(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 72, mai 2012)
 

Publicată în Finlanda în 2008 şi primită, atît de critici, cît şi de cititori, cu un entuziasm fără precedent, Purificare, cartea lui Sofi Oksanen, a devenit unul dintre cele mai citite romane finlandeze ale tuturor timpurilor, atingînd tirajul de un milion de exemplare vîndute în întreaga lume. Născut dintr-o piesă de teatru jucată cu succes în peste zece ţări, best-seller internaţional, tradus pînă acum în 43 de limbi, romanul Purificare a adăugat în portofoliu peste zece premii literare internaţionale de prestigiu, iar acum se află în curs de ecranizare şi de adaptare pentru operă.

Am citit că aţi început să scrieţi de mică...
Am scris dintotdeauna, chiar dacă, fiind mică, de multe ori nu înţelegeam exact ce înseamnă acest lucru. Exista o revistă, o revistă pentru copii, şi, după ce mi-a încolţit în cap această idee, că mi-ar plăcea să devin scriitoare şi să scriu poveşti frumoase, am citit în acea revistă că a fi scriitor e cea mai populară meserie printre cele dorite de copii. Atunci am fost surprinsă pentru că eu nu cunoşteam pe nimeni care să-şi dorească să fie scriitor, prin urmare m-am gîndit că, dacă toată lumea vrea asta, atunci dorinţa mea nu prea mai avea sens. Aşa că am renunţat la această idee pînă pe la 12 ani, cînd am realizat că acea revistă nu era vreo autoritate în materie de literatură şi că, de fapt, promova un fel de politică educaţională prin care dorea să-i încurajeze pe tineri să scrie.

Vă mai amintiţi prima poveste scrisă?
Nu-mi amintesc. S-a întîmplat acum mult timp, aveam şase sau şapte ani, eram mult prea mică.

Acum sînteţi scriitoare aşa cum v-aţi dorit, şi încă una de succes. Cum manageriaţi acest succes?
Eu scriu în limba finlandeză, şi ar fi fost o nebunie din partea unui autor finlandez să viseze că ar putea fi vreodată tradus. Asta e o realitate ce nu poate fi negată de cei mai mulţi dintre scriitori.

Purificare a fost un roman bine primit de public şi multipremiat; credeţi că aţi atins un punct sensibil cu subiectul acestui roman?
Nu poţi avea succes dacă nu atingi pe cineva cu ceea ce scrii. În ţări diferite au fost reacţii diferite, ceea ce pe mine m-a interesat foarte mult. Pentru unii cititori, Purificare e un roman despre gelozia dintre două surori, pentru alţii e despre dragoste, pentru alţii, despre trafic sau ocupaţia sovietică. Contează mult background-ul cititorului, pentru că, pînă la urmă, el decide despre ce e povestea.
Cum am spus, în diferite ţări au fost reacţii diferite. De exemplu, cartea a ieşit în Finlanda în 2008, iar prima ei traducere a fost în estoniană, urmată apoi de alte ţări nordice. Cea mai mare diferenţă dintre Finlanda şi Estonia a fost faptul că în Finlanda cei mai mulţi se concentrau pe trecutul recent al Estoniei, pe ceea ce a reprezentat traficul de persoane. Dar, cînd traducerile au ajuns în alte state nordice, acest subiect nu a mai fost la fel de interesant

Subiectul din Purificare v-a preocupat, de vreme ce aţi scris, mai întîi, o piesă de teatru. Aţi avut un scop anume cînd aţi început să scrieţi şi un roman?
Nu, un roman este ca o simfonie, are multe părţi şi multe aspecte, prin urmare nu poţi să spui în mod clar că ai o anume misiune. Poţi să ţi-o spui ţie însăţi, dar în final, după ce cartea este scrisă, nu mai depinde de tine, pentru că ea va fi filtrată de subiectivismul fiecărui cititor. Cum am spus, cititorii mei au multe niveluri de interpretare a romanului.
Cît despre subiect, sînt, de fapt, mai multe şi nu pot alege doar unul pentru a spune ce a contat atunci cînd m-am decis să scriu piesa şi apoi şi cartea. Mi-am dorit, de exemplu, să scriu o piesă cu o femeie bătrînă în rolul principal, asta pentru că actriţele care îmbătrînesc nu au roluri de jucat pe scenă. Există multe roluri pentru tinere, dar nu şi pentru cele care îmbătrînesc.
Legat de acest personaj vîrstnic, trebuie să povestesc o mică întîmplare. Pe coperta finlandeză a cărţii apare o bătrînă şi, în prima fază, editorii au considerat că ar fi mai bine să pună o femeie tînără, însă eu am insistat. Acum, după ce am vîndut destul, toţi spun că este o copertă superbă, dar eu nu am uitat discuţiile şi negocierile din perioada în care trebuia să decidem cum va arăta coperta romanului.

