate cărţile mele de pînă acum. Mă bucură mult reacţiile oamenilor care nu au de-a face direct cu industria literară, reacţiile de pe bloguri sau oameni care nici măcar nu au un blog, dar care mi-au citit cărţile şi au simţit nevoia să spună cîte ceva despre ele. Reacţiile negative sînt obligatorii, nu cred într-o carte care stîrneşte numai laude, înseamnă că e moartă, o carte trebuie să fie controversată, e o idee veche, dar actuală totodată.
Nu în ultimul rînd, m-au bucurat reacţiile scriitorilor foarte tineri, e destul de reconfortant să simţi că ei se regăsesc cît de cît în ceea ce faci. Îmi vin în minte ultimele două texte scrise de Bogdan Coşa şi Andrei Dosa pe boomlit.com la Cartea tuturor intenţiilor şi la Apropierea.

Apropo de Angela Marinescu, este, probabil, singurul scriitor care declară că îi pasă mai mult de ceea ce cred criticii decît cititorii. Tu cum te-ai obişnuit cu recenziile criticilor?

Da, cred că e aşa, că îi pasă mai mult de critici decît de cititori. Dar mai cred şi că Angela Marinescu a prins şi o perioadă mult mai fastă pentru critica literară. Chiar în urmă cu 15-20 de ani, critica literară încă avea putere, conta în jocul literaturii. Cred că în zilele noastre statutul criticului literar e la fel de depreciat ca al scriitorului. Nu discutăm acum cauzele, deşi una dintre ele ar putea fi conformismul criticilor, apatia lor, despre care tot Angela Marinescu ne vorbeşte în Jurnal scris în a treia parte a zilei. E drept că se referă explicit doar la criticii tineri.

Personal, am avut parte de tot felul de recenzii din partea criticilor. Cîteva m-au supărat pentru că erau scrise cu suficienţă şi impregnate de o ironie de doi bani. La Cartea tuturor intenţiilor, ediţia de la Cartea Românescă, unii, în loc să spună clar de ce credeau ei că nu e o carte bine scrisă, s-au apucat să se lege de textul lui Mircea Cărtărescu de pe coperta a patra. Alţii s-au legat de fotografia mea de pe carte, în fine, tot felul de mizerii (şi bănuiesc că acesta e doar începutul). Ştiu foarte bine că mai am multe de învăţat, sînt de-abia la a treia carte şi niciodată nu am fost un tip precoce, simt că învăţ lucrînd la fiecare carte, aşa că accept o critică negativă făcută pe text, fără resentimente, normal că mă doare pentru cîteva ore, dar strîng din dinţi, iau aminte şi încerc să merg mai departe. Dar vreau să simt că acel om care îmi „rade” cartea a citit-o cu atenţie, deschis şi că nu a plecat de la începutul lecturii cu ideea de a mă prinde. Îmi cunosc limitele, dar asta mai înseamnă şi că nu pot fi dus cu zăhărelul. Cam asta ar fi relaţia mea cu critica.

Crezi că scriitorii şi critici sînt două „specii” diferite?

Părem două specii destul de diferite, totuşi. Aşa şi trebuie. Simt că doi-trei critici buni pot fi mană cerească pentru literatura unei ţări.

În România nu e mare lucru să fii scriitor în sine, dar cum e să fii scriitor într-un orăşel de provincie, precum Sîngeorz? Te ajută, te inspiră, te frustrează?

Tocmai că a fi scriitor în sine e mare lucru, indiferent în ce ţară trăieşti. E copleşitor oriunde te-ai afla. Chiar nu ştiu ce aş fi putut face cu vieţişoara asta a mea dacă nu aş fi scris! Nu că ar trebui să facem neapărat ceva cu ea, dar orişicîtuşi de puţin… Sîngeorz-Băi are într-adevăr un aer nefast de provincie. Noroc că pe lîngă locuitorii vizibili, eu mă întîlnesc foarte des cu cei invizibili.. Şi-apoi aici e prietenul meu Florin Partene, ne ţinem din scurt, nu cumva să uităm ce avem de făcut.

Mă refeream la statut, la vizibilitate publică, cînd ziceam că nu înseamnă mare lucru la noi meseria de scriitor...

E drept că statutul scriitorului în România e nul. Decît să spui că eşti poet, e preferabil să-ţi înghiţi limba. Românii cred că într-o lume în care contează marfa şi banii nu mai e loc pentru literatură, că statutul de scriitor e perimat. Dar atunci de ce în Occident, unde regulile pieţei sînt mult mai drastice, statutul scriitorului s-a păstrat? Chiar credeţi că englezii de fraieri se duc la lecturi publice, unde trebuie să-şi plătească scump intrarea? Nu vreau să spun că scriitorii ar trebui să aibă cine ştie ce drepturi, să fie privilegiaţi, nu, în nici un caz, dar nici să fie bătuţi de mineri sau îndepărtaţi din funcţii pe criterii politice. Nu mi se pare corect ca un prozator de talia lui Radu Aldulescu, de exemplu, să vieţuiască la limită. Credeţi că îl încălzeşte pe el cu ceva faptul că lumea îl bate pe spate şi îi zice vai ce scriitor mare-tare-bun eşti? Apoi mai sînt şi editorii care-şi bat joc de scriitori, şi tot aşa. Noroc că literaturii nu-i pasă de vremelnicie.

„Literaturii nu-i pasă de vremelnicie”... Se scrie cu gîndul la posteritate? Îmi amintesc de nişte fraze din Amos Oz care zicea că pentru a cuceri lumea trebuie mai întîi să-ţi cucereşti cartierul, iar pentru a fi citit şi mîine, trebuie să scrii foarte bine despre azi...

Nu, nu, nici vorbă de posteritate. Ce să faci cu posteritatea? Sînt un om viu, nu-mi pot imagina carnea de pe mine transformată în piatră de la brîu în sus. Nu am nici un fel de apetenţă pentru ce se va întîmpla după moartea mea. Spunînd că literaturii nu-i pasă de vremelnicie, am vrut să zic doar că literatura merge oricum înainte, indiferentă la statutul scriitorului, iar scriitorul, care se plînge că nu poate scrie decît în anumite condiţii, nu face corp comun cu literatura şi va fi extirpat fără rezerve.
Nu ştiu dacă e aşa cum spune Amos Oz, dar mă bucur că l-ai pomenit, e exemplul meu preferat, alături de Philip Roth, de scriitor care are cărţi foarte bune şi cărţi foarte slabe. Îmi fac şi eu curaj, ce să fac?!

„Ce să scrii cînd eşti fericit?!”

Ai fost între 2002-2007 în Spania şi ai locuit într-o rulotă, experienţă care se regăseşte ficţionalizată în Apropierea, roman plin de personaje inspirate de prietenii tăi. Cît contează biografia în cărţile tale de ficţiune?

Contează ca punct de plecare, apoi mă gîndesc ce ar fi fost dacă… aşa începe nebunia. Şi încă: biografismul înseamnă trecut, iar trecutul e ficţiune, chiar dacă o ficţiune mai austeră. Cred că în prima mea carte, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, spuneam că imaginaţia nu e altceva decît memoria în extaz. De ce nu ar fi şi ficţiunea un extaz al biografismului?

Gide spunea că „orice tînăr scriitor care se poate abţine de la scris ar trebui s-o facă fără ezitare”, în ideea că, în general, nu e nimic interesant de povestit din viaţa unui tînăr... Crezi că imaginaţia şi instinctul pot compensa lipsa experienţei de viaţă?

Cred că orice scriitor, nu numai unul tînăr, care se poate abţine de la scris ar trebui să o facă, la ce bun să-i persecutăm la nesfîrşit pe editori, pe critici şi (în multe cazuri) pe sponsori?! Apoi, istoria literară îl cam contrazice pe Gide, nu sînt puţinii scriitorii carea au dat la tinereţe măsura valorii lor. Îmi place că ai spus şi instinctul, nu numai imaginaţia. Pentru că instinctul trebuie să-l ai oricîtă experienţă de viaţă ai acumula. Şi oricum nu cred că literatura se face (numai) pe baza experienţei de viaţă.

