(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 86, iulie 2013)

 

Adriana Bărbat este redactor-şef al revistei Corpul T din Braşov şi doctorandă la Universitatea „Transilvania“ din Braşov, Facultatea de Litere. Cea mai recentă carte publicată: romanul Talk show (2004).

 

„Creatoare a unui volum imens de documente, Securitatea a modelat după chipul şi asemănarea sa realitatea societăţii româneşti.“(i)

 

Cele patru volume ale dosarului de urmărire informativă (DUI) al scriitoarei Dana Dumitriu acoperă perioada 18.11.1971-17.02.1988.
Argumentele pentru deschiderea acestui dosar au fost formulate astfel: "pentru preocupările sale literare, orientate în direcţia abordării unor tematici greşite din punct de vedere ideologic şi în scopul stabilirii naturii legăturilor cu diferite elemente din mediul creaţiei literare, cunoscute cu preocupări ostile"(ii) (tematicile considerate greşite au fost identificate de Securitate în Barabas, roman despre mişcarea legionară, la care voi reveni); "pentru comentarii negative la adresa politicii partidului şi statului nostru în domeniul artei şi culturii"(iii) (comentarii din 4.10.1986, care ar fi dus la intensificarea notelor informative în perioada 1986-1987).
În anul 1971, Dana Dumitriu a primit numele conspirativ "Rodica"; el va fi păstrat pînă în 3.10.1975, cînd a fost închis DUI "Rodica", în urma avertizării scriitoarei, şi a fost deschis DUI "Doina", imediat după această dată.
Notele din acest dosar sînt pe cît de cutremurătoare, pe atît de pline de informaţii utile, dar şi de informaţii distorsionate sau contradictorii. Am realizat o selecţie, încercînd să nu mă raportez la ele ca la aspecte obiective sau întotdeauna adevărate din viaţa autoarei; am verificat (pe cît posibil) anumite informaţii şi am încercat să păstrez distanţa faţă de notele informative din dosar, înainte de a le considera dovezi utile sau, cel puţin, posibile piste noi de cercetare. Am încercat să identific, dincolo de cuvinte, raporturile "surselor" cu Dana Dumitriu şi astfel să ajung la un sîmbure de adevăr, înlăturînd cît mai multe dintre vălurile în care a fost învelit.

Griul comunist

Multitudinea de informatori/"surse" - dar şi de căpitani sau maiori care îşi pun semnătura pe documente, dau indicaţii în scris sau sînt nemulţumiţi de modul în care se face urmărirea(iv) - distorsionează, fiecare în felul său, pe omul, femeia, scriitoarea, cetăţeanul Dana Dumitriu. Informatorii nu aveau interesul să fie obiectivi (trebuiau doar să îşi facă treaba), iar cei traşi de limbă în privinţa ei - sau puşi să scrie despre ea - fie o prezentau la modul naiv, fie temători, încercînd să îşi măsoare fiecare cuvînt şi astfel să o protejeze, ori pur şi simplu să se ascundă în spatele cuvintelor ori să împroaşte cu noroi.
Într-un articol intitulat "Adevăr şi ficţiune în documentele Securităţii"(v), Florian Banu identifică resorturile şi mobilul care "au stat la baza distorsionării adevărului şi au dus la consemnarea, voit sau nu, deformată a unor acţiuni, evenimente, trăsături de caracter etc.", sesizînd modalitatea în care erau redactate notele informative (de multe ori, de neprofesionişti, de persoane care, pentru a obţine un grad superior sau o sumă de bani, se puneau în slujba sistemului fără a avea conştiinţa obiectivităţii sau a corectitudinii faţă de sistemul pe care îl slujeau, alteori chiar cadrele instruite înflorind, minţind, inventînd situaţii pentru a-şi ascunde propriile erori sau incompetenţe).
Întîlnirea cu Dana Dumitriu în dosarele Securităţii este una extrem de tristă, căci o găsim supravegheată în cele mai intime momente, în cele mai zguduitoare tristeţi, o întîlnim împroşcată de cuvinte grele, judecată din perspectiva ideologiei comuniste. Întîlnim, în paginile "muncite" de un număr impresionant de scribi, o altă Dana Dumitriu (alta decît cea din mărturiile celor care au cunoscut-o, alta decît cea din articolele sau din cărţile ei); e o "susnumită" cu două feţe, care ascunde în spatele chipului ei angelic cele mai "malefice" atitudini, o Dana Dumitriu pradă celor mai "negative" influenţe, incapabilă să se smulgă singură din acest vîrtej, ea fiind în permanenţă "ajutată" - fără succes - de "binevoitori".
Este o întîlnire dureroasă pentru că regăsim persoana ei, viaţa ei, prin perete, prin interceptări telefonice, prin rapoarte reci sau pline de ură, schimonosite de greşeli de ortografie, scrise cu teamă sau într-un limbaj de lemn dur, indescifrabil.
Şi totuşi, dincolo de toate acestea, o întîlnim plină de viaţă, spontană, avînd preocupări literare. E foarte implicată în viaţa şi problemele perioadei, are preocupări domestice, banale, roboteşte prin casă, bate la maşină, închide uşi; îşi exprimă cu vehemenţă părerile, povesteşte la telefon, cu prietenele, diverse întîmplări "la cald", se autocaracterizează într-o cerere către Ministrul de Interne, plînge.
Auzim paşii ei prin casă, o auzim dactilografiind, ascultînd Europa Liberă, auzim discuţii nedesluşite nici măcar de vigilenţa Securităţii, pentru că "obiecta" mergea în bucătărie sau în cealaltă cameră, îi simţim emoţia şi bucuria în urma şuvoiului de telefoane (interceptate) în care prietenii o felicită pentru premiul cîştigat (în 1986, la Uniunea Scriitorilor). Alteori, muzica dată tare acoperă discuţii sau întîlniri amoroase.
Este o întîlnire dureroasă pentru că ea nu ştia că (sau nu ştia cînd şi cum) este supravegheată. Tot ceea ce face este autentic şi, paradoxal, învăluit într-un gri comunist prin felul în care este relatat ceea ce se întîmplă în apartamentul ei. Se rezumă într-un limbaj de lemn dialoguri întregi, se folosesc cuvinte triviale şi batjocoritoare la adresa ei, i se ignoră stările. E frustrant să citeşti că de la ora 22,30 a fost linişte în apartamentul "obiectei" pînă dimineaţa; e o linişte raportată, care poate să ascundă multe clipe de frămîntări, gînduri, ore de nesomn, zîmbete sau lacrimi şterse de colţul pernei, vise.
Totuşi, documentele din dosarele Securităţii conţin şi multe informaţii care ar fi fost pierdute, conţin pe alocuri vorbele ei (reproduse mai mult sau mai puţin autentic), felul în care ia atitudine în diverse momente, lucruri pe care un jurnal sau mărturiile celor apropiaţi le pierd uneori din vedere.

