Quentin-fostul-copil-teribil al deceniului 9 își permite celebra sa semnătură: în cea mai bună dintre lumile posibile, subiectivitatea sa de mare artist își asumă să altereze faptul istoric și să ne propună propria versiune solară, a legii compens
Îmi încep filmele ca pe un voiaj foarte personal, apoi, încetul cu încetul, mă deschid spre lume, spre ceilalți. Camera mă ajută să privesc toți oamenii în ochi, să caut spații, atmosfere, să deslușesc detaliile ființei umane. Deci un act politic. Cînd
„Să nu îți ferești niciodată privirea“, îi spune Elisabeth May, ca un fel de testament, nepotului ei Kurt, în momentul în care este ridicată de medicii Reich-ului pentru schizofrenie, în fapt
„Șamanul a pus ochii pe vioară“, cînta Bob Dylan, el însuși un șaman al timpurilor noi, în timpul Rolling Thunder Revue, numele unui turneu surprinzător pe care ultimul trubadur modern l-a întreprins între octombrie 1975 și mai 1976, într-o
Traiectoria lui Celeste, devenită un adulat pop star glam, intră într-un vîrtej periculos asemenea unui montagne russe fatidic cînd, ajunsă pe culmile carierei, diva pare irezistibil atrasă de tenebrele autodistructivății și de povara vremuri
Ironia plină de un umor crud cu care Yoav satirizează propensiunea spre război a țării sale de origine și apetitul ei pentru autovictimizare, improvizînd o tragere la țintă pe ritm de Edith Piaf sau asistînd siderat la acțiunile mai mult sau mai puțin ortodoxe ale conaționalilor săi în solemne costume negre la Paris, amintește de abordarea unui film important al anului trecut, Foxtrot, al unui alt israelian, Samuel Maoz. Punerea în abis prin derizoriu ca metodă de chestionare a latur
Regia de film este și ea o călătorie. Abia cînd termin un film îi înțeleg cu adevărat scopul. Este și o călătorie a mea, a regizorului, care se naște chiar în timpul procesului de filmare. Mesajul, esența, unghiurile filmului, sensul său precis se
Deși cadrul general al Apusului este destul de sumbru, marcat de tarele inerente condiției umane, de la lăcomie, dorința avidă de putere la atracția promiscuității și tenebrelor, filmul degajă o nostalgie solară (soarele negru al melancoliei de ca
Ella (Stacy Martin, cunoscută din seria Nymphomaniac de Lars von Trier) este frumoasă, sofisticată, cerebrală și de condiție bună, ea conducînd un local alături de familie. Abel (Tahar Rahim, lansat în rolul protagonistului din capodopera lui
„Fac lucrurile mai bine pentru că eu văd totul ca și cum mă uit la o hartă“, îi spune Lee nepotului său pe mare, cînd Patrick era încă un copil, încercînd chiar să îl convingă că el este omul ideal pentru a-l îndruma pe o insulă. Pe aceeași insulă a durerii se regăsesc însă a
Într-o civilizație hiper-inflaționistă a imaginii, redescoperirea funcției cinema-ului de „cameră-stilou“ (cum spunea Alexandre Astruc), care să îi redea forța sa originară, aceea a creației, este o provocare. Desigur, documentarul prin excelență
Cei doi frați Sisters sînt total complementari: Eli este amabil și sufletist, visează la o fericire domestică și îl veghează din umbră pe Charlie, care este un lider înnăscut, dominator, impulsiv și sălbatic ca stihiile naturii. Frații pornesc, angajați d
Touch me not surprinde, cu o siguranță regizorală remarcabilă, o astfel de ipostază a crizei sau a slăbirii fiinţei. Este o criză pe care filosoful Gianni Vattimo o atribuia gîndirii slabe, cea care relativizează și face subiectul mai vulnerabil față de obiect. După Vattimo, filozofia tradiţională, în linia doctrinei platoniciene şi a creştinismului, ne impunea să apreciem valorile sigure în detrimentul valorilor relative, esenţa şi nu aparenţa, metafizicul şi nu fizicul, centrul şi nu perif