Ţi-a fost lăudat şi ţi s-a reproşat în principal acelaşi lucru: cantitatea de poezie din proză. Cît de important crezi că este echilibrul în literatură? Crezi că literatura este şi o formă de exces?

Merg pe dezechilibru şi exces. Măcar cînd scriu să mă simt bine! Cuminţenia e bună pentru saloane, dar în budoar şi în literatură e nevoie de exces, de riscuri. Echilibrul trebuie să fie viu, adică în mişcare, în aşa fel încît abia la finalul cărţii să-l descoperi, pentru că abia atunci ai o privire de ansamblu a tot ceea ce s-a pus în balanţă. Iar despre faptul că sînt lăudat / hulit pentru cantitatea de poezie din proză, ce să zic… aşa o fi. Îmi plac la nebunie tocmai romanele care conţin poezie, atmosferă poetică, Cvartetul din Alexandria a lui Durrell, de exemplu, sau Pale Fire a lui Nabokov. Cînd spun atmosferă poetică nu mă refer la romantisme de duzină, ci la capacitatea autorului de a scrie într-o manieră justă şi simplă, de a găsi alăturarea adecvată a cuvintelor pe care le foloseşte. Un stil bine strunit şi precis e un stil poetic. E axa ce trece prin centrul de greutate şi dă aşa-numitul echilibru indiferent (ca să ne amintim nu de un fizician, ci de Iustin Panţa).

Mă bucură această preocupare a ta pentru „alăturarea adecvată a cuvintelor”. Am impresia că limbajul şi stilul nu-i mai preocupă atîta pe scriitori. A scrie simplu, curat şi corect pare suficient. Tu ce probleme de stil îţi pui cînd te apuci să scrii?

Chiar nu-mi pun nici o problemă de stil cînd mă apuc de scris. Încep şi, dacă merge, merge, dacă nu, reiau iar şi iar. Pînă cînd apele se limpezesc şi apare stilul şi vocea clară a celui care spune povestea (întotdeauna e unul singur, de fapt, sau una singură, o singură voce). Întotdeauna ştiu cum nu vreau să scriu, cum nu trebuie să sune ceea ce scriu. Păcat că limbajul şi stilul nu-i mai preocupă pe scriitori, sau nu-i mai preocupă nu ştiu cît de mult. Limbajul şi stilul fac totul, sau fac diferenţa. În rest, poveştile sînt aceleaşi de cînd lumea – poveşti despre iubire, moarte, trădare, destin.

Ai descoperit literatura spaniolă înainte de a ajunge în Spania, apoi ai şi tradus din această limbă; e ceva spaniol în literatura ta?

E drept că în cărţile mele apar cîteva cuvinte în limba spaniolă, apoi cîteva peisaje din Andalucia şi din Asturias, cîteva întîmplări, şi mai e Rafael Ayuso Escobar. Apoi cîţiva autori care m-au marcat, Roberto Bolaño, Julio Cortazar. Poate că are relevanţă totuşi să spun că îmi plac puţini scriitori spanioli, pe lîngă cei doi amintiţi ar mai fi vreo patru-cinci poeţi şi doi-trei prozatori, pe cînd din literatura americană, de exemplu, îmi plac mult mai mulţi, sau din cea engleză. Roberto Bolaño şi Julio Cortázar nu au de-a face cu realismul magic, şi sper că nici cărţile mele.

Spuneam în recenzia la Apropierea că proza ta are ceva din lentoarea şi senzualitatea stilului cu care povestesc întîlnirile dintre oameni un Almodóvar sau un Wong Kar Wai. Te inspiră în vreun fel filmele, atunci cînd scrii?

