Are 29 de ani şi nu a mers niciodată la vot. Cel mai probabil, nici părinţii ei. Îmi povesteşte că în familie nu prea se vorbea despre politică, şi că sigur nu i-a văzut niciodată pe ai ei să fi mers la vot. În 2016, în seara dinaintea alegerilor pentru Primăria Bucureşti, mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea că politica i se pare o tîmpenie şi că îşi va învăţa şi copiii să nu voteze, pentru că votul nu contează.
„I-aș ruga să nu mă mai ajute, pentru că asta îmi creează o mulțime de handicapuri. Inclusiv cu chestiuni minore, să nu-mi spele rufele sau să nu-mi aducă mîncare, în condițiile în care nu-i rog și mi-ar plăcea să mă descurc singură.”
E uşor să-ţi imaginezi că, în România anului 2018 – ţară membră a Uniunii Europene –, cei mai mulţi copii au parte de o copilărie fericită. E un mediu foarte contrastant – la noi, e plin de culoare, la ei, totul e foarte gri. Stau uneori şapte într-o cameră şi le e greu să-şi imagineze altă viaţă.“
„Mă simt în mare pericol şi teribil de nefericită”, mărturiseşte o femeie musulmană. Dar „nu sînt 17,5 milioane de rasişti în Marea Britanie”, pare că-i răspunde alt bărbat.
La nivel de mentalitate, ţara noastră nu pare a fi potrivită nici pentru persoane LGBTQ+, copii care suferă de autism, bolnavi de SIDA sau tuberculoză, femei violate, mame care alăptează în public, romi ş.a. Însă aici nu e vorba doar de curajul unei minorităţi de a-şi cere drepturile.
Pe domnul Florin, proprietarul Daciei galben-muştar, l-am găsit de curînd dînd zăpada de pe maşină. Am intrat în vorbă cu el şi l-am întrebat cîţi ani are maşina. „Ehei, probabil are mai mulţi ca dumneavoastră. Treizeci şi doi!”, îmi răspunde rîzînd.
Pentru femeile care locuiesc pe stradă sau în condiţii precare, ciclul menstrual devine o grijă în plus – la ce trebuie să renunţe ele pentru a-şi permite să cumpere produsele necesare? Cum se descurcă atunci cînd nu pot face rost de absorbante sau n-au condiţii de igienă?
Mulți dintre cei care nu-şi iau bilet nu sînt neapărat constrînși financiar, ci aleg să călătorească fraudulos în mod voit, pe principiul că nu are ce să li se întîmple.
Mai ţineţi minte povestea cu Răzgîndeanu? Peste tot în lume sînt politicieni pe care-i auzi declarînd, după o perioadă de cîteva luni sau ani, exact opusul a ce au afirmat iniţial.
E ridicol să îţi împărtăşeşti pe net povestea despre abuzul suferit, chiar şi cu ani în urmă? E inutil? E specific feminin, ne plîngem degeaba şi nu rezolvăm nimic? Chiar nu e bun de nimic awareness-ul, chiar şi în forma unei campanii mici, pe Internet?
În virtutea inerţiei, ascultam cam de toate, de la muzică populară pînă la muzică clasică. Mă bucur foarte mult că s-a întîmplat aşa şi nu am ajuns să fiu încuiată, nu am ajuns să fiu genul de muzician care nu acceptă alte genuri.
Chiar dacă reuşesc să adorm, insomnia mă trezeşte, invariabil, pe la trei-patru dimineaţa. Asta e ora ei. Nu ai cum s-o învingi. Poţi, cel mult, s-o îmblînzeşti. Sau chiar să te bucuri de ea. Doar vă petreceţi nopţile împreună.
Bărbieritul mirelui e doar mimat, mirele vine cu barba lui, aranjată deja, