Faţă de care dintre cele zece porunci sînteţi cel mai înţelegător?

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012)

CELE 10 PORUNCI - DECALOGUL

1. Eu sînt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.
4. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte.
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe Pămînt.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu fii desfrînat.
8. Să nu furi.
9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.

Liviu ANTONESEI Dacă aş dori să par mai rigorist decît sînt, dacă aş ţine la tendinţa de faţadă, desigur aş răspunde că nu sînt înţelegător cu nici o încălcare a poruncilor, că doar toate de la Dumnezeu vin! Prin urmare, din cele patru porunci care reglează relaţiile cu divinitatea şi patru care organizează relaţiile dintre noi, oamenii, în privinţa a trei, poate patru, sînt mai plin de înţelegere. Pentru că eu însumi se întîmplă se le mai fi încălcat, să le mai încalc! Prin urmare, nu mă pot odihni în ziua a şaptea, pentru că, la stilul meu de lucru, foarte îndepărtat de precizia divină, aceasta nu cade mereu în aceeaşi zi a săptămînii. Fiind, mai degrabă, o fire hedonistă, poate pentru că-s născut în zodia taurului, mi-a venit mereu greu să respect porunca a şaptea şi, din aceleaşi motive, şi pe a zecea! Hedoniştii sînt pofticioşi şi, prin urmare, le fug ochii, îşi doresc mai mereu cîte ceva dintre cele ale aproapelui său! De bună seamă că, dacă nu întotdeauna legea, atunci măcar morala te obligă să te mai abţii, să-ţi controlezi poftele, să-ţi înfrînezi dorinţele. Uneori, merge, dar nu reuşeşti tot timpul şi, poate, e mai bine aşa. Prea multe interdicţii, prea multă autocenzură, prea multe refulări te pot trimite pe divanul psihanalistului. Or, cred eu, sînt divanuri mult mai plăcute decît cele ale urmaşilor doctorului Freud. Prin urmare, cam pe aici se învîrte îngăduinţa mea, în jurul păcatelor proprii, după cum, probabil, se întîmplă mai cu toată lumea. Sigur, exceptîndu-i pe sfinţi şi pe Marii Inchizitori...

Vasile BAGHIU Cu intenţia expresă de a răspunde la această anchetă, am recitit cele zece porunci (pe care - ei bine! - am constatat că nu le ştiu pe de rost, aşa cum ar trebui) şi am conchis că, dintre toate, cel mai îngăduitor am fost întotdeauna - şi încă mai sînt - faţă de porunca a patra, aceea în care sîntem îndemnaţi să ne aducem aminte de "ziua odihnei". Am spus "dintre toate, cel mai îngăduitor", însă este evident că faţă de unele, cel puţin, nimeni nu ar trebui să aibă chiar nici o îngăduinţă. Deşi merg adesea duminica la biserică (nu în fiecare duminică, din păcate), obişnuiesc să muncesc în această zi. Nu este vorba despre muncă fizică la ţară şi nici măcar despre curăţenia obişnuită în apartament, ci despre scris şi citit. Bineînţeles că dacă - să zicem - am vase nespălate în chiuvetă rămase de cu o seară înainte, în care am stat, poate, mai tîrziu cu nişte prieteni, le spăl, că doar n-o să le las aşa pînă vine ziua de luni. Bigotismul îmi displace şi mă indispune. Acesta este însă un alt subiect... Revenind la întrebare, da, scriu adesea şi în această "a şaptea zi" în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a făcut lumea. Mă aşez la scris cu toată convingerea că nu comit nici un păcat, iar impresia de nevinovăţie vine probabil, mă gîndesc, şi din aspectul exterior static, chiar paşnic al oricărei activităţi de acest fel. Cînd scrii pare că nu faci nimic. De aici probabil şi conotaţiile peiorative ale statutului de poet şi scriitor... Cel puţin la noi, scrisul este privit şi aşa, cu uşurătate. Ştiu că în această chestiune nu conteză pînă la urmă impresia exterioară, ci numai faptul de a încălca sau nu una din poruncile Domnului. Un duhovnic ar avea, cred, mai multe de spus pe această temă, dar tentaţia unei zile întregi în care aş putea să scriu sau să citesc pentru că nu trebuie să mă duc la serviciu va fi, în mod sigur, întotdeauna foarte puternică. În fine, întrebarea îmi aduce aminte şi de o întîmplare pe care am trăit-o cu ani în urmă, pe Aeroportul Heathrow. Uitîndu-se cu insistenţă în paşaportul meu, funcţionara de la ghişeu m-a întrebat cu mirare de ce nu am o viză "de muncă", ci una turistică, deşi fusesem invitat în Marea Britanie pentru a scrie o carte. Repeta chiar: "Writing is work! Writing is work!" Am răspuns că habar nu am de ce nu primisem o astfel de viză, dar că îmi place foarte mult cînd ea repetă cu atîta convingere că scrisul este muncă. Zîmbetul ei mă face şi acum să cred că discuţia merită să rămînă deschisă.