„Sursele“

Din lunga listă de "surse", reţinem cîteva nume conspirative care stîrnesc inevitabil curiozitatea. Una dintre cele mai active este "Ruxandra"(vi), care o cunoştea pe Dana Dumitriu de la Festivalul Naţional al Filmului de la Mamaia, din 1971; "Şerbănescu" o vizita şi îi lectura romanele, aşa încît Securitatea afla ce a scris Dana Dumitriu, înainte de a fi publicat, avînd astfel posibilitatea de a opri publicarea a ceva "nepotrivit"; "P.M." i-ar fi fost amant; sursa "Radu" o cunoştea pe Dana Dumitriu de 15 ani, posibil coleg la Secolul 20 (în 1977); sursa "Dorin" - posibil forţat să dea nota informativă (nota e blîndă, neincriminatorie; ar putea fi Mircea Iorgulescu - tot "Dorin" în dosarul lui Dorin Tudoran); sursa "Sanda", "prietenă şi fostă colegă de facultate" cu Dana Dumitriu; sursa "Vali", a cărei identitate este dezvăluită în creion, la finalul volumului 4, ca fiind Vera Lungu, soţia sculptorului G. Apostu. Un posibil informator "sub acoperire" se poate să fi fost "dr. Tînjală", "cumpărător şi colecţionar de obiecte de artă" care, în luna februarie 1986, o enervează atît de tare pe Dana Dumitriu cu convingerile lui literare, încît - aflăm din confesiunea autoarei într-o convorbire telefonică cu Geta Dimisianu - nu a putut dormi toată noaptea de nervi.(vii)
Metodele folosite de Securitate în cazul Danei Dumitriu au fost cele clasice: interceptarea corespondenţei şi a coletelor din străinătate, instalarea de mijloace T.O (ascultare) "pe perioade scurte", "filarea", atragerea de informatori din rîndul celor apropiaţi ei.
Aflăm, dintr-o consemnare, că în data de 3 octombrie 1975 a avut loc o întîlnire între reprezentanţi ai Securităţii şi Dana Dumitriu, în scopul avertizării scriitoarei "pentru preocupările acesteia de a aborda în scrierile sale unele subiecte pe care le tratează eronat din punct de vedere ideologic, motiv pentru care cărţile-i sînt respinse la edituri şi de aici unele manifestări cu privire la lipsa posibilităţilor de afirmare şi libertate de creaţie."(viii) Observăm şi din această formulare metodele incriminatorii folosite şi absurditatea punctului de vedere adoptat, dar şi metoda alunecoasă de exprimare. În urma acestui avertisment, din consemnare reiese că Dana Dumitriu şi-ar fi recunoscut "carenţele". Cu siguranţă, această recunoaştere a "carenţelor" a fost pur formală, faptul că dosarul ei s-a umplut cu note informative, dar şi opera ei fiind dovezi ale eforturilor ei de a fi sinceră cu ea însăşi şi de a explora sinele profund, într-o epocă a uniformizării, a aparenţelor şi a minciunii.
Am organizat informaţiile găsite în dosar în trei secţiuni: lumea literară, viaţa socială, viaţa privată.