"Feminismul este pentru toată lumea"

Credeţi că societatea finlandeză este mai prietenoasă cu scriitoarele?
Da, este un sistem prietenos cu scriitorii de gen feminin, nu are neapărat o problemă cu acest lucru, însă e un sistem neprietenos cu imigranţii. Iar eu sînt abia a doua generaţie de imigranţi din familia mea.

V-aţi asumat în mod public faptul că sînteţi feministă. V-a influenţat cariera acest lucru?
Studiile despre femei şi de gen m-au interesat în mod direct şi am citit mult pe această temă în Universitate. De aceea, cînd a ieşit prima oară cartea în Finlanda, am fost surprinsă să constat faptul că a fi feministă este întrucîtva o problemă, un subiect sensibil în spaţiul public. Eu consider că feminismul este pentru toată lumea, nu cere decît lucruri normale, decente şi m-a uimit să constat reticenţa cu care aceste idei încă mai sînt primite în societate.
Legat de modul în care a fost percepută cartea, eu am mai mulţi cititori bărbaţi. Cu unul dintre aceştia m-am şi întîlnit pe stradă şi a ţinut să-mi spună că el nu înţelege de ce acest roman este perceput ca fiind feminist sau despre femei, pentru că, în opinia lui, orice bărbat are în viaţa lui o mamă, o soţie sau o iubită şi că acestea sînt cele mai importante persoane din viaţa lui. El nu înţelegea de ce este nevoie ca acest roman să fie văzut ca fiind feminist. Adevărul este că nu există multe romane contemporane care să se centreze pe femei.
Un alt exemplu. Eram în Ungaria, unde am dat foarte multe interviuri, şi o întrebare se tot repeta: de ce sînt toate personajele mele principale de gen feminin. Răspunsul meu a fost simplu: "De ce pui o întrebare aşa de absurdă? Pe autorii de gen masculin îi întrebi de ce au atît de multe personaje masculine?" Aşa mi-am dat seama că în literatura maghiară trebuie să fie foarte puţine personaje feminine. I-am întrebat dacă au scriitoare şi mi-au spus că da, dar că nu locuiesc în Ungaria.

Credeţi că arta trebuie să fie implicată politic?
Arta este inevitabil politică. A scrie este întotdeauna un act politic cu care ieşi în spaţiul public.

În ce fel acest roman este un act politic?
În primul rînd, am scris cartea în limba finlandeză, iar acesta este în sine un act politic, pentru că mă definesc în acest mod ca o autoare dintr-un stat cu o mică vizibilitate literară, spre exemplu. Acest lucru mă separă de alţi autori care vin din imperiul anglo-american, prin urmare pot aprecia că tot ce e legat de publicarea unui volum este politic şi, oricît de mult ar încerca alţi autori să evite un asemenea lucru, nu au cum. Şi nu vorbesc aici, se-nţelege, de politica aceea ce ţine de partide sau de ideologii.

Credeţi că romanul dumneavoastră despre viol şi trafic uman a adus în spaţiul public aceste subiecte, sau erau prezente şi înainte de apariţia lui?
În Estonia, traficul de fiinţe umane nu a fost un subiect principal prin care cartea să fi fost citită. De fapt, nu a fost deloc percepută în termenii unei violenţe de gen, din cîte pot să îmi dau seama. Prin urmare, ar fi putut fi un subiect nou acolo. Dar în Finlanda, ţară în care încă din anii '70 scriitoarele au fost foarte active, a fost percepută astfel. Noi avem o altă istorie literară, influenţată de relaţiile de putere dintre sexe. O avem, spre exemplu, pe Märta Tikkanen care a scris şi în finlandeză, şi în suedeză. Ea a scris un roman, Manrape, care în acea perioadă a avut un mare impact. Oamenii o scuipau pe stradă cînd o întîlneau. Prin urmare, noi, scriitoarele din Finlanda, avem cîteva decenii de vizibilitate şi publicul nu ne trece cu vederea. Cu toate acestea, este puţin ciudat faptul că o carte scrisă acum 30-40 de ani este încă tradusă şi reeditată. Asta îmi dovedeşte că romanul scriitoarei Märta Tikkanen a atins un punct vital şi că este încă actual. Doar că Märta Tikkanen a fost mult mai directă şi mult mai politică în atitudine şi abordare decît mine.