Lavinia BRANIŞTE Pînă să mă găsească această anchetă, uitasem că există pe lume Poruncile. Ceea ce nu înseamnă, însă, că sînt îngăduitoare cu toate. Cred că cel mai mult o scap din vedere pe cea cu "să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine". În ultimii ani, am căutat forme de divinitate oriunde altundeva decît acolo unde scrie în cărţi c-ar trebui. Şi cînd obosesc de căutat, rămîn eu cu mine şi mă apucă spaimele şi frigul cosmic şi încep iar să caut. Pînă acum L-am înşelat cu o grămadă. Dar sînt sigură că ştie El prea bine cum m-a făcut şi mă iartă.

Adrian CHIVU Înţelegător (cel mai înţelegător) sînt faţă de toate cele zece porunci. Poate mai puţin una: Să nu ucizi. Celelalte nouă, dacă nu eşti înţelegător faţă de ele, la un moment dat te vor face să pari absurd.

Alexandru ECOVOIU Să nu furi. Porunca a opta în rit ortodox, a şaptea în cel catolic, este, cred, aceea care, în măsura în care ar fi fost urmată întocmai, lumea de azi ar fi arătat altfel. Pentru că a ajuns să se fure mai orice. Se fură ou, bou, idei, libertate, copii, femei, drepturi civile, teritorii. Bani, mai ales. Plagiatul aproape că va fi legalizat, după ce i se va da o altă definiţie. Se poate spune - exagerînd nu prea mult - că lumea, încă de la începuturi, a fost întemeiată pe furt. Consolidată, în acest sens, de cînd omul, creaţie divină(!), a găsit căi legale de a fura. Jafurile cu acoperire sînt, stilat numite, cel mai des, inginerii financiare. După marile tîlhării, se fac filme. Dacă fură - aproape la vedere - mai marii lumii, de ce să nu fure şi cei din plan secund? Sînt ţări în care furtul este cu adevărat pedepsit. Celui dovedit i se retează o mînă. Inuman. Dacă socotim că furtul a ajuns eminamente uman. Cei săraci cu duhul sînt fericiţi. Privesc pasivi ori clevetind cum se fură, fură, fură. Se închină, mulţumind cerului că sînt imaculaţi. Pînă li se fură boul. Pentru că nu au retezat mîna cînd a fost furat oul. Este compătimit găinarul! Uite, săracul, a fost închis pentru o pasăre! Dar aceea era, poate, ultima a unei bătrîne. S-a ajuns la o asemenea mentalitate pentru că furtul de amploare, calificat, este rareori pedepsit. Există, pot spune, o cultură a furtului. Tot mai rafinată, tot mai prezentă, nici Vaticanul - avem un exemplu recent - nu este ferit. Există şi un caz înălţător: Prometeu a furat de la Hefaistos, pentru oameni, focul. Dar pentru asta a fost pedepsit. Pentru a fi absolvită de acest tot mai prezent păcat, omenirea va găsi că trebuie doar să se raporteze la o formulă adecvată: Nimic nu se fură, totul se ia. Asta pentru un somn liniştit. Nevinovat. Să ne închipuim cum ar deveni faţa lumii dacă, vreme de zece ani, nu s-ar fura nici măcar acel, referenţial, ou.

