Anatomia melancoliei
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 81, februarie 2013)
Imensa operă care este Anatomy of Melancholy de Robert Burton ar fi complet necunoscută la noi dacă nu ar fi fost adusă în discuţie de o alta, cu totul remarcabilă, apărută în plin regim comunist, Anatomia suferinţei. Primul pătrar (1981), a lui Mihai Nasta. Îndrăznesc să vorbesc despre cartea lui Burton, deşi nu am citit în întregime această operă de o erudiţie colosală - o erudiţie voluptuoasă, aş putea spune -, care aminteşte de Erasm (în modul cel mai direct, chiar titlul ei amintind Elogiul nebuniei) şi de Montaigne, construindu-şi demonstraţia şi originalitatea pe un munte de citate. Cine a fost Robert Burton (1577-1640)? Un geniu şi un original iremediabil, vicar al bisericii Sf. Thomas, etern student (fellow) al Christ College din Oxford, al cărui bibliotecar a şi fost. Teolog, în primul rînd, astrolog, matematician, erudit respectat, curios cu autoritate în domeniul medicinii, Burton nu a devenit niciodată doctor al Universităţii. El însuşi atins de melancolie (există un zvon neconfirmat că s-ar fi spînzurat în apartamentul - chambers - pe care-l ocupa în colegiu), a fost văzut şi rîzînd cu poftă. Poate că melancolia lui era, de fapt, o psihoză bipolară în cursul căreia umorile alternează. Scrierea care îi perpetuează memoria este această Anatomie a melancoliei, operă polimorfă strălucită, o colecţie de citaţii însăilate cu artă consumată şi deplină stăpînire a materiei, semnată "Democritus Junior" - aluzie la scrierea aristotelică apocrifă Rîsul lui Democrit.
Burton este, fără îndoială, istoric vorbind, scindat. Este un om al lumii vechi prin recursul la corpusul hipocratic-galenic, considerat încă ultimul cuvînt al medicinei. Dar şi un om nou, prin anglicanismul la care aderă, adept la unei religii dezbărate de superstiţie, dar nu mai puţin fervente. Este şi un utopist, de vreme ce descoperim în lunga prefaţă a cărţii proiectul unei utopii comuniste, în multe puncte asemănătoare Cetăţii Soarelui a lui Campanella. Însă nu este demersul lui principal. Punctul forte este evidenţierea cauzelor melancoliei. Nosologic vorbind, vede două cauze: melancolia amoroasă şi melancolia religioasă. A fost, pentru noi, ocazia de-a ne confirma încă o dată relaţia dintre psihanaliză şi tradiţia clasică, de vreme ce definiţia lui amor trece prin aceea a dorinţei, Leon Evreul spunînd că "iubirea este o afecţiune voluntară (!), o dorinţă de-a te bucura de ceea ce este bun." Dar - afirmă Plotin - "dorinţa speră, în timp ce iubirea consumă, una începe unde cealaltă se sfîrşeşte: iubim ceea ce este prezent, în timp ce ceea ce dorim lipseşte." Mai este nevoie să amintim cît de împrospătător, chiar şi pentru practicianul modern, este recursul la acel izvor nesfîrşit de psihologie fină al filozofiei clasice, ea însăşi o inspiraţie bogată pentru orice formă de psihoterapie? Şi aşa se poate argumenta şi deplînge dezinteresul actual pentru studiile clasice!
...Opera lui Burton este etiologică şi terapeutică. În special în această ultimă dimensiune se vădeşte trăsătura hipocratică a psihosomaticei. Printre remediile melancoliei, Burton enumeră ameliorarea alimentaţiei, precum şi terapia prin muzică. De asemenea, veselia şi vesela întovărăşire; în paralel, consolarea, dar şi purgaţia către "în sus" şi "în jos". Aşa cum aminteşte Jean Starobinski (în prefaţa la ediţia franceză completă a Anatomiei melancoliei): "Dacă sufletul este temperamentul corpului, care să fie salvarea? Gallenus a răspuns: medicul are prioritate asupra filozofiei moraliste. Pentru Burton, alegerea rămîne deschisă între răspunsurile medicului şi ale teologului, potrivit contexelor în care este abordată «anatomia melancoliei»."