În acest roman aţi scos în evidenţă relaţiile de putere dintre femei şi bărbaţi, dintre femei şi stat, dintre femei şi ideologie. Toate aceste situaţii şi contexte par a fi lăsat urme în vieţile femeilor, dar nici un sistem democratic nu este neapărat neutru faţă de aceste relaţii...
Într-un stat, sistemul legal este cel care defineşte, de exemplu, ce înseamnă violul. M-am întrebat de multe ori de ce sistemul legal este atît de fragil cînd vine vorba de victime, de ce nu este de partea lor. Sistemul legal pare a ţine cont uneori mai mult de agresor decît de victimă. Cu privire la acest subiect, chiar am citit recent un studiu despre antropologia violului. O explicaţie ar fi faptul că femeile au fost considerate multă vreme o posesiune a bărbaţilor, că aceştia le ofereau sprijin şi suport legal. În acea vreme, dacă cineva fura ceva de la tine, ei bine, asta era o crimă, dacă răneai o femeie care avea un tată sau un soţ, şi aceasta era o crimă, dar doar pentru că aduceai prejudicii bărbaţilor respectivi, nu femeii.

Este Purificare un roman care subliniază ideea că politicul îşi poate lăsa amprenta în vieţile femeilor?
Dacă societatea e democratică, cei care comit crime vor fi traşi la răspundere pentru ele, deoarece există legi şi măsuri pentru aşa ceva. Dar, dacă persoana care încalcă drepturile fundamentale ale omului, care comite crime împotriva umanităţii, trăieşte într-o societate ce tolerează asemenea comportamente, atunci putem vorbi de o altă realitate. Sistemul creează o altă realitate cînd nu acordă indivizilor aceleaşi drepturi şi nu-i protejează pe fiecare în parte.

Adevărul oficial vs adevărul trăit

Cum vă raportaţi la modul prin care un stat încearcă să controleze corpul femeii, interzicînd, spre exemplu, avortul?
Ating această problemă într-un capitol din carte în care personajul Aliide nu-şi doreşte copii pentru a nu-i aduce în epoca "omului nou". A fost scris după ce l-am citit pe Soljeniţîn. În perioada sovietică se punea problema dacă să fii onest cu copiii tăi şi să le oferi o viaţă în care să mintă în afara casei, sau să îi protejezi şi să-i minţi tu pentru ca ei să afle singuri ce e afară.
Avortul este o chestiune interesantă în acest context pentru că era considerat normal în perioada sovietică, cînd femeile nici nu-şi doreau să facă copii. Pe de altă parte, acest lucru era de înţeles în acea perioadă şi din alt punct de vedere, nu doar moral. Nu exista informaţie, nu existau metode contraceptive, iar educaţia sexuală lipsea cu desăvîrşire.
În statele baltice, care sînt naţiuni mici, cu diferite limbi şi religii, avortul a fost folosit ca metodă contraceptivă în acea perioadă. După colapsul regimurilor comuniste, ţi-ai fi imaginat că, avînd toate metodele şi informaţiile oferite de educaţia sexuală pentru a nu rămîne însărcinată, rata avorturilor ar fi trebuit să scadă. Acest lucru nu s-a întîmplat şi mă miră încă. Modul în care societatea gîndeşte avortul este unul prin care poţi calcula nivelul de egalitate între oameni - femei şi bărbaţi. El spune multe despre religie, dar şi despre modul în care bărbaţii, ca iubiţi, valorifică corpul partenerelor, lăsînd întreaga responsabilitate a gravidităţii şi naşterii pe umerii lor. Pe de altă parte, întotdeauna apare cineva care le interzice femeilor să facă ceea ce doresc. Aceste lucruri sînt pentru mine un motiv de constantă mirare şi nu încetez să mă întreb de ce chestiunea controlului asupra propriului corp apare pe agenda publică. Credeam că după experienţele comunismului acest subiect s-a limpezit pentru toată lumea.

Avortul, traficul uman, violul, hărţuirea - acestea sînt subiecte tabu în spaţiul public, sînt ţinute sub tăcere, femeile şi le împărtăşesc în şoaptă... Tema tăcerii am regăsit-o în Purificare, roman ce pare construit pe temelia tăcerilor dintre cele două femei, Zara şi Aliide. Este tăcerea o formă de putere sau de teroare?
Depinde de motivul acestor tăceri. O cercetătoare a strîns interviuri cu persoanele care au supravieţuit Gulagului şi a scris despre tăcere, despre experienţele care nu pot fi exprimate prin cuvinte. Psihologia care se ocupă de traumă este bazată pe cuvînt, pe vorbit şi principalul argument este că, dacă nu poţi vorbi, nu te poţi vindeca. Întrebarea este - Cum te poţi vindeca cînd nu există limbajul necesar pentru a descrie acele experienţe? Acea cercetătoare studia tocmai modurile nonverbale de exprimare şi a fost foarte interesant pentru mine să citesc povestea unui bărbat care, închis în mai multe lagăre de concentrare, a fost considerat erou tocmai pentru că a supravieţuit şi a reuşit apoi să şi vorbească despre cele întîmplate. A putut povesti fapte, însă nu a putut să exprime şi emoţiile experienţelor trăite. Dar nu acest lucru este interesant, ci faptul că acest bărbat şi-a luat un cîine pe care l-a numit Stalin, un cîine pe care îl hrănea şi îl îngrijea, cu care vorbea mult. Acest cîine era blînd şi supus şi, chiar dacă bărbatul a justificat faptul că şi-a numit cîinele după numele dictatorului pentru a nu uita, gestul său făcea parte, într-un fel, dintr-un proces personal de supravieţuire. Sînt multe metode şi strategii prin care oamenii au încercat să supravieţuiască şi să facă faţă realităţii, în condiţiile în care nu aveau cum să vorbească despre experienţele lor, acestea fiind atît de oribile încît erau imposibil de exprimat în cuvinte.

Poate fi stabilit adevărul şi cum poate o ideologie să-l cosmetizeze?
Ţările cu regimuri totalitare au într-adevăr o problemă legată de prăpastia dintre adevărul oficial din documente şi cel trăit de oameni, dintre actele oficiale şi experienţele indivizilor. Pentru mine a fost interesant cînd Estonia şi-a cîştigat independenţa, iar oamenii au început să vorbească despre experienţele prin care au trecut în timpul ocupaţiei sovietice. Experienţele femeilor şi poveştile lor nu au fost considerate demne de documentare sau demne de a face parte din istorie. Au fost considerate minore, ceva ce nu are importanţă, iar acest lucru se observă în toate societăţile, peste tot în lume. Multe din experienţele femeilor sînt încă trecute cu vederea, evitate chiar, iar experienţele legate de violenţă sînt cele mai triste poveşti cu putinţă.
Legat de personajele mele Zara şi Aliide, le-am conceput ca venind din medii diferite, avînd istorii diferite, ele însă fiind unite. Am vrut să arăt că violenţa asupra femeilor nu are nevoie de un loc sau un timp anume pentru a se manifesta. Aliide, femeia mai bătrînă, a trăit ocupaţia sovietică şi, în cazul ei, violenţa este un mod prin care o întreagă naţiune viza să fie supusă. Zara, cea tînără, experimentează violenţa produsă de traficul de fiinţe după colapsul Uniunii Sovietice. Acest colaps a însemnat libertate, însă această libertate nu a existat pentru toate persoanele. Din nou, aceasta este o poveste care se repetă în istorie.

Vă simţiţi responsabilă să aduceţi în spaţiul public asemenea subiecte prin cărţile dvs.?
Scriitorii creează înţelesuri asupra lumii prin cuvintele folosite, prin opera lor. Aş putea risca să spun că ei sînt într-un fel modele, pentru că ei creează poveşti care spun ceva despre realitate, chiar dacă poveştile lor sînt imaginate. Ei construiesc fragmente de realitate. Iar modelele sînt, pînă la urmă, foarte importante pentru societate. De exemplu, acum avem un preşedinte bărbat în Finlanda, dar ani de zile am avut la guvernare o femeie. După alegeri, fiica unei prietene a fost foarte mirată de acest lucru şi chiar a exclamat indignată: "Ce caută acest bărbat acolo?" Pentru ea, conducerea statului era puternic legată de imaginea unei femei. Este foarte important pentru copii să înţeleagă, iar ei înţeleg prin modele, că genul nu trebuie să conteze. "Şi tu poţi fi preşedinte" este un mesaj puternic pentru fete.