Medeea IANCU Să nu furi. O întrebare pe cît de amuzantă în aparenţă, pe atît de grea. Dacă nu ţii cont de ziua de odihnă, nu este într-atît de rău pentru cer, cît pentru tine, cel care nu ştii să te bucuri, să uiţi, să te îndepărtezi de tine, să te odihneşti pe cineva. Înţelegerea cere şi o cunoaştere din partea ta, să fi făcut şi tu, să fii şi tu în locul celuilalt, să ştii consecinţele şi nevoia care te-au îndemnat să încalci interdicţia. Încălcarea interdicţiei vine şi ea fie din curiozitate (ca-n basme), fie din disperare şi nevoie, fie din lipsă, la fel ca în basme. O lipsă te-ndeamnă, în pofida a toate, să acţionezi. Ţii minte o dimineaţă de toamnă cînd stăteai, aşteptînd-o pe mama ta plecată de cîteva zile, pe nişte buşteni în curtea casei. Ceaţa era aşa de groasă, încît nu vedeai bine grădina. Mama mamei făcuse prăjitură cu cremă de cafea, compot de vişine, băgase brînza la murat, închisese casa şi plecase să sape grădina. În dormitor, deasupra vitrinei, mama ta lăsase un coş cu pachete de biscuiţi Petit beurre; în hol rămăseseră pantofii cu toc pe care mama ta nu îi mai încălţa. Te gîndeai la mama mamei, la bunica ta, la cafeaua măcinată, la blatul cald al prăjiturii, la toate prăjiturile din casele acestui sat, te gîndeai la mîinile care ridicau lopata cînd te-ai ridicat şi te-ai îndreptat către casă. Ai băgat mîna în vesta în care mama mamei tale lăsase cheia, ai ales cheia pivniţei şi ai deschis uşa. În încăpere era umezeală, mirosea a igrasie... cînd păşeai, sub covor nailonul se mişca. Ai găsit cuţitul pe marginea raftului şi ai tăiat o bucată de brînză. Zerul ţi-a curs pe mîneca flanelului, a atins pielea braţului. Ai băgat bucata de brînză în gură, ai şters cuţitul de pantaloni, l-ai aşezat în aceeaşi poziţie, ai ieşit şi ai pus cheia în buzunarul vestei din care o luaseşi. Te-ai întors către grădină, mama mamei tale încă săpa; atunci saliva ţi-a umplut gura, ai ştiut că ce faci tu fac toţi ceilalţi din casă.

Veronica D. NICULESCU Dar cum aş putea fi eu înţelegătoare, cînd eu sînt cea care ar trebui să cerşească înţelegere? Cînd eu, la fiecare pas pe stradă, ucid fără să vreau şi fără să mă gîndesc la fiecare pas că ucid? Cînd eu ucid, fur, mint, poftesc chiar şi cînd stau singură în casă şi nu văd faţă de om, timp de două săptămîni? Eu, care sînt un om rău şi urît ca toţi oamenii, şi o ştiu chiar şi cînd mă simt frumoasă şi bună, şi nici că îmi pasă de toate astea atunci cînd în tot universul nu exist decît eu, monstruoasă rană care refuză să se înghită pe sine şi să dispară? Eu, care scriu domnul cu literă mică şi mă închin la păsări şi la vînt şi mă rog la văzduh să mă ajute, la cineva să mă ajute, cu voce tare, cu gîtul distrus, cînd nu m-aude nimeni, cu uşa închisă, cu fereastra deschisă? De-aş găsi eu domn iubitor care să aibă atîta înţelegere pentru mine. De m-ar iubi cineva într-atît încît să mă ierte cînd nici n-o să cer parte de iertare! Şi totuşi, eu chiar şi încălcarea acelei porunci, cea mai cruntă, a şasea, cu ucisul, cred că i-aş ierta-o celui pe care-l iubesc, scuipîndu-i mîinile doar ca să-i înmoi şi şterg sîngele. Dar cine, cine să mă iubească pe mine aşa, pe mine şi pe toţi ăştia ca mine, care simţim că omorîm la tot pasul, cu gestul, cu respiraţia, cu gîndul? Cînd traduceam Beckett, ajunsesem la un moment dat la un pasaj cu această a şasea poruncă, numai că acolo era alta, nu crima - treci cîteva hotare şi schimbi numerotarea, sari în pătrăţelul altei reguli, păcatul se schimbă. Un şotron al greşelilor. Poate fi un soi de uşurare şi asta, pînă la urmă... Se poate jongla. Sau nu. Vinovăţiile mele rămîn să se zvîrcolească dincoace de religii şi cifre.

Dora PAVEL Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău! Încălcarea ei mi se pare cel mai blînd păcat, pentru că este şi păcatul meu şi-l săvîrşesc în fiecare clipă lucidă a mea, pentru că eu nu pot să nu poftesc, şi încă cum, uitasem cît de grav e ce fac, să pofteşti, cum poftesc eu, pînă la durerea fizică de stomac, nu la nevasta sau bărbatul sau casa sau ţarina sau sluga sau asinul aproapelui, ci la scrisul altuia, la unul atît de nemaipomenit şi minunat că nu poţi să nu-l pofteşti, şi mereu un altul e mai bun decît al tău, şi măcar cu asta mă consolez, că poftesc, şi doar atît, nu fur poftind, nu pun ură şi presiune necurată asupra celui a cărui frază o poftesc, dar cît de neputincios eşti totuşi în faţa acestei iluzii, fiindcă lucrurile nu se opresc aici, cu cît reflectez mai mult, cu atît ceea ce vreau eu devine şi mai ticălos decît pare, fiindcă ceea ce visez eu este nu doar să încerc să-l egalez, dar şi să-l fac tocmai pe cel al cărui scris îl poftesc eu să poftească şi el la ceea ce scriu eu, şi cred că abia pentru asta va trebui să plătesc cu adevărat, abia asta te poate nimici, împingerea la păcat e mai gravă decît păcatul, şi tot aşa, nu-i nimic de făcut, nimic spre iertarea mea, pofta mea nu se va linişti niciodată, mărturisesc.