Lumea literară

Motivul deschiderii acestui dosar a fost literar-politic, aşa cum este consemnat în data de 18.11.1971. Tematicile "greşite" şi presupusele legături cu elemente "ostile" (de care era suspectată) trebuie puse în legătură cu un roman al Danei Dumitriu, Barabas, respins de cîteva edituri (Cartea Românească - în 1970 şi 1971; Junimea - 1971 şi 1973; Eminescu - 1972 şi 1974; Minerva - 1971), roman care a dus la deschiderea acestui dosar. Cartea ar fi avut ulterior şi alt titlu - Ianuarie spre ianuarie (aflăm dintr-un raport din data de 11.09.1975); în urma unor modificări, autoarea ar fi încercat, tot fără succes, să o publice.
Despre acest roman nepublicat aflăm, dintr-o notă din data de 18.11.1971, prin "bunăvoinţa" informatorilor, că aborda o tematică legionară: "abordează epoca mişcării legionare, inclusiv rebeliunea, de pe poziţii necritice, astfel încît acţiunile acestora sînt scuzate şi minimalizate, încercînd să justifice, istoric, aderarea unor eroi ai cărţii la această mişcare."(ix) Această precizare scoate în evidenţă, pe lîngă un anumit aspect al romanului, şi ceea ce a deranjat "puterea": faptul că Dana Dumitriu, fără a avea un filtru din perspectiva socialismului-critic, încearcă să îşi înţeleagă personajele, să le scuze. De asemenea, a ridicat suspiciuni modalitatea de documentare despre legionari. De aici pornesc o serie de "săpături", în încercarea de a identifica legăturile ei cu diferiţi "scriitori legionari" care i-ar fi putut oferi informaţii. Astfel, aflăm că ea asista la discuţiile dintre Nicolae Manolescu, "fiu de legionar", Al. Ivasiuc şi Nicolae Breban, că era în legături cu "elemente suspecte, ostile", precum Marcel Petrişor, Emil Botta (al cărui frate, Dan Botta, fusese legionar), Maria Luiza Cristescu, Nichita Stănescu.
Sursa "Ruxandra", poate cea mai acidă dintre toate, îi face Danei Dumitriu, în 15.11.1971, următorul portret "de dosar": "Dar evident este că, cu tot aerul său tăcut şi angelic, Dana Dumitriu frecventează un anumit cerc, printre alte relaţii pe care le are, din care îşi alege şi combinaţiile amoroase. De-a lungul celor patru ani a fost cu Tomozei, Nichita Stănescu, Marcel Petrişor, Dan Cristea, dar momentan este încurcată cu Nicolae Manolescu, asta numai din ce ştie sursa."(x) Tot această "Ruxandra" reface, în ianuarie 1972, într-un mod josnic, evoluţia Danei Dumitriu în plan profesional: "La România literară a adus-o Gheorghe Tomozei, care a preluat-o împreună cu Florin Mugur şi la revista Argeş." "Sursa" insinuează din nou presupusa duplicitate a Danei Dumitriu - care ar fi justificat, pentru Securitate, nealinierea autoarei la dorinţele Partidului: "este o fire destul de ascunsă, care ştie să profite de aerul interesant pe care-l are şi să-şi aranjeze ceea ce urmăreşte în viaţă."(xi) Totodată, nu putem să nu notăm caracterul personal al acestor note, ranchiuna, invidia care dau tonul informaţiilor sursei "Ruxandra".
Aflăm dintr-o notă din 18.01.1972, tot de la "Ruxandra", că, în 1972, un alt roman al Danei Dumitriu a primit obiecţii de la Editura Eminescu, deoarece "nu are un fond optimist asupra societăţii noastre."(xii) Aceeaşi obiecţie apare mai tîrziu, în 21.03.1975, referitor la romanul Întoarcerea lui Pascal, respins iniţial din acelaşi motiv(xiii), alte cauze ale respingerii fiind semnalate în raportul din 11.09.1975 (realizat cu ajutorul informatorilor "Ruxandra", "Şerbănescu" şi "Vlad")(xiv). Dana Dumitriu ar fi spus, conform unei note din 18.01.1972, că nu poate fi optimistă fiindcă "realitatea nu-i dă cu nimic dovada îndreptăţirii unei asemenea viziuni, chiar şi obiecţiile care i se fac."(xv) Această consemnare pare mai realistă şi mai obiectivă, de aceea cred că poate fi luată în calcul pentru atitudinea corectă şi curajoasă a Danei Dumitriu de a spune lucrurilor pe nume: a scrie despre ceea ce este în jur, a fi autentică.

* * *

Aflăm din dosar că i-ar fi fost tradus un roman în Israel prin 1986, dar, în ciuda eforturilor mele de a merge pe aceasă pistă, nu am obţinut nici o confirmare a informaţiei. Din interceptarea convorbirilor din apartamentul Danei Dumitriu, după moartea acesteia, aflăm că Irena din Polonia (Harasimovici(xvi)) îi spune mamei Danei Dumitriu la telefon, după ce află neaşteptata veste, că în curînd va traduce cartea Danei.
În urma cercetărilor (personale) efectuate în Polonia, pornind de la aceste date din dosarul Danei Dumitriu, am descoperit că autoarea are traduse două cărţi în limba polonă: Duminica mironosiţelor, cu titlul Parada hipokrytek (trad. Adam Weinsberg, Państwowy Instytut Wydawnicsy, Warszawa, 1988) şi Masa Zarafului, cu titlul Biesiada Lichwiarza (trad. Irena Harasimowicz, aceeaşi editură, 1975). Din aceste date deducem că Irena Harasimovici tradusese Masa Zarafului (în 1975) şi avea în plan, la moartea Danei Dumitriu, să traducă o altă carte a autoarei, proiect care, se pare, nu a mai fost finalizat.

* * *

În perioada în care a fost redactor la revista Secolul 20, aflăm, prin intermediul "surselor", diferite episoade din redacţie, surprinse mai mult sau mai puţin obiectiv. O notă din 16.09.1985 menţionează că Dana Dumitriu se simte bine la redacţie pentru că îi cunoaşte pe toţi colegii ei(xvii). În 14.01.1986, în acelaşi volum al dosarului, într-o convorbire cu Geta Dimisianu, care îi povesteşte de programul de lucru tip cazarmă de la Casa Scînteii, Dana Dumitriu spune: "Eu trăiesc în paradis", referindu-se la programul ei lejer de la editură (ca ore de plecare şi de sosire), iar într-o scrisoare datată în acelaşi an, 1986, adresată Marioarei Cantacuzino, Dana Dumitriu se plînge de volumul mare de lucru.
La data de 21.04.1987 sîntem martori - îndepărtaţi şi nesiguri de veridicitatea celor citite - la încercările lui Dan Hăulică, Şt. Aug. Doinaş, Geo Şerban şi ale Danei Dumitriu de a formula un memoriu adresat "unde trebuie" pentru a permite apariţia revistei în vechiul format(xviii); lucrăm cot la cot cu ea (noi în faţa calculatorului, ea reflectată pe foi strîmbe) la pregătirea numărului festiv 300(xix) al revistei. Simţim prin receptorul telefonului bucuria ei cînd află, tot în 1987, sunată de Hăulică, vestea că "revistei Secolul 20 «i s-a acordat marele premiu destinat să onoreze cea mai bună revistă consacrată artelor în lume, în unanimitate, de către un juriu internaţional reunit sub auspiciile UNESCO, premiu ce va fi remis în cadrul primului festival al Centrului de artă şi cultură Pompidou de la Paris.»"(xx)

* * *

Dana Dumitriu a scris un scenariu de teatru (în 1986 este consemnat în dosar că lucra la acesta) după scrisorile lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri, şi nu după romanul Prinţul Ghica (după cum ar fi precizat Dana Dumitriu într-o discuţie din 1.04.1987(xxi)). Piesa ar fi apărut, conform unei note din 7.04.1987, în Caietele Teatrului Naţional(xxii), fiind acceptată în repertoriul Teatrului Naţional, fără a fi însă jucată vreodată.
Reuşeşte să aibă linişte pentru scris la Sinaia sau la Ştefăneşti (Piteşti), unde merge cu doamna Poşo, mama lui Dorin Tudoran. Aflăm că, la finalul anului 1986, avea conceput un nou roman - "de natură lirică, dar nu se poate apuca să-l scrie, deoarece este foarte tracasată cu activitatea de la redacţie"(xxiii) -, sau o schiţă de roman, despre care aflăm dintr-o scrisoare a Danei Dumitriu către Marioara Cantacuzino, trimisă în acelaşi an. Într-o discuţie cu Dan Culcer, ascultată şi transcrisă de informatori la data de 26.05.1987, autoarea i-ar fi spus acestuia că "a scris un roman despre un personaj curajos, profesor de franceză la «Sf. Sava», care în 1840 a fost expulzat pentru participare la un complot împotriva demnitarului, complot condus de N. Filipescu. Personajul era francmaçon."(xxiv)

Viaţa socială

Evenimentele la care se face referire în diferite discuţii sînt: casele demolate (12.09.1985), tipurile de cavouri din Bellu (23.01.1986), parada modei la Institutul de Arhitectură, prezentată de Doina Levinţa (2.04.1986), explozia de la Cernobîl (6.05.1986), cutremurul din 1986 (3.09.1986), criza de energie (12.03. 1987)(xxv), arestarea lui Andrei Sencovici (23.05.1987), vizita lui Gorbaciov în România (24.05.1987), "greutăţile existente în transportul în comun" (16.06.1987), dărîmarea bisericii Sf. Vineri (22.06.1987)(xxvi).
Temele de discuţii abordate cu diferiţi vizitatori în perioada 1986-1987 sînt: etniile din România, democraţia, lipsa libertăţii, rolul intelectualilor în prezent, plecările masive ale cetăţenilor de etnie germană, teme literare, atmosfera de la redacţie, artă, pictură, achiziţii de obiecte de artă, chestiuni gospodăreşti, influenţele nefaste ale filmelor de groază asupra tinerilor, felul în care apropiaţii au reacţionat la cutremurul din 1977, teme cotidiene (transport, aprovizionare, lipsa de căldură din locuinţe, lipsa gazului), masonerie, biserica ortodoxă, cazuri de divorţ, campania de presă dusă împotriva romanului lui Octavian Paler (este vorba despre Un om norocos, 1984), în urma căreia i s-a intentat proces autorului(xxvii).

Viaţa privată

Familia Danei Dumitriu este cunoscută pînă în cele mai mici detalii de către informatori şi cred că merită reţinute datele din consemnările care există despre părinţi şi despre sora ei. Tatăl, Dumitriu Ilie, "fiul lui Ioan şi Iosefina, născut la 14.XI.1896 în Tîrgu-Mureş, de profesie cofetar, în prezent pensionar"(xxviii), a avut "un laborator de cofetărie cu desfacere, după care, imobilul fiind naţionalizat, a funcţionat ca, cofetar în cadrul CFR-ului de unde a fost pensionat." Se pare că şi bunicul ei dinspre tată ar fi fost tot cofetar - aflăm acest detaliu dintr-o discuţie între Al. Ivasiuc şi Nicolae Manolescu, la care participă şi Dana Dumitriu(xxix). Mama ei, Dumitriu Elena, "fiica lui Anton şi Maria, născută la 17.08.1899 în Bucureşti, este casnică", iar sora, Dumitriu Sonia, "născută la 23.08.1925 în Bucureşti, ...domiciliază împreună cu părinţii". Se consemnează în acelaşi loc că toţi cei trei membri ai familiei sînt persoane corecte, respectuoase, liniştite. Într-o altă notă aflăm că sora ei a murit de cancer în 1973, iar de la aceasta Dana Dumitriu avea un nepot, Bogdan.
O prezenţă constantă, în perioada în care se află sub urmărire, este mama autoarei, care vine des la ea şi o ajută la treburile gospodăreşti. Din ultima interceptare a convorbirilor din apartamenul Danei Dumitriu, din 16.10.1987, după moartea acesteia, aflăm că Nicolae Manolescu, Mircea Tănăsescu (vărul autoarei) şi mama acesteia "fac o clasificare a dosarelor «Doinei», precum şi a manuscriselor acesteia"(xxx), iar Nicolae Manolescu "promite că se va ocupa de problemele ce privesc activitatea literară a «Doinei», afirmînd că-i va ţine la curent cu toate publicaţiile care vor face referire la «Doina»."(xxxi) De asemenea, aflăm intenţiile mamei autoarei, exprimate după plecarea lui Nicolae Manolescu din apartament, de a-i încredinţa acestuia "păstrarea şi publicarea documentelor literare ale "Doinei"."(xxxii)