Simboluri şi reţete

Cele două personaje feminine, Aliide şi Zara, au o legătură aparte cu pămîntul. Este această legătură reprezentativă pentru ce înseamnă, în percepţia dvs., feminitatea?
Pentru pămînt, în Finlanda, există foarte multe metafore, precum cele legate de Mama Pămînt - presupun că le aveţi şi voi în România. De asemenea, simbolul naţional al Finlandei este o fecioară. Prin urmare, vin dintr-un mediu încărcat cu metafore şi simboluri referitoare la natură şi pămînt, toate profund legate de imaginea femeii, de feminitate. Bineînţeles că totul are legătură cu simbolistica vieţii, a naşterii, dar nu pot spune dacă aceste simboluri au ajuns în mod voit în cartea mea. Nefiind un clişeu, este limpede că această iconografie care alătură femeia naturii m-a influenţat.

Interacţiunea dintre cele două personaje se petrece în bucătărie, iar conversaţiile lor au loc în timp ce se găteşte. V-aţi documentat în mod special în ceea ce priveşte reţetele?
Am văzut cum se prepară aceste reţete, dar cele mai multe provin din revistele estoniene pentru femei din anii '30-'40. Iar acest lucru, din nou, a fost foarte interesant, pentru că eu nu ştiam că, în perioada ei de independenţă, Estonia avea o asemenea varietate de reviste pentru femei. Aceste reviste mi-au arătat că între Estonia şi alte state nordice nu existau diferenţe. Am găsit acolo reclame de la branduri mari precum Nivea şi a fost cumva ciudat pentru mine să le găsesc acolo. Am dat peste această comoară întîmplător, pentru că sub ocupaţia sovietică s-a avut grijă ca toate imaginile legate de Estonia, din perioada de independenţă, să fie distruse. Am fost fericită că cineva a reuşit să le ascundă undeva, prin vreun pod. A fost o experienţă în sine să înţeleg că istoria poate fi distrusă dacă îi distrugi imaginile. Cînd am fost în Ungaria, un jurnalist care întreba, de asemenea, ce fel de cercetare am făcut pentru carte şi căruia i-am răspuns că m-am documentat din revistele pentru femei, insita, nu putea înţelege cum aceste reviste pot fi demne de cercetare.

Cum a fost, pînă la urmă, procesul scrierii acestui roman?
A scrie este un job pentru mine. E ceva normal şi vine în mod natural. Prin urmare, nu e ceva special pentru mine.

Pînă acum, în toate romanele dvs. apare Estonia. Este o temă predilectă pentru dvs.?
Am doar 35 de ani, este destul de devreme pentru a anticipa în ce direcţie voi merge cu scriitura mea.

Ce autoare v-au inspirat?
Marguerite Duras a fost scriitoarea mea favorită multă vreme şi încă este, într-un anumit fel. Ea are un limbaj foarte muzical şi acest lucru m-a ajutat să înţeleg eu însămi limbajul la un alt nivel.

Ascultaţi muzică atunci cînd scrieţi?
Nu. Excepţie fac doar atunci cînd un anumit personaj de-al meu ascultă o anumită melodie. În principiu, nu am un ritual pentru a scrie. Doar scriu.

Ce aşteptări aveţi de la filmul care va fi turnat după roman?
Nu m-am implicat în scrierea scenariului şi nici nu mi-am dorit. Am văzut distribuţia şi am încredere că vor face o treabă bună. Cum va fi perceput acest film de către public, asta nu mai ţine de mine.

interviu realizat de Andreea MOLOCEA

fotografii de Lucian MUNTEAN

_________

Sofi Oksanen (n. 1977) a studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki, devenind cunoscută odată cu romanele Stalinin lehmat (Vacile lui Stalin, 2003) şi Baby Jane (2005). În 2007 scrie piesa de teatru Puhdistus (Purificare), care s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului cu acelaşi titlu, publicat în 2008. Purificare s-a plasat în topul best-seller-urilor finlandeze şi i s-au decernat numeroase premii de prestigiu, printre care: The Nordic Council Literature Award, Prix Femina Etrange, A Barnes & Noble Summer 2010 Discover Title, The European Book Prize, Prix du Roman FNAC. Purificare a apărut în traducerea românească a Adelei Viktoria Korshin la Editura Polirom în 2012.