Îţi mulţumesc, ai fost foarte generos în acea cronică. Despre Wong Kar Wai şi Apropierea a mai zis cineva, cinesseur, habar n-am cine e, ţine un blog. Mărturisesc că Wong Kar Wai e unul dintre regizorii pe care îi prefer, creează acea atmosferă la limita visului extrem de fin, unde tot timpul ceva rămîne suspendat, ceva nu se spune şi nu se întîmplă pînă la capăt. Probabil că mă inspiră, din moment ce sînt fascinat de-a dreptul de cîteva filme, cum ar fi Gerry sau Leolo, în fine, nu vreau să transform interviul într-o anexă la imdb.com. Însă ştiu sigur că mult mai mult mă inspiră cărţile.

„Cărţile se fac din cărţi” sau „viaţa mea e un roman” – ce preferi?

Cărţile se fac din cărţi. N-am nici cea mai mică îndoială. Viaţa ca un roman nu contează, dacă nu ştii cum să o scrii. Cărţile m-au învăţat să scriu (atît cît m-au învăţat, ca să strecurăm o şmecherie borgesiană) pentru că mereu am tratat cărţile cu atenţie maximă.

Spuneai într-un interviu din Dilema veche că „scrisul e autodistructiv, se anulează pe sine şi îţi anulează şi viaţa personală, ba mai mult, îi vampirizează şi pe cei din jurul tău”. Credeam că ăsta e un mare clişeu despre scris.

Da, e un mare clişeu, ai dreptate, dar clişeele sînt ca şi proverbele: se potrivesc la fix dacă sînt spuse la momentul oportun.

Spuneai undeva şi că „în viaţa şi cariera unui scriitor exerciţiile de umilinţă sînt obligatorii”. Ale tale care au fost?

Cele mai cumplite momente de umilinţă le-am trăit scriind Cartea tuturor intenţiilor...

Te întreb asta pentru că, la rîndul meu, am fost întrebat de cineva, care voia să scrie o carte, ce sacrificii trebuie să facă pentru ca romanul să iasă bun şi să aibă succes. Crezi că, în mod cu totul pervers şi, fireşte, necuantificabil, puterea scrisului vine din privaţiuni, umilinţe şi frustrări? Nu se poate scrie şi la fericire?

Nu trebuie să faci alte sacrificii în afară de a-l scrie bine. „Ajunge zilei răutatea ei”, ni se spune în Biblie. Nevoia de a-l scrie îţi va da suficiente privaţiuni încît să nu mai fie nevoie şi de altele, exterioare. De aceea nu se poate scrie la fericire. Ce să scrii cînd eşti fericit?! Mi se pare monstruos să fii fericit şi să încerci să scrii. Nu e destul că avem atît de puţine momente fericite şi şi atunci să ne gîndim la scris? Mi se pare insuportabil, scîrbos de-a dreptul.

Asta pentru că, poate, vezi scrisul ca pe o caznă sau ca pe o necesitate a sufletului apăsat, dar crezi tu că toţi scriitorii lumii sînt o armată de oameni nefericiţi? De ce n-ar fi scrisul o bucurie crescută dintr-o bucurie mai adîncă?

N-am cunoscut în viaţa mea un scriitor fericit! N-am citit nici o carte scrisă de un scriitor fericit. Asta nu înseamnă că văd scrisul ca pe o caznă. Văd scrisul ca pe o soluţie. Şi apoi nici nu prea înţeleg ce e cu această obsesie pentru fericire. Nu cred să fi gîndit vreodată „ce păcat că nu sînt fericit” ori „cît aş vrea să fiu fericit”!

Te vei întoarce la poezie? Alta decît cea din proza ta...

Mereu îmi doresc să scriu poezie. Asta ca să le mai dau puţină apă la moară celor care afirmă că e prea multă poezie în proza mea. Mereu am ştiut că poezia e mult superioară prozei, poezia e cea mai precisă, cea mai exactă manieră de a face literatură. Şi cea mai dificilă, bineînţeles. Aşa că nu e de mirare că avem destui prozatori buni, dar foarte puţini poeţi cu adevărat remarcabili. Sper să scot în primăvară o carte de poeme, dacă cineva va vrea să o editeze, dacă nu, asta e, să mai stea în sertar cum stă de mai bine de doi ani.

