Antonio Muñoz Molina (II) - despre fragilitatea binelui şi necesara reducere a propriei genialităţi

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 87, august 2013)

Todo lo que era solido / Tot ce era solid (2013) - recenta carte de eseuri a lui Antonio Muñoz Molina, unul dintre cei mai premiaţi scriitori spanioli ai momentului -, deşi vorbeşte despre criză (în varianta ei spaniolă şi nu numai, autorul avînd o bună familiaritate cu Statele Unite, unde a fost director al Institutului Cervantes din New York şi unde trăieşte jumătate din timp), este în primul rînd o carte despre responsabilitate. Dacă în capitolul anterior am reţinut portretul a doi oameni de afaceri (ambii reprezentativi pentru clasa bogată spaniolă: antreprenorul în zona imobiliarelor şi finanţistul cu puternice convingeri catolice), în continuare se poate vedea cît de fragilă e graniţa dintre suportabil şi iremediabil, cum se insinuează declinul chiar şi în ceea ce părea un paradis al drepturilor civile şi un model democratic şi de toleranţă.

Îmi amintesc o scrisoare pe care Selma Lagerlöf o scria în 1914, la începutul Primului Război Mondial, în care tristeţea se alătura stuporii, iar semnele de exclamaţie erau numeroase: cum e posibil să înceapă o asemenea barbarie în mijlocul lumii civilizate în care păream că trăim! La capătul unui secol, lucrurile par să fie în acelaşi punct, iar răspunsul lui Molina e simplu şi foloseşte o sintagmă ce se repetă de multe ori de-a lungul cărţii: barbaria poate începe de pe-o zi pe alta! Aşa cum o glaciaţiune se poate instala în cursul unei singure zile (există specialişti care susţin această teorie), tot astfel lumea în care trăim şi care ni se părea o culme a solidităţii se poate nărui brusc şi aparent fără preaviz: "Ceea ce nu exista şi aproape nici nu se imagina se poate transforma în realitate. Ceea ce azi e indiscutabil şi solid, şi foarte important pentru toţi, mîine s-ar putea să nu mai fie sau să fie trunchiat de interese economice sau politice. Ceva bun, cîştigat cu greu, poate dispărea pur şi simplu pentru că nu mai sînt destule persoane care să poată sau care să aibă curajul să-l apere. (...) Tot ce era solid deja se dizolvă în aer. Europa, cea pe care ne-o imaginam fermă şi bine ancorată, aproape plicticoasă în somnolenţa prosperităţii şi a bunăstării, se dovedeşte la fel de uşor de demolat ca un castel de nisip. Bănci care în 2007 declarau beneficii de milioane s-au scufundat în faliment sau au fost absorbite de altele sau pur şi simplu nu mai există. Paraziţii veniţi din rîndurile politicienilor au distrus în cîţiva ani instituţii ce durau de mai bine de un secol. Aceştia s-au retras acum, nu doar fără să plătească preţul pentru greşelile lor, ci luîndu-şi compensaţii şi pensii scandaloase, mai ales comparate cu penuria generală. (...) A construi bine ceva valoros, o masă, un edificiu, un sistem sanitar, o democraţie, se face cu mult efort, în mult timp, cu îndemînare şi multă răbdare; se poate dovedi plicticos, chiar ingrat pentru cei care fac efortul şi care foarte rar primesc şi o recompensă pe măsura acestuia. A distruge e ceva ce se face repede şi nu costă practic nimic şi, în plus, are de cele mai multe ori un impact vizual care nu se poate compara cu lentoarea construcţiei. O sequoia creşte în mii de ani şi poate fi tăiată cu drujba în cîteva ore. O persoană căreia i-a luat o viaţă întreagă să-şi formeze o fizionomie, o identitate, un tezaur unic de experienţă şi de memorie poate fi anihilată în fracţiunile de secundă ale unei explozii sau ale unei împuşcături. O pădure seculară nu are nici o apărare în faţa benzinei unui piroman, a inconştienţei unui imbecil care se apucă să-şi gătească o paella în aer liber într-o zi cu vînt. Marea cultură burgheză şi evreiască ce se crease în inima Europei începînd cu Iluminismul a fost distrusă de nazişti şi de aliaţii lor, în cîţiva ani. (...) Cred că întreg edificiul civilizaţiei se află permanent în pericol de a se face fărîme şi că e nevoie de o supraveghere continuă pentru a-l păstra. Cel mai groaznic scenariu poate deveni realitate. Ceea ce pare inimaginabil pentru că e infernal se poate transforma în realitate cotidiană. De pe-o zi pe alta, o ţară civilizată şi dezvoltată se poate scufunda în barbarie. Nimeni nu credea, la mijlocul lunii februarie a anului 1933, că Hitler ar fi putut fi numit cancelar al Germaniei, şi nici că doar cîteva luni mai tîrziu naziştii aveau să ajungă la puterea absolută. Am vorbit la New York cu mulţi oameni care au trăit în Iugoslavia anului 1989 şi toţi mi-au spus că nimeni nu se îndoia de soliditatea ţării şi că ideea unui război civil li se părea atît de absurdă încît nici nu o luau în calcul."

