Antonio Muñoz Molina, despre criză, personajele, vinovaţii şi soluţiile ei

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 86, iulie 2013)

Antonio Muñoz Molina e cunoscut în România pentru cartea publicată în urmă cu cîţiva ani la Editura Curtea Veche, Sefarad, un roman-colaj de diverse biografii ale unor personalităţi pe care istoria - în special Holocaustul secolului trecut - le pune în situaţii-limită. Aceasta este, de altfel, cartea care a contribuit decisiv, probabil, la acordarea recentului premiu literar al oraşului Ierusalim, premiu care l-a pus pe Molina într-o situaţie delicată. Mai mulţi scriitori, unii dintre ei membri ai unui partid de extremă stînga din Spania, au semnat un protest faţă de intenţia lui de a se duce în Israel şi de a primi premiul. Molina, în ciuda protestului, a călătorit la Ierusalim şi a primit premiul, dar imediat după acest moment, cu sau fără legătură, şi-a încetat colaborarea săptămînală la cel mai important ziar spaniol, El País. Articolul său apărea în fiecare sîmbătă în Babelia, suplimentul cultural al ziarului, şi nu erau puţini cititorii care cumpărau suplimentul în special pentru articolele semnate de Muñoz Molina. Stilul său, în articole, ca şi în literatură, e deosebit de agreabil, iar subiectul era de multe ori cosmopolit, ceea ce făcea o diferenţă importantă faţă de subiectele în general destul de restrictiv spaniole sau cel mult hispanice, din revistele culturale care apar în Spania. Trăind jumătate de an în New York, Molina scria, de multe ori, despre expoziţii şi evenimente culturale care se întîmplau acolo, iar cînd scria despre o carte, de pildă, pot depune mărturie că nu eram singura care în aceeaşi zi şi-o achiziţiona. Dacă nu e foarte uşor de judecat gestul său de a accepta un premiu şi de a se afla astfel, chiar şi tranzitoriu, în vecinătatea unor oameni politici israelieni, pierderea pe care o reprezintă, pentru Babelia, încetarea colaborării sale săptămînale e o certitudine cuantificabilă în mulţimea de comentarii ale cititorilor referitoare la acest lucru.
După evenimentul din Israel, la scurt timp, Antonio Muñoz Molina a primit Premiul Principe de Asturias, cea mai importantă distincţie literară spaniolă după Premiul Cervantes, oferit de fundaţia condusă de moştenitorii casei regale. În aceste zile şi graţie Premiului Principe de Asturias, marile librării din Madrid au amenajat un stand special cu toate cărţile sale. S-ar putea deduce din această succesiune de evenimente că Molina ar fi un scriitor de factură conservatoare, bine aşezat în canon, şi un răsfăţat al premiilor. Nimic mai exagerat. Dacă e adevărat că e foarte cunoscut şi foarte iubit de cititori, ajutat fiind şi de o natură umană agreabilă, e la fel de adevărat că Munoz Molina este unul dintre cei mai critici intelectuali spanioli ai momentului - dovadă, cea mai recentă carte a sa, o radiografie necruţătoare a crizei din Spania şi a contribuţiei pe care au avut-o la declanşarea ei nu doar marii corupţi, bancherii iresponsabili sau economiştii lipsiţi de luciditate, ci şi pasivitatea sau preocupările anacronice ale intelectualilor. Şi ale lui însuşi. Cartea Todo lo que era sólido (Tot ce era solid) ar merita citită cu creionul în mînă de mulţi dintre comentatorii actuali, şi nu doar din Spania.

