(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 67, decembrie 2011)

Portughezul Rui Zink scrie romane pentru cei mari, dar şi cărţi pentru copii, se ocupă de teatrul stradal şi de happening-uri, şi-a luat doctoratul cu o teză despre banda desenată ca gen literar, i-a tradus în portugheză pe Saul Bellow şi pe Matt Groening (creatorul serialului The Simpsons) şi are centura neagră la karate. În limba română, tocmai i s-a tradus, la Humanitas, al patrulea roman, Destinaţia turistică.

 

Cititorul din peşteră este un mic eseu ficţional despre cititul cărţilor. Dumneavoastră cum aţi devenit un Anibalector? Cum ajunge un copil să se îndrăgostească de cărţi?
Cum ajunge cineva să îndrăgească cititul este încă un mister. Dacă am şti, atunci am face ca toţi copiii să deprindă pasiunea lecturii. Eu am fost norocos pentru că familia mea a fost educată. În Pina, cartierul foarte sărac din Lisabona unde am crescut...

Şi pe care îl evocaţi în romanul Aşteptarea...
Exact. Întotdeauna strecor detalii autobiografice în romanele mele. O dată mi-am trecut şi numărul de telefon, în caz că cineva voia să mă sune...

Şi aţi fost vreodată sunat?
Niciodată. Ca să revin, părinţii mei erau singurii reprezentanţi ai culturii în cartierul nostru, aşa că aveam cărţi acasă - pe atunci nu aveam televizor, dar în acele vremuri nu era ceva ieşit din comun - şi am început să citesc, pur şi simplu, din plictiseală. Cred că aceasta este una dintre tehnici. Copiii se plictisesc repede şi, spre exemplu, dacă în anticamera cabinetului de stomatologie, în loc de televizor pui cărţi, în cele din urmă ei se vor plictisi, în cele din urmă vor citi şi în cele din urmă magia lecturii se va produce... Pasiunea pentru citit poate începe, aşadar, cu ceva simplu, precum prezenţa cărţilor. Nu poţi citi o carte care nu e acolo. Acesta e şi primul lucru pe care Hannibal Lecter i-l spune lui Clarice: "Nu te poţi apropia decît de ceea ce vezi".
Dar n-am fost mereu îndrăgostit de cărţi, ca orice băiat am avut momente în care nu m-am apropiat de cărţi. Eram odată în vizită, într-un sat, la o mătuşă şi acolo se afla un autobuz-librărie plin cu romanele lui Jules Verne. Din plictiseală, am ajuns să citesc dintr-un foc trei cărţi de Jules Verne...

Nu se va putea niciodată măsura contribuţia pe care Jules Verne a adus-o pasiunii juvenile pentru citit.
E adevărat, numai că eu nu am început cu francezul Jules Verne, eu eram deja un fan al romanelor de aventuri exotice ale italianului Emilio Salgari, cel care se află la baza fenomenului spaghetti western.

"Ca scriitor te poţi bîlbîi"

Cum aţi trecut de la citit la scris?
S-a întîmplat pe la 14-16 ani, vîrsta la care începi să te defineşti. Părinţii mei erau simpatici, dar destul de incompetenţi în ceea ce priveşte cărţile, din fericire m-au încurajat să devin artist, orice ar fi însemnat asta. Iar eu am fost un desenator virtuos. Pe la 6 ani eram un copil Paganini - am cîştigat şi un concurs desenîndu-l pe Asterix -, dar, ca orice copil supradotat, în adolescenţă mi-am pierdut talentul, mi-am atins limita. Am desenat pînă la 20 de ani, am pictat, am avut şi expoziţii, dar am ştiut că nu voi ajunge niciodată mai mult decît un bun desenator şi atît. Or, nu asta îmi doream de la mine. Încă mai pot desena şi te pot impresiona pe tine, însă nu şi pe mine.
Apoi am descoperit că pot scrie poveşti fără să fiu grozav, iar asta nu mă deranja. Scrisul e una dintre arte unde nu trebuie să fii un virtuoso, nu trebuie să ai o voce de aur, ca scriitor te poţi bîlbîi, iar asta poate fi uneori chiar în avantajul tău. Aşa aş defini eu stilul: dacă eşti şchiop, îţi poţi transforma şchiopătatul într-un impresionant stil de dans.
Aşa că de pe la vîrsta de 14 ani am început să scriu povestiri şi să iau note mari la şcoală. Apoi, la 16 ani, s-a întîmplat ceva: m-am îndrăgostit, ei nu-i păsa de mine, iar eu m-am apucat să citesc Dostoievski, care m-a învăţat să gîndesc şi m-a mai învăţat cîte ceva despre viaţă şi moarte. Aveam doi fraţi, aşa că prima dată am citit Fraţii Karamazov, eu m-am identificat cu Ivan... L-am citit pe Dostoievski în traduceri portugheze şi franţuzeşti foarte proaste şi, cu toate astea, era impresionant. Un adevărat voiaj spre sufletul uman. Mi-am dat seama că ficţiunea poate face asta, mai ales romanele, pentru că beneficiază de un spaţiu mai mare. Pictura, muzica, dansul, cinema-ul nu pot face ceea ce poate face cuvîntul scris. Şi mi-am zis că aş putea şi eu să scriu.