* * *

Conform informaţiilor disparate din cele patru volume, reiese că relaţia cu Nicolae Manolescu s-ar fi derulat între 1970/1971 (în 1973 locuiau împreună) şi 1985/1986.
Relaţia cu Nicoale Manolescu este surprinsă pe larg în volumul nr. 4 al dosarului (13.08.1971-16.06.1975); în perioada cînd locuiau împreună citeau, îşi citeau unul altuia anumite articole, le discutau, aveau invitaţi. O descoperim pe Dana Dumitriu încercînd să se desprindă de influenţa lui Nicolae Manolescu. Vorbind, în 13.04.1973, cu Nicolae Damian, Dana Dumitriu i-ar fi spus acestuia că "îi este foarte greu pentru că înainte de a scrie a discutat (despre carte) cu dl Manolescu şi acum e dificil să selecteze din tot ce au discutat părerile sale personale."(xxxiii)
Reţinem o atmosferă de lucru, cu multă linişte - timp în care probabil cei doi citeau -, cu activităţi gospodăreşti dimineaţa, cu plecările lui Nicolae Manolescu la facultate, cu vizitele unor prieteni şi discuţiile în care sînt notate în special intervenţiile lui Nicolae Manolescu, dar şi discuţiile celor doi pe teme literare. Desigur, în dosar se regăseşte frecvent concepţia conform căreia Dana Dumitriu ar fi fost inhibată de personalitatea lui Nicolae Manolescu, că ar fi rămas mereu în umbra lui; sursa "Şerbănescu" dă o astfel de notă în data de 18.10.1973: "Dana Dumitriu confiinduse sursei, a recunoscut că are faţă de soţul ei [nelegitim, n. m.] un sentiment de inferioritate, se simte umbrită de volubilitatea, inteligenţa şi clarviziunea acestuia, calităţi care lovesc în amorul ei propriu, diminuîndu-i orgoliul şi impresia bună ce o avea despre sine ca scriitoare."(xxxiv) Mai multe detalii sînt cuprinse în volumele al 2-lea şi al 3-lea, din perioada de după despărţirea lor. Dintr-o convorbire telefonică cu Irena, aflăm că la data de 12.09.1985(xxxv) cei doi nu mai erau împreună, dar că au continuat să comunice pe teme literare sau legate de lumea literară. Nicolae Manolescu o suna pe Dana Dumitriu să se intereseze de sănătatea ei, să o felicite pentru diferite premii, a vizitat-o pentru a vorbi despre arestarea lui Andrei Sencovici (mai 1987) sau despre satele rămase goale - respectiv plecările cetăţenilor de naţionalitate germană(xxxvi) -, însă dincolo de dialogurile relatate de supraveghetori, ghicim zbuciumul din spatele cuvintelor. Autoarea se confesează la un moment dat, în 6.03. 1987, spunînd "că Nicolae Manolescu a marcat-o atît de puternic, încît ea nu mai vede posibilitatea de a-şi mai reface o existenţă alături de un bărbat."(xxxvii)
Deşi în volumul 1 al dosarului Securitatea întocmeşte o listă cu "concubinii" Danei Dumitriu, deşi turnătorii o numesc "femeie de moravuri uşoare" şi îi realizează un portret care să se potrivească acestei sintagme, discuţiile pe care le poartă cu bărbaţii din viaţa ei, mai mult sau mai puţin importanţi, spontaneitatea ei, onestitatea în discuţiile despre ei cu Geta Dimisianu sau Florenţa Albu dezvăluie contrariul. "Curtezanii" din perioada 1986-1987 sînt consemnaţi a fi fost Petre Sălcudeanu, Bujor Nedelcovici, Leon Talpă, George Arion.

* * *

În încercarea de a identifica slăbiciunile fizice ale Danei Dumitriu şi părţile corpului prin care durerile, frămîntările şi nemulţumirile au somatizat, am realizat o incursiune în cele patru volume.
În anumite perioade, se pare că a suferit de insomnii: lua somnifere după despărţirea de Nicolae Manolescu (conform unei note din 12.09.1985)(xxxviii), îi erau trimise medicamente din Franţa, de la Oana şi Rodica (probabil pentru a ţine în frîu acel "început de cancer", cum este consemnat în 24. 09.1985(xxxix); este suspectată de un început de cancer şi într-o adresă din data de 3. 08.1983(xl)), e depistată cu ulcer (20.06 .1986)(xli), are gripă în repetate rînduri, lombosciatică (7.04.1987)(xlii), acces de tuse alergică (19.03.1987)(xliii) cauzată de o alergie la hîrtie sau la pisoi, o criză de sciatică (5-6.09.1987)(xliv); a mers (în data de 17. 09.1987(xlv)) la Ştefăneşti pentru a face infiltraţii cu Diprofos (un anestezic local cu eliberare prelungită şi efect de durată - 4-6 luni -, care se administrează în dureri de oase sau reumatice, contraindicat pentru cancer) care, notează în cunoştinţă de cauză informatorii, ar fi fost contraindicate. Este menţionată şi o operaţie înainte de deces.
Decesul Danei Dumitriu este consemnat (în raportul final de închidere a dosarului acesteia, întocmit în data de 17.02.1988) în data de 12 octombrie 1987, "în urma unei intervenţii chirurgicale"(xlvi), fără a se mai da alte detalii.