* * *

Cum nu-mi fac iluzii că această carte va fi tradusă în româneşte, avînd totuşi un subiect atît de spaniol, şi după ce am eşuat în insistenţele mele de a propune spre traducere ceea ce cred că este cel mai bun roman al acestui scriitor, La noche de los tiempos (Noaptea timpurilor, 2009), voi încerca să ofer mai multe citate din eseul cu accente biografice Todo lo que era solido, lăsînd cititorilor plăcerea comentariului.
Iată un om de afaceri din Valencia, relativ tînăr şi deja imens de bogat, într-o scenă cu personaje semnificative pentru criză în varianta ei spaniolă: "În 2006 am avut ocazia să cunosc în New York un om de afaceri din domeniul construcţiilor, îmbogăţit în cîţiva ani şi plin de nerăbdare să se extindă în New York. Era un ins mic de statură, neliniştit, încă tînăr, îmbrăcat într-un costum făcut pe comandă, foarte ajustat, cu părul negru, creţ şi dat cu gel, din specia celor scunzi şi nervoşi care, atunci cînd vorbesc, parcă se umflă. Avea o mare firmă imobiliară şi înfiinţase şi o fundaţie culturală pentru al cărei sediu cumpărase cu 24 de milioane de euro un palat în Madrid, pe Castellana. Mi s-a povestit că în ziua în care a inaugurat fundaţia, în faţa a sute de invitaţi, mai multe fete pe jumătate dezbrăcate apăruseră cu nişte cufere, precum cele din poveştile cu comori, care se dovedeau pline de portocale. Portocale din Valencia natală a patronului inundau podelele de marmură şi cădeau în cascadă pe scări, iar baloane în formă de portocale pluteau în aer pînă la tavan şi se pierdeau spre cerul luminat de reflectoare, atunci cînd le dădeau drumul în mănunchiuri, în grădină. Omul de afaceri era din specia celor care lasă la vedere manşetele cămăşii cu butoni de aur şi ceasul masiv tot de aur. Vorbea cu fraze scurte, iar din cînd în cînd îşi muta privirea de la interlocutor şi arunca ocheade rapide înspre publicul din sala în care ne aflam:
- Am terminat publicitatea pentru o mie de vile în Alicante. O mie de vile, un milion beneficiu curat, net, fiecare, o mie de milioane.
Doar în ultimele luni firma lui crescuse cu 456%. În acel moment avea o valoare de bursă de 5100 de milioane de euro. Îmi povestea că voia să se lanseze la New York prin construcţia unor zgîrie-nori emblematici. Fundaţia lui tocmai se instalase în cîteva birouri din turnurile Time Warner. Avea de gînd să construiască zgîrie-nori emblematici în New York, San Francisco, Shangai, Hong Kong, Singapore. Fundaţia lui deja avea sedii în toate aceste oraşe. Cuvîntul emblematic părea să fie cuvîntul lui preferat. (...) În septembrie şi-a deschis fundaţia în New York servind paella în Central Park, la mii de oameni. Căci nu degeaba paella era mîncarea emblematică a Valenciei. În marea memorie indiferentă a Internetului am găsit datele. Pînă şi apa o adusese cu vaporul de acolo, 4143 de litri de apă valenciană care să-i dea mîncării savoarea incomparabilă; 247 de litri de ulei extravirgin; 1520 de kilograme de orez; 1000 de kilograme de fasole verde; 70 de kilograme de sare; 5,4 de ardei. Din cauza restricţiilor alimentare americane, cele 5000 de kilograme de pui trebuiseră să fie cumpărate din New York. Dar cincizeci de bucătari veniseră de la Valencia şi, împreună cu ei, douăzeci şi cinci de muzicanţi care ridicaseră praful cîntînd la instrumente tradiţionale. (...) În martie 2007, firma lui anunţa cîştiguri de 93 de milioane de euro şi acel ins mărunţel şi nervos, pe care eu, în sinea mea, îl privisem cu un sarcasm tipic de literat pentru că repeta mereu cuvîntul emblematic, era considerat de revista Forbes unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. În aprilie 2007, valoarea firmei sale a căzut la bursă cu 43% şi patronul a pierdut dintr-un foc 1300 de milioane de euro din averea personală. În şase săptămîni, căderea era de 76%. La sfîrşitul anului, compania nu mai valora practic nimic, iar tînărul magnat îşi vînduse palatul din Madrid şi trăia în Brazilia."

* * *

Nu mai puţin plastică e descrierea unui director de la Merrill Lynch, cu care Molina, pe atunci director al Institutului Cervantes din New York, are o întîlnire în vederea obţinerii unei sponsorizări pentru evenimente culturale: "Nici acesta nu era înalt, dar era cărnos, solid, cu o verighetă simplă, dar cu unghiile manicurate şi date cu lac incolor. Spre deosebire de omul de afaceri valencian, corpul lui nu era supus la tensiuni expansive. În afară de insigna cu motiv religios de la rever, obişnuia să poarte la cravată ace cu motive religioase: mici cruci, însemne de pelerin. (...) Am intrat în holul edificiului Merrill Lynch şi, pe măsură ce mă apropiam de blocul de marmură strălucitoare înălţat ca un altar, în spatele căruia zîmbeau recepţionistele, eram din ce în ce mai conştient de propriile defecte: nodul de la cravată mi se lărgise pe drumul de la ieşirea din metrou, una din manşete îmi ieşea prea mult din haină, pantofii negri îmi erau uzaţi şi nu prea curaţi. Vîrfurile de la reverele cămăşii dădeau să se ridice în sus. În holul orbitor de la Merrill Lynch se auzeau tocurile pantofilor de lac la fel de strălucitori şi la femei, şi la bărbaţi, sau, după caz, se puteau vedea pantofi de piele moale cusuţi manual, care nu păreau să fi suferit vreodată de prea multă purtare sau de vicisitudinile climei. Bărbaţi tineri şi femei tinere se plimbau dintr-o parte în alta îmbrăcaţi cu o austeritate luxoasă, care avea ceva liturgic, ca şi cum s-ar fi aflat în slujba unui cult exclusivist. (...) Din conversaţie îmi amintesc doar tonul amabil cu care se spuneau lucruri vagi ce deschideau perspective ample şi nu duceau nicăieri. Directorul de la Merrill Lynch desfăşura în faţa mea evidenţa puterii sale nemăsurate vorbind despre milioane de dolari şi, în acelaşi timp, avea grijă să nu facă vreo promisiune concretă, care l-ar fi costat cîteva zeci de mii, mărunţiş pentru acea maşină de făcut bani care ocupa un edificiu întreg de optzeci de etaje şi care avea sedii şi ramificaţii în toată lumea. Cred că eu mă străduiam să nu mi se vadă prea mult manşetele de la cămaşă şi să par o persoană cultivată, la înălţimea situaţiei. Cum mi se întîmplă deseori în astfel de cazuri, mă presa o urgenţă şi-mi era jenă să mă ridic pur şi simplu să întreb unde e baia. Amfitrionul meu mă privea cu o bunăvoinţă episcopală. (...) N-a ieşit nimic din acea întîlnire. La scurt timp, Merrill Lynch se scufunda, la fel ca Lehman Brothers, şi împreună fuseseră pe punctul de a atrage după ele scufundarea întregii economii mondiale."