Sinan întruchipează condiția scriitorului care nu are public în primul rînd pentru că nu are nici bani pentru a ajunge la acesta, iar pentru a supraviețui se va dedica probabil unei cariere didactice. Tînărul are totuși un cititor atent, Idris, dependentul disprețuit de fa
The Favourite este inspirat de perioada domniei fragilei regine Anne a Angliei, Scoției și Irlandei, ultimul monarh din dinastia Stuart, aflată în plin război cu francezii pentru teritoriile spaniole. Documentele vremii au atestat existența unei poveș
A fi incorect politic poate fi corect politic pentru toate părțile implicate? La această întrebare oferă un răspuns inteligent marele regizor american de culoare Spike Lee, cunoscut pentru cinema-ul său politic exuberant, complex, simultan ironic și
Maestru al conflictelor interumane și un puternic arhitect al prezenței pe marele ecran, unul dintre cei mai mari cineaști contemporani, iranianul Asghar Farhadi nu a scăpat de capcana internaționalizării brand-ului său, în Toată lumea știe, un thriller
Balada lui Buster Scruggs, o feerie plină de acuratețe regizorală, inventivitate narativă, umor absurd și măiestrie vizuală. Într-un cuvînt, magie. Compus din șase episoade foarte diferite între ele atît stilistic, cît și ca ton emoțional – și tot atît
În timpul invaziei naziste, un tînăr german, Georg, fuge din Parisul asediat, asumîndu-și identitatea unui scriitor german care tocmai s-a sinucis și ale cărui acte de emigrare în Mexic intră în posesia lui. Georg este probabil un evadat evreu d
Dragoste 1. Cîine îl confirmă pe Florin Șerban ca pe un cineast important și (ceea ce nu-i puțin lucru) cu o semnătură personală, care se detașează, alături de alți cîțiva, destul de puțini, din păcate, de grupul destul de consistent al regizorilor români de pluton.
Protagonistul, inginerul de foraj Petru (Bogdan Dumitrache), află că va deveni tată alături de Laura, un tînăr medic ORL-ist la spitalul dintr-un oraș de provincie nenumit. În această logică de „a fi în rîndul lumii“, în care se simte foarte bine, cum îi va spune mai tîrziu superiorului din multinaționala unde lucrează, care îi propune transferul la București, se derulează debutul filmului. Petru fixează cu un preot (Valeriu Andriuță) viitoarea nuntă, convins și el că „ăsta e rostul omului
Filmului i s-au reproșat inadvertențe față de realitate. Cel mai mult se resimte lipsa referinței la ultima etapă de viață, cînd înregistrează adevăratul său testament muzical, „These Are the Days of Our Lives“, de pe ultimul lui album alături de Queen
Lemonade, debutul Ioanei Uricaru, regizoare de film stabilită în Statele Unite de ceva vreme, oscilează permanent, dar controlat, între o imersiune în realitatea optimist-triumfalistă a visului american și lenta, dar sigura pulverizare pe ecran
Preocuparea mexicanului Carlos Reygadas pentru pasiunea oarbă, care mătură totul în cale și seamănă destul de bine cu fatalitatea, este mai veche în filmele sale și constituie una dintre reușitele sale majore ca cineast. În Silent light (2007), iubirea imposibilă a doi membri din sînul unei conservatoare comunități memonite din nordul Mexicului are drept cauzalitate și impuls motor o forță care transcende liberul arbitru.