Sebastian REICHMANN Vînzătoarele din brutării şi patiserii muncesc (în Franţa, cel puţin) şi duminica. Despre medici şi infirmiere de gardă, piloţi, poliţişti şi alţi paznici de muzee, ştim cu toţii că lucrează cu siguranţă şi duminica. Les peintres du dimanche pictează cu precădere duminica. Mulţi dintre noi mergem la teatru doar duminica, pentru a vedea actori, şi chiar regizori, agitîndu-se pentru noi, pe scenă sau în culise. Psihanaliştii însă nu prea analizează duminica, profesorii nu predau în şcolile şi universităţile lor. Muncitorii din construcţii, instalatorii, mecanicii auto, în majoritatea lor nu lucrează duminica, după ce au obţinut zile (sau măcar una singură, duminica) de odihnă hebdomadară, recunoscute ca un drept, după numeroase decenii de greve şi alte războieli sindicale. Pentru a focaliza mai bine răspunsul, aş vrea să amintesc următoarea frază din Catehismul Bisericii Catolice: "Respectînd libertatea religioasă şi binele comun, creştinii trebuie să lupte pentru recunoaşterea duminicilor şi sărbătorilor Bisericii ca sărbători legale." Această cerinţă a Bisericii mi se pare însă că se adresează tuturor oamenilor care trăiesc împreună într-o comunitate anume, motivaţi şi de alte mobiluri decît egoismul primar şi competiţia pentru bunuri materiale. E firesc, de aceea, ca nu doar înţelegerea, dar chiar admiraţia sau simpatia mea să se îndrepte spre acei semeni ai mei care nu au posibilitatea să se oprească duminica din munca lor, sau nu doresc să o facă, pentru binele celorlalţi. Închei prin a face o mărturisire: am gîndit şi scris şi eu răspunsul la această anchetă într-o duminică, aşa că mă văd nevoit să vă cer, la rîndul meu, să fiţi înţelegători.

Andra ROTARU Faţă de a 7-a. Într-o "trisexualitate", chiar şi fantezistă, faţă de vietatea care poate gîndi sau naşte asemenea situaţii. Pentru că există trei variante ale sale, interconectate: trupul, mintea şi cordul. În viaţa reală însă, e cam greu să te supui unei astfel de porunci. Indiferent că se numesc căsnicie, relaţie, prietenie, amiciţie, monogamia ar semăna cu o educaţie care se predă la nesfîrşit în clasele primare, cu informaţii pe care le tot asimilezi pînă cînd îţi dai seama că o astfel de condiţionare nu face decît să-ţi reducă potenţialul de dezvoltare. Deşi structural şi eu visez cai verzi pe pereţi şi aş fi total de acord cu această a 7-a poruncă, va exista o plafonare faţă de propria persoană: "te cunosc destul de bine ca să nu mai am nici o încredere în tine, în penibila ta satisfacţie", cum ar spune Naum prin "medium-ul" lui. Şi e plăcut astfel, pentru că doza de autosabotare, cea de masochism, de narcisism, de orice ar pune stăvilar unei fiinţe libere sau i-ar provoca o refulare pot fi satisfăcute prin intermediul unui desfrîu intelectual, fizic, imaginar etc. Cea mai periculoasă nu cred că este dedarea la desfrîurile fizice, ci formele patologice pe care le pot îmbrăca variantele de relaţionări cu ceilalţi: compensări ale altor segmente nerezolvate, locurile în care ne putem simţi în siguranţă pentru că am învăţat un anumit tip de comportament, matricea care ne poate îndrepta în direcţii "greşite" etc. Pînă la urmă, orice ne face bine la un moment dat este în afara oricărei judecăţi. Roata de hamster la care învîrtim ne va duce mereu în acelaşi punct în care fie ne oprim, fie continuăm jocul.

anchetă realizată de Marius CHIVU

colaje de Dan STANCIU