* * *

Urmînd un traseu biografic, nu neapărat în ordine cronologică, Molina vorbeşte nu doar despre magnaţi, bancheri sau economişti faimoşi (e, de asemenea, memorabil portretul lui Alan Greenspan, şeful Rezervei Federale a Statelor Unite, pensionat în plină glorie în 2006), ci şi despre realităţile Spaniei la nivel de adminsitraţie locală (descrie amănunţit transformarea unui birou cu doi angajaţi care se ocupau de rezerva de apă, la primăria din Granada, într-o corporaţie cu sediu propriu, zeci de angajaţi şi firmă de PR, avînd ca obiect de activitate acelaşi lucru simplu de care se ocupau cei doi la începutul anilor '80), despre Zapatero, pe atunci prim-ministru al Spaniei, şi despre gustul puterii exhibat de acesta într-o întîlnire la Moncloa, despre semnificaţiile cuvîntului pelotazo (lovitură în general ilegală, de pe urma căreia se cîştigă repede şi mult), despre transformarea fiestei plătite cu bani publici în simbol naţional spaniol. Nu există mînie proletară în comentariile scriitorului, ci doar un fel de melancolie, o luciditate pe care el însuşi o resimte ca tardivă: "Acum ne dăm seama că exista un fel de văl care ne împiedica să vedem realitatea imediată, prezentul şi poate că asta e ceva specific epocilor în care se trăieşte în interiorul unei bule economice. Banul care vine nu se ştie de unde şi care se multiplică fără prea mare efort, şi care e acolo pentru a fi cheltuit fără limită, şi cu cît se cheltuie, cu atît nu se termină, are efect de cocaină; ca aurul şi argintul care veneau fără oprire din Indii în secolul al XVII-lea. Nu părea să fie o iluzie: Spania creştea mai repede decît orice altă ţară europeană, asigurau organismele oficiale. Aceleaşi agenţii de rating, care acum reduc datoria noastră la categoria de gunoi, spuneau atunci că ne bucuram de o perfectă soliditate. Spania era El Dorado-ul Europei. Unei economii speculative îi corespunde o conştiinţă delirantă. Iar specificul delirului spaniol era obsesia pentru trecut." Ceea ce reproşează scriitorul intelectualilor spanioli şi lui însuşi este că, în timp ce semnele viitoarei decăderi ar fi trebuit să-i alerteze, aceştia se complăceau în a comenta şi a se poziţiona, cu patimă, de o parte sau de alta a celor care se înfruntaseră în Războiul Civil, de o parte sau de alta a dictaturii franchiste, a monarhiei, a stîngii sau a dreptei istorice: "Ocupaţi cum eram cu exhumarea gropilor comune, nu vedeam fervoarea cu care excavatoarele săpau gropi peste tot pentru a construi noi şi noi vile şi blocuri de locuinţe pe terenuri agricole declarate intravilane de primari hoţi, pe terenuri mlăştinoase sau în zone protejate şi împădurite, pe plaje pînă atunci virgine şi pe orice milimetru de teren unde se putea pune o mînă de ciment."
Scriitorul Antonio Muñoz Molina vorbeşte, de asemenea, despre fiii lui aflaţi în mijlocul protestelor de stradă care au marcat Spania ultimilor ani. Şi despre soluţii. Chiar dacă nu spectaculoase, chiar dacă fără virtuţi de însănătoşire bruscă şi definitivă, în mijlocul haosului care este lumea de azi există soluţii.