Fantomele lui Ismael funcționează mai bine punctual, în micro-universuri de sine stătătoare, după structura film în film, decît în ansamblu. Cel mai reușit astfel de film în film este dinamica relației de cuplu dintre Ismael (interpretat de actorul-fetiș
Al treilea lungmetraj de ficțiune al regizorului ucrainean Serghei Loznitsa, O creatură delicată, reconfirmă predilecția acestuia pentru marea școală a cinema-ului rus. Sufletul slav are, printr-un impecabil stil clasic, o nouă reprezentare foarte profundă,
A devenit aproape un truism să susții că trecutul îți blochează prezentul (nu putem permite ca trecutul să ne strice viața, spune un personaj din Aurora boreală – Luminile nordului, ca într-un manual contemporan de dezvoltare personală), însă ar fi prea simplist să îl negi pur și simplu și să treci senin mai departe. Premisa de la care pleacă ultimul film al reputatei regizoare maghiare Márta Mészáros nu este foarte originală: felul în care individul, rătăcit în meandrel
Într-unul dintre cele mai bune și solide documentare din ultimii ani, Licu, o poveste românească, regizoarea Ana Dumitrescu este interesată nu de o captare brută a confesiunii unui autentic personaj aflat sub trei regimuri istorice, ci mai ales să construiască o ramă stilizată a unei povești de viață care poate reprezenta metonimic România. Inginerul Liviu Canțer, de 92 de ani, alintat Licu de mic, este un exemplu de smerenie și de înțelegere a omului cuviincios și împăcat, în bunătatea lui
Dacă pe la noi vecinii se pot certa aprig din cauza unui loc de parcare, a spațiilor comune sau a unei bormașini, în izolata, civilizata și idilica Islandă motivul unei discordii poate fi mai elevat, chiar filozofic. Împărțind mirifica pajiște comună a caselor tip penthouse
Maria by Callas, filmul documentar regizat de Tom Volf, include imagini și fotografii rare din arhiva personală a artistei, înregistrări live, scrisori și confesiuni povestite chiar de soprană, prin vocea actriței Fanny Ardant. Femeia Maria își dorea o viață
O poveste de dragoste siciliană a deschis secțiunea Semaine de la Critique în 2017, la Cannes, și a cîștigat premiul David di Donatello pentru Cel mai bun scenariu adaptat
Din dorința de a-l umaniza cu orice chip pe Escobar, Aranoa îi împrumută lui Javier Bardem o abordare caricaturală, voalat sarcastică și la limita grotescului, a personajului său, gustată însă de public, ca dovadă cifrele de box-office
Savuroasă comedie pop noir în aceeași măsură în care este și o nostalgică dramă romantică, Charleston se plasează undeva la mijloc între două abordări anterioare, diferite, ale registrului absurdului
A doua ediție a Festivalului American de Film Independent (27 aprilie – 3 mai) a adus, la București și Arad, o bogată și variată selecție a celor mai bune titluri de gen de peste Ocean.
„Nici un om nu este o insulă stingheră“ – este replica-declarație de intenție a celui mai recent film al veteranului regizor german Wim Wenders, Imersiune/Submergence, prezentat în premieră în România în cadrul actualei ediții a Festivalului Dakino
Dacă Vincent Van Gogh ar fi visat la cum ar fi dacă s-ar transforma într-o unică pictură, care să îi reprezinte atît spiritul, cît și cele 800 de tablouri pe care le-a pictat de-a lungul scurtei sale vieți fără să vîndă decît unul, probabil că răspunsul l-ar fi aflat la mai bine de un secol de la dispariție. Într-un film tridimensional în cel mai pur sens al cuvîntului, se întîlnesc pictura, animația și cadrele filmate cinematografic, cu actori reali, decoruri și locații reale. Cu drag, Van
O mamă urlînd de durere mută, Mildred Haynes (Frances McDormand), își creează din cele trei panouri publicitare pe care le închiriază perfect legal, la marginea orașului, un topos al furiei și revoltei, un sanctuar public al propriei dureri.
În Firul-Fantomă, secretul cuturierului Reynolds Woodcock (Daniel Day-Lewis), designerul preferat de înalta societate londoneză a anilor ’50, sînt mesajele cusute în tivul sau dublura unei rochii,
Oricît s-ar confrunta cu „dezvrăjirea“ lumii, omul modern va tînji mereu după revelații primordiale care nu vor dispărea niciodată, indiferent de cît de avansată tehnologic ar fi o societate.
Happy End nu este unul dintre vîrfurile austriacului. Și totuși, e vizibil că, deși Haneke a mai pierdut din anvergura de mare cineast, nu și-a pierdut instinctul.
Povestit, filmul recompensat cu Palme d’Or la ediția din 2017 a Festivalului de la Cannes, pare un film de artă elitist, cu pretenții moralizatoare. Nimic mai fals.
Louis Garrel fură ecranul într-un dificil rol de compoziție, căruia îi infuzează mult umor, autentic, emoție, dar și autoironie, spirit polemic și neobosită autoflagelare.
Nimic mai natural decît să mănînci pe nerăsuflate 18 ciocolate din primul salariu și apoi să cîștigi la Loto exact suma necesară pentru a o scoate în oraș pe fata pe care o curtezi.