Apropo de traduceri, cît de mult vă interesează şi cum vă implicaţi în traducerile după propriile romane?
Sigur că traducerile implică o parte narcisistă: "O, Doamne, sînt atît de tradus!" Dar, dacă e vorba de o traducere într-o limbă pe care nu o cunosc, nu mă bag pentru că voi fi, cel mai sigur, supărat. Sînt curios şi încerc să citesc pentru a descoperi sunetul limbii respective, însă consider că romanul nu mai e problema mea, ci a traducătorului şi a editorului, care ar trebui să fie asistentul traducătorului.
Dacă scrii un best-seller, limbajul şi ideile sînt foarte comune, clişeu după clişeu, dar, dacă e vorba de un scriitor literar, limbajul e mai important decît povestea. Or, eu mă joc foarte mult cu limba portugheză. Asta este şi una dintre definiţiile literaturii: jocul cu limbajul. Dacă te joci cu proverbe, etimologii, sensuri secundare ale cuvintelor, abia atunci faci cu adevărat literatură. Traducătorul încearcă să fie fidel spiritului, şi nu formei unei opere, pentru că spiritul ei este chiar forma. Camoes a fost tradus în engleză în două variante: unul dintre traducători i-a tradus versurile în zece silabe, celălalt - în şapte; primul a fost fidel metrului portughez, însă celălalt a spus că în engleză cele zece silabe l-ar fi făcut pe poet să sune ca un bufon.

Dvs. înşivă sînteţi traducător. Afirmaţi undeva: "Traducerea este cea mai bună formă a cititului, este re-scrierea unei cărţi. De vreme ce plagiatul este ilegal, sau cel puţin imoral, traducerea îmi permite să umblu printre cuvintele scriitorilor pe care-i iubesc, fără să fiu trimis în judecată"...
Da, cum spuneam, traducătorul trebuie să găsească cuvîntul care să exprime spiritul şi să-l facă să sune ca şi cum ar fi fost scris în acea limbă, dar uneori să-ţi amintească, totuşi, că nu a fost scris în acea limbă.

"Umorul este un instrument grozav"

Stilul dvs. este unul colocvial şi plin de umor; scrieţi cum sînteţi sau acesta este un efect al elaborării?
La început a fost munca - ca să parafrazez principiul Biblic. Cînd eram mic, eram tot timpul tachinat de copiii mai mari, aşa că a trebuit să găsesc o modalitate de a riposta. Uneori devii umorist inventînd un fel de mecanism de apărare, apoi, într-o zi, umorul devine natural. Aşa s-a întîmplat şi cu mine. Cînd faci karate, spre exemplu, înveţi cum să-ţi ridici braţele pentru a te proteja şi într-o zi descoperi că faci asta în mod natural. Umorul meu este, în parte, natural, dar am învăţat să fac asta.
Ţin minte că îmi doream nişte profesori de la care să învăţ cum să scriu cu umor, apoi am început să citesc antologii de umor pe care însă nu le găseam umoristice deloc. În cele din urmă, am citit o povestire non-intelectuală a lui Woody Allen la care am rîs enorm. Se intitula "My war with the machines" şi fusese publicată prima dată în revista Playboy. Eu am citit-o într-o antologie, dar acum fac o glumă spunînd că am citit-o chiar în Playboy, dar că am cumpărat revista doar pentru povestirea lui Woody Allen. Ei bine, acolo era vorba de un tip care strică toaster-ul şi apoi descoperă un complot al electrocasnicelor care vor să-l părăsească şi să-l pedepsească pentru că a stricat toaster-ul. Am început să traduc acea povestire pentru a înţelege mai bine mecanismul umorului. Aşa că tehnica este foarte importantă, dacă vrei să fii natural într-o zi.

Cu toate astea, umorul dvs. pare o chestiune de înţelepciune, e plin de perspective, paradoxuri şi aforisme răsturnate...
Înainte de Woody Allen, au fost însă comediantul Karl Valentin, un fel de Woody Allen german al anilor '20, dar şi Swift.

Voiam să vă întreb de Swift, dacă vă regăsiţi în tradiţia literaturii satirice, dacă vă definiţi ca scriitor satiric?
Nu în ţara mea.