* * *

Total împotriva predestinării istorice (scriitorul o numeşte "captivitatea religioasă", care ne aruncă într-un fatalism al imobilităţii), scriitorul e în acelaşi timp un pesimist al solidităţii binelui. Nu e nimic predestinat care să vină din trecutul sîngeros al Spaniei, dar nu există nici garanţii că binele actual, drepturile cîştigate - unele dintre ele de-a dreptul de avangardă (Spania a fost a doua ţară europeană, după Olanda, care a legalizat căsătoria între homosexuali, a avut în 1812 poate cea mai avansată Constituţie din Europa momentului, a dat naştere cuvîntului "liberal" şi e limpede pentru orice străin care locuieşte aici că e una dintre cele mai puţin xenofobe societăţi de azi) - sînt unele durabile. Ceea ce Antonio Muñoz Molina consideră a fi semnalul de alarmă, declicul care ar trebui să ne pună pe gînduri în orice societate aparent normală şi aflată în limitele decenţei şi ale acceptabilităţii, este pierderea libertăţii de expresie, pierdere care nu începe neapărat spectaculos, cu interziceri sau cu cenzură, ci se poate insinua treptat, începînd cu retragerea intelectualilor, a celor cu opinii şi spirit critic, din spaţiul public: "În momentul în care, din lipsă de entuziasm, din laşitate, din comoditate sau din neglijenţă, libertatea de expresie încetează să se mai exercite, deja a început declinul. Dacă imperiul legii e neglijat sau slăbit, se vor instala repede mafiile, iar patrulele armate vor invada viaţa civilă. Există un nucleu care nu trebuie negociat, în care orice slăbiciune e o capitulare. Dacă statul democratic renunţă la susţinerea unui sistem de legi egalizatoare, cei slabi cad imediat victime celor puternici, iar barbarii şi brutele şi corupţii se ridică imediat deasupra celor onorabili pentru că aceştia, fiind oameni paşnici, sînt lipsiţi de mijloacele şi de agresivitatea care i-ar putea ajuta să se apere singuri. Cînd dezbaterea se transformă în răcnete, vocile echilibrate sînt primele care nu se mai aud: în primul rînd, pentru că sînt acoperite de volumul răcnetelor, apoi, pentru că renunţă ele însele, iar în ultimul rînd, dacă totuşi n-o fac, pentru că sînt reduse la tăcere prin anatemă şi cenzură." Probabil că ar trebui să ne uităm în jur: există ceva din acest scenariu care poate fi recunoscut? Dacă da, atunci, după Molina, declinul a început.