* * *

Cererea Danei Dumitriu către ministrul de Interne Gheorghe Homoştean, dactilografiată de autoare, este un document autentic şi extrem de valoros. Este o cerere (datată 25 august 1985, Bucureşti) aparent banală, pentru rezolvarea unei situaţii la care nu s-au putut găsi soluţii, ambiţia şi dorinţa ei de a-i fi respectate drepturile fiind mobilurile care au făcut-o să se adreseze ministrului. Dana Dumitriu dorea să cumpere în 1985 un apartament cu două camere în Bd-ul Ghe. Magheru 29, et. 7 şi, din cauze neclare, nu îi era eliberată o adeverinţă necesară acestei tranzacţii. Cererea are în prima parte consistenţa unui CV: "Mă numesc Dana Dumitriu, sînt membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România din 1970, am publicat zece cărţi de proză şi critică literară, am fost onorată cu premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi ale unor reviste, am semnat şi semnez rubrici de critică literară la România literară, Argeş şi am colaborat la aproape toate revistele din ţară. Din august 1968 pînă la sfîrşitul anului 1984 am fost redactor la România literară, iar de la 1 ianuarie 1985 sînt redactor la revista Secolul 20."(xlvii) Următorul citat selectat iese atît din tiparul unei cereri, cu atît mai mult din cel al unui CV, deoarece conţine o emoţionantă trecere de la invocarea Bucureştiului din trecut, cuprins cu dragoste în cărţile ei, la cel din prezent care, prin sistemul său, îi refuză dreptul de a locui unde doreşte: "Tovarăşe Ministru, sînt născută în Bucureşti, trăiesc aici de 42 de ani, am scris despre acest oraş cu dragoste în cărţile mele pentru că este şi va fi spaţiul meu de existenţă, dar sînt obligată acum să înţeleg că, din motive ce nu-mi sînt cunoscute, nu am dreptul să stau unde doresc în Bucureşti." Hotărîrea ei, exprimată în finalul cererii, de a se adresa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în cazul în care nu i se va acorda acest drept, uimeşte. Dintr-o informaţie din 1986, aflăm că Dana Dumitriu s-ar fi mutat într-un apartament central, însă este vorba despre apartamentul din str. Dionisie Lupu, ceea ce ne dovedeşte că cererea ei nu a dat rezultate.

* * *

Dintre preocupările de zi cu zi, amintesc mutarea în strada Dionisie Lupu, discuţii despre modă, animale de casă, motanul ei Red, horoscop; uneori făcea meditaţii, curăţenie sau gimnastică, croşeta un pulover, era revoltată de întîrzierea salariului, pregătea masa de sărbătoarea "Duminica mironosiţelor"(xlviii), avea invitaţi de sărbătoarea mucenicilor, spunînd cu altă ocazie: "Nu va fi masă mare, doar friptură şi mucenici ("baza sînt mucenicii, că şi noi sîntem mucenici.")"(xlix) Îşi servea musafirii cu dulciuri şi coniac, cu sendvişuri şi ceai, cu cafea; a cerut unei colege reţeta de pizza, gătea iahnie de fasole. Aceste cîteva detalii dezvăluie o altă Dana Dumitriu; o vedem puţin în banalitatea de zi cu zi, implicată în preocupări cotidiene.

* * *

Darurile primite - şi înregistrate de vigilenţa serviciilor secrete - spun cîte ceva despre preocupările Danei Dumitriu; una dintre aceste preocupări a fost croşetatul (primeşte mohair de la Mircea Scarlat(l)). Cafeaua trimisă din SUA de Cora Tudoran(li) trimite la greutăţile şi umilinţele acelor vremuri în care cafeaua era un dar nepreţuit. Grija şi afecţiunea prietenelor ajung la noi şi prin intermediul darurilor consemnate de informatori: ceai medicinal pentru stomac de la Geta(lii), un trandafir în ghiveci tot de la ea(liii).
Cele patru volume ale dosarului de urmărire informativă al Danei Dumitriu şochează în anumite note prin violenţa acuzelor sau a portretului realizat scriitoarei, aduc mărturii trunchiate despre reacţiile Danei Dumitriu în anumite contexte, rămînînd totodată un document extrem de util în măsura în care informaţiile pot fi verificate sau, cel puţin, separate de balastul adăugat de informatori din dorinţa de a-şi îndeplini norma.