De ce, nu aveţi umor în Portugalia?
Avem, fiecare ţară are umorul ei, dar definiţia unui scriitor comic sau satiric nu este peste tot la fel. În Anglia, să fii satiric nu înseamnă şi să ai umor, înseamnă să scrii despre lucruri tragice, într-un mod relativist. Dacă citeşti Biblia şi ajungi la tipul care zice "De ce eu?", nu-l vei găsi amuzant, dar, dacă ar fi zis "Nu pot fi eu?!", în tradiţia literaturii engleze ar fi fost comic. Oricum, nu-mi place să mă definesc ca un scriitor comic, pentru că oamenii se aşteaptă apoi să fiu mereu amuzant. Am plătit preţul acesta de cîteva ori, cînd am publicat cărţi deloc amuzante, iar recenzenţii nici nu le-au mai citit, spunînd doar: "A, încă o carte amuzantă!". Nu-mi place cînd umorul este tratat cu condescendenţă - "Hei, iată, vine tipul amuzant!" -, mai ales că umorul este prezent chiar şi în cele mai serioase scrieri ale mele. Umorul este un instrument grozav de a lucra cu realitatea.

"Nu inventăm lucruri, facem cocktailuri!"

Este romanul Aşteptarea o replică la Moby Dick şi la Bătrînul şi marea, sau este doar o poveste despre legătura simbolică dintre spusul poveştilor şi vînătoare?
Asta e o întrebare interesantă şi esenţială, în genul "Ce a fost la început: oul sau găina?". Îţi spun eu: a fost oul. Povestirile mele încep uneori de la un subiect, dar continuă cu o întîmplare biografică, pentru că, pe parcurs, descopăr anumite legături care îmbogăţesc ideea iniţială. Nu mă consider un scriitor de geniu - am rămas foarte puţini scriitori, zilele astea, care nu se consideră geniali -, aşa că nu încerc să-mi ucid părinţii, cum se zice, îmi place să descopăr că fac parte dintr-o familie literară mai mare şi încerc să-mi găsesc cît mai mulţi veri. Altfel spus, atunci cînd scriu, abia atunci găsesc subiectul.
În cazul romanului Aşteptarea, aveam deja în cap povestirea vînătorii la care am luat parte cu treizeci de ani în urmă, apoi cineva m-a întrebat dacă nu vreau să scriu o carte despre ocean. De vreme ce sîntem o ţară de marinari şi eram şi plătit în avans - banii sînt o modalitate foarte bună de a stimula un artist -, am acceptat. Povestirea începea cu americanul care semăna cu Hemingway şi pe care l-am cunoscut cu adevărat - pe el şi pe iubita lui australiancă, dar cu care n-am ajuns în pat, precum personajul meu; asta e partea bună a literaturii: te poţi pune în situaţii cît mai admirabile! -, apoi, scriind povestirea, am descoperit legătura cu Moby Dick, cu Bătrînul şi marea, apoi m-am gîndit la Solaris-ul lui Stanislaw Lem şi la filmul Jaws, am adăugat şi frica mea reală de rechini...
Apropo de asta, cînd intram într-o piscină, eram terorizat. O parte din creierul meu ştia că nu pot fi rechini acolo, cealaltă parte însă mi-ar fi putut produce un infarct. Imaginaţia e foarte reală dacă te ucide sau dacă te face să ucizi pe cineva, de pildă un amant pe care eşti gelos sau un evreu!
Revenind, am început că construiesc legături între toate aceste poveşti. Îmi pare rău, de pildă, că o companie precum Vodafone a "deturnat" o expresie precum "Get connected!". Într-o zi ne va interzice să o folosim din motive de copyright. Asta ar putea fi o altă poveste: multinaţionalele şi-ar însuşi legal anumite expresii şi, ori de cîte ori ai spune, să zicem, "Mi-e sete", ai fi obligat să plăteşti companiei Coca Cola care deţine fraza respectivă. Făcînd, din nou, legătura cu ce spuneam mai înainte - cînd citim sau vorbim, minţile noastre se deschid şi fac legături. Noi nu inventăm lucruri, facem cocktailuri! Avem în faţă o partitură, dar, de fapt, facem jamming.

Apropo de aceste legături, scriitorul mexican Guillermo Arriaga, tot într-un interviu acordat Dilematecii, vorbea despre faptul că scrisul este o formă de vînătoare...
Absolut, doar că eu fiind un băiat de la oraş, am văzut filme şi documentare, nu am mers eu însumi la vînătoare, precum Hemingway sau Arriaga.