Ceea ce face însă specificul Spaniei - spre deosebire, poate, de ţările care aveau să ajungă mai tîrziu la banii şi la legile egalizatoare ce veneau în Spania, după moartea lui Franco, dinspre o Uniune Europeană aflată într-un moment mult mai fast (anii '80) - este că, înainte de acest declin, a existat o perioadă de cîteva decenii de bunăstare, de democraţie şi, nu în ultimul rînd, de abundenţă. O abundenţă care a ajuns nu doar la marii corupţi din politică şi administraţie (deşi a ajuns şi la aceştia şi i-a creat după chipul şi asemănarea tuturor noilor îmbogăţiţi - toţi avînd acelaşi profil, indiferent de limba pe care o vorbesc sau de trăsăturile fizice specifice), ci şi la clasa medie care, în Spania, la fel ca în alte cîteva ţări europene, există cu adevărat. O clasă medie decentă şi stabilă, chiar dacă afectată acum de şomaj şi de reducerile bugetare. Un profesor în Spania încă se poate alimenta şi încă îşi poate plăti o chirie sau o ipotecă din salariu, chiar dacă trăieşte mai prost decît în urmă cu cîţiva ani. Conform venitului, un profesor spaniol există, ceea ce nu se poate spune despre unul aflat mai la estul continentului. Întrebarea ar fi dacă acest strat civilizat - pe care statul, în ciuda tuturor corupţilor ce s-au aflat la cîrma lui, a ştiut să-l creeze şi să-l protejeze, oferindu-i realitatea unor venituri plauzibile - e suficient de puternic azi pentru a rezista şi a apăra binele comun cîştigat. O primă condiţie ar fi, după Molina, aceea a conştientizării acestui bine comun, care nu există de la sine, nici n-a existat dintotdeauna, ci e un produs al unui efort colectiv - şi tot printr-un efort colectiv trebuie acum apărat. O altă condiţie, extrem de importantă, ar fi solidaritatea. Iar solidaritatea se construieşte prin renunţarea personală la asperităţile inerente, la convingerile prea apăsate, adică tocmai la individualismul propriu intelectualilor, aprigi la mînie în Spania, la fel ca oriunde, şi deci supuşi în permanenţă divizării. Cu alte cuvinte, să nu stăm supăraţi fiecare în colţul lui, apărînd cu dinţii un adevăr personal şi inevitabil trunchiat de o perspectivă univocă, ci să încercăm să apărăm acest bine comun, drepturile care pînă mai ieri păreau de la sine înţelese (cum ar fi cel al unui sistem de sănătate universal şi gratuit, care deja în unele regiuni din Spania nu mai este o realitate), pentru că, dacă n-o facem, s-ar putea ca, de pe-o zi pe alta, tot ceea ce era solid să se dizolve ca şi cum n-ar fi fost. E un pic moralist şi un pic visător Antonio Muñoz Molina în capitolele finale ale cărţii sale, dar s-ar putea ca tocmai această morală să fie medicamentul necesar într-un moment ca acesta pe care-l trăim: "Poate ar fi utilă, pentru început, o reducere generală şi limitată a identităţilor, o tranziţie de la ceea ce e categoric şi tare ca piatra spre ductibilitatea fluidelor, de la puritate spre amestec, de la monolit la pluralism. Doar o reducere, nimic mai mult, nu o renunţare, cu atît mai puţin o negare: toată lumea să accepte să fie un pic mai puţin decît este, poate cu un douăzeci sau douăzeci şi cinci la sută. Nu trebuie să fim chiar ca Sancho Panza cu ale lui trei degete de grăsime de creştin curat. Cu două degete, cu un deget poate ar fi suficient. Unui partidar vehement al spaniolităţii nu i-ar strica deloc să fie cu douăzeci la sută mai puţin spaniol - dimpotrivă, asta i-ar permite să se înţeleagă mai bine cu un basc sau cu un catalan, care, la rîndul lor, şi-ar dilua în aceeaşi proporţie propriile identităţi. Reducîndu-şi cu douăzeci la sută stîngismul, un militant de stînga nu se transformă într-un trădător de clasă, ci va fi poate în stare să ajungă la un acord practic cu cineva care nu crede în aceleaşi lucruri. Nici numeroşilor artişti sau literaţi geniali care abundă în ţara noastră nu le-ar strica să-şi reducă cu douăzeci sau cu douăzeci şi cinci la sută propria genialitate. (...) Să ne acceptăm unii pe alţii nu înseamnă să renunţăm la propriile idealuri, ci să acceptăm realitatea şi, astfel, să renunţăm la delir." Nu ştiu dacă nu cumva, în fina ironie din spatele acestei propuneri, nu se ascunde un secret pesimism conform căruia nimeni, şi cu atît mai puţin un artist sau un literat, nu e dispus să-şi aplice acest tip de împuţinare, atîta timp cît lucrurile par încă suportabile, uitînd sau neglijînd că ele pot deveni iremediabile de pe o zi pe alta.