 

Acest articol a fost realizat prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (SOP HRD), ID76945 şi finanţat de Fondul Social European şi de Guvernul României.


___________________
i Florian Banu, "Adevăr şi ficţiune în documentele Securităţii", în Analele ştiinţifice ale Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, tom LI, 2005, pp. 375-392; http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/arhiva_securitatii/Adevar%20si%20fictiune.pdf.
ii Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol.1, f. 1.
iii Ibidem, f. 171.
iv Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 1, f. 45 ("Dosarul este lucrat sub orice aşteptări. De la data deschiderii nu aţi obţinut nici o informaţie, deşi cazul este de importanţă majoră." - 30.03.1986).
v Florian Banu, op. cit., pp. 375-392.
vi Despre identitatea acestei surse aflăm mai multe indicii în Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Polirom, 2013, p. 269 - "informatoarea «Ruxandra», secretară de redacţie la România literară".
vii Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 3, ff. 52-55 - în aceste pagini e reprodus dialogul dintre cei doi (Dana Dumitiru şi dr.Tînjală); acest doctor era "un mare admirator al Săptămînii şi al curajului lui Vadim Tudor" (f. 56); iar în vol. 3, 4.02.1986, ff. 56-58, se află confesiunea Danei Dumitriu către Geta Dimisianu despre discuţia purtată cu acest doctor.
viii Ibidem, vol. 1, f. 99.
ix Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 1, f.1.
x Ibidem, f. 40.
xi Ibidem, f. 105.
xii Ibidem, f. 106.
xiii Ibidem, f. 13 - "lipsa unei viziuni pozitive a societăţii contemporane şi prin inaderenţa, izolarea personajelor faţă de actualitate."
xiv Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 1, f. 1 - "Romanul a fost de asemenea respins pentru virulenţa atacurilor la adresa presei şi viziunea sumbră lipsită de perspectivă la adresa evoluţiei eroilor, care trăiesc izolaţi şi nu se pot adapta societăţii socialiste contemporane."
xv Ibidem, f. 106.
xvi Ibidem, vol. 3, f. 184.
xvii Ibidem, f. 9.
xviii Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 2, ff. 23-26.
xix Ibidem, f. 36.
xx Ibidem, f. 87.
xxi Ibidem, f. 2.
xxii Ibidem, f. 7.
xxiii Ibidem, vol. 3, f. 223.
xiv Ibidem, vol. 2, f. 66.
xxv Ibidem, vol. 3, (în ordine) f. 4, f. 37, f. 100, f. 118, f. 174, f. 338.
xxvi Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 2, (în ordine) f. 51, f. 55, f. 83, f. 85.
xxvii Georgeta Dimisianu (http://www.zf.ro/ ziarul-de-duminica/georgeta-dimisianu-v-paler-quot-prefer-sa-disper-langa-ai-mei-quot-3054 671/): "Un om norocos a avut parte de procese publice, desfăşurate după următorul tipic: se mobilizau oamenii într-o sală şi se ridica un muncitor sau altul, spunînd cît de periculoasă este respectiva carte. Numai că, la Iaşi, procesul s-a transformat în altceva, studenţii neacceptînd să atace romanul; un asemenea proces public a avut loc şi la Bucureşti, iar în revista Contemporanul, romanul a fost aproape linşat. Un dosar întreg se poate face din acest moment îngrozitor. Era a doua jumătate a anilor '80, iar realitatea devenise din ce în ce mai complicată."
xxviii Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 1, f. 7.
xxix Ibidem, vol. 4, f. 13.
xxx Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 2, f. 154.
xxxi Ibidem.
xxxii Ibidem, f. 155.
xxxiii Ibidem, vol. 4, f. 39.
xxxiv Ibidem, vol. 1, f. 23.
xxxv Ibidem, vol. 3, f. 6.
xxxvi Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 2, f. 54.
xxxvii Ibidem, vol. 3, f. 326.
xxxviii Ibidem, f. 6.
xxxix Ibidem, f. 11.
xl Ibidem, vol. 1, f. 130.
xli Ibidem, vol. 3, f. 140.
xlii Ibidem, vol. 2, f. 8.
xliii Ibidem, vol. 3, f. 334.
xliv Ibidem, vol. 2, f. 139.
xlv Ibidem, f. 141.
xlvi Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 1, f. 196.
xlvii Ibidem, ff. 136-139.
xlviii Ibidem, vol. 3, f. 121.
xlix Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. I 143879, vol. 3, f. 325.
l Ibidem, f. 30.
li Ibidem, f. 94.
lii Ibidem, f. 137.
liii Ibidem, f. 226.