Aici te contrazic, cred că, în general, numărul poeţilor români de valoare europeană e mai mare decît cel al prozatorilor... Dar e interesant că faci diferenţe valorice între genuri. Te-aş întreba, totuşi, ce-are a face, sau la ce se raportează exactitatea şi precizia în literatură?

S-ar putea să ai dreptate, am citit recent două romane româneşti foarte bune şi cred că asta m-a făcut să mă pripesc. Recunosc că nu am stat să cuantific. Doamne, dă să fie cum spui!

Exactitatea, precizia cred că sînt coordonatele instinctului de care pomeneai mai sus. Să ştii ce să utilizezi din ceea ce îţi vine în cap şi să reuşeşti cu minimum de instrumente să exprimi maximum posibil. Să nu baţi apa în piuă. Să nu faci pe deşteptul, dar să faci pe nebunul.

Iau ca standard perioada interbelică, atunci cînd Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi erau, în context european, perfect originali. În proză lucrurile nu stăteau chiar atît de bine. Şi Camil, şi Hortensia, şi Holban datorau destul de mult... Mai puţin Blecher. La fel şi acum: Ion Mureşan, M. Ivănescu, Angela Marinescu, dintr-un foc trei poeţi absolut formidabili, cum realmente nu cred că există azi în lume. Cînd e vorba de proză, ne gîndim ceva mai mult.

Cei trei poeţi contemporani pe care i-ai pomenit sînt într-adevăr extraordinari. Toţi trei sînt excentrici, adică ex-centrici, îşi creează propriile orbite şi, pentru a face aşa ceva, trebuie un efort atît de uriaş, o muncă atît de susţinută încît mă cuprind ameţeala şi o gravă suspiciune în privinţa textelor mele. Sînt silit să recunosc că nu avem trei prozatori de talia celor trei poeţi. M-ai prins cu unicitatea lor. Dar nu trebuie să ne întristăm, ci să fim mai atenţi la scris şi să ne bucurăm de cei trei.

„Trupul duce greul, nu-i aşa?!”

Asculţi şi muzica religioasă şi austeră a lui Arvo Pärt, dar şi roc-ul progresiv, exuberant şi eclectic. Spune asta ceva despre contrariile din tine?

Amîndouă le ascult cînd mă doare carnea de pe mine. Trupul duce greul, nu-i aşa? Iar noi vrem cu tot dinadinsul să contrazicem trupul, care ţine neapărat să contrazică sufletul, şi tot aşa, din clişeu în clişeu. Contrariile din mine sînt averea mea, e tot ce am. Cu ele merg înainte.

Tu, pasionat de poezie şi de literatura spaniolă, cum e posibil, totuşi, să fii fan al Manchester United?

Dar te rog frumos!... Sînt fan înrăit. Am învăţat foarte multe de la Alex Ferguson. E antrenor la Manchester United din 1986, deci de 24 de ani şi are cîştigate 18 trofee. E fabulos cum se reinventează, cum ţine pasul. Alex Ferguson în literatura română e Angela Marinescu.

Ai vreun supererou favorit?

Toţi supereroii mei sînt antieroi. E trist, dar adevărat. A, nu, nu chiar. Mi-am amintit. Stanley Ipkiss din The Mask. Am totuşi un supererou, acum mă simt mult mai bine.

Lucrezi la Muzeul de Artă Comparată de la Sîngeorz-Băi şi pentru că acum cîtăva vreme am avut o anchetă în care îi întrebam pe scriitori în ce tablou le-ar plăcea să trăiască, te întreb şi pe tine.

Muzeul de Artă Comparată are cîteva tablouri în care mi-ar plăcea să trăiesc, dar n-am să aleg de acolo pentru că e destul de aiurea să locuieşti unde munceşti.

Mi-ar plăcea să locuiesc în tabloul Paisaje de Ciudad de México una hora antes del amanecer. Nu am nici o explicaţie pentru această preferinţă. Poate uşoara dezolare care vine, dinspre cei cîţiva copaci, odată cu aerul ce pare deja fierbinte.

interviu realizat de Marius Chivu