Tot Arriaga spunea că trăim într-o societate ipocrită care neagă moartea cumpărînd carne de la supermarket, fără să vrea să ştie cum a ajuns carnea aceea acolo, ambalată pe raft - o idee care consună cu ce spune, la un moment dat, personajul Rui din Aşteptarea.
Absolut. Eu nu sînt stîngistul care urăşte şi vrea să interzică ceea ce pe unii îi defineşte sau ceea ce altora le face plăcere. E aici o formă de narcisism şi vanitate: "Sînt antirasist, vai cît de bun sînt eu!", "O, eu nu mănînc carne, ce om bun sînt!", "Să interzicem vînătoarea, ce faptă măreaţă!". Eu nu vînez pentru că în ţara mea se pescuieşte, dar iată că oamenii curioşi şi inteligenţi pot ajunge, dacă se ocupă de aceleaşi teme, la concluzii similare. Întotdeauna îmi place să descopăr că scriitori din ţări diferite, din timpuri diferite spun aceleaşi lucruri. Îmi face plăcere de fiecare dată cînd descopăr nu un geamăn, dar pe cineva cu care îţi poţi conecta ideile, cu care ai acelaşi simţ al umorului şi care-ţi poate completa propriile fraze.

De la Bruce Lee la Sex Pistols

Cum aţi ajuns să faceţi karate?
Eram un copil al timpului meu şi făceam ceea ce se făcea atunci. M-am născut în perioada cînd Bruce Lee era eroul absolut, filmele kung fu ne fascinau pe toţi copiii şi voiam cu toţii să spargem plăcuţele de lemn cu mîna goală... Eu mai eram şi terorizat de băieţii mai mari din cartier, aşa că am fost la karate ca să învăţ să mă apăr.

Un karatist cu umor! Trebuie că deveniserăţi imbatabil!
Să ştii! Tocmai se deschisese un club de karate aproape de casă... Uneori mă mai întreabă părinţii la ce sport să-şi ducă copiii, iar sfatul meu este să facă sportul care se practică cel mai aproape de casă. Nu contează: poate fi judo, poate fi tenis de masă.

În Aşteptarea, Rui îl citează pe David Bowie, dvs. ce muzică ascultaţi?
Ascult pop-ul foarte bun. În adolescenţă, fratele meu mai mare m-a pus să ascult Sex Pistols şi am devenit punkist: m-am ras în cap, mi-am pus cercel în ureche, îmi plăcea filozofia violenţei... După momentul punk, am fost impresionat de Roxy Music şi am făcut o fixaţie pentru Bryan Ferry.

Care a concertat toamna asta la Bucureşti.
Acum treizeci de ani însemna ceva, acum începe, din păcate, să fie ridicol cu toate iubitele lui de 20 de ani care i-ar putea fi nepoate. Am văzut tipi care au murit din cauza asta, încercînd mereu să ţină pasul cu o tinereţe dispărută de mult.

În limba română vi s-a tradus şi romanul Banca de rezerve; vă place fotbalul?
Îmi place fotbalul, dar nu sînt ceea ce se cheamă un microbist. Am fost în copilărie de cîteva ori cu tatăl meu pe stadion. Povestea acestei cărţi, care nu e deloc amuzantă, este însă inspirată de realitate şi de un eveniment tragic: moartea, într-un accident rutier, a fiicei unui prieten de-al meu. Trei lucruri am făcut atunci: am înfiinţat o asociaţie împotriva "morţii în trafic", am scris această carte şi am mai făcut un copil.

interviu realizat de Marius CHIVU

______
Rui Zink (n. 1961, Lisabona) este profesor de literatură la Universidade Nova da Lisboa, jurnalist cultural, autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru şi cărţi pentru copii. A realizat primul e-book portughez (Os Surfistas, 2001), se ocupă de teatrul stradal şi de happening-uri. A fost distins cu Premiul PEN-Clubului Portughez pentru romanul Dávida Divina (2005), povestirea "O bicho da escrita" ("Gîndacul de scris") a fost nominalizată pentru Pushcart Prize, şi-a reprezentat ţara la importante evenimente internaţionale: Bienala de la Sao Paulo, Tîrgul de carte de la Tokyo, Edinburgh Book Festival. Scrieri principale: Hotel Lusitano (1987), A Realidade Agora a Cores (1988), Homens-Aranhas (1994), Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), Os Surfistas (2001), O bebé que nao gostava de televisao (2004), Dávida Divina (2005), O Anibaleitor (2006), A Espera (2007) şi O destino turístico (2008).
Este şi un remarcabil traducător, printre autorii traduşi de el se numără Saul Bellow, Matt Groening şi Richard Zenith. În limba română, din opera lui Rui Zink s-au tradus următoarele romane: Cititorul din peşteră (traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2008, şi audio-book, Humanitas Multimedia, 2009), Banca de rezerve (traducere de Anca Milu-Vaidesegan, Editura Curtea Veche, 2009), Aşteptarea (traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2010) şi Destinaţia turistică (traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2011). Rui Zink a fost selecţionat pentru antologia Best European Fiction 2012 (Dalkey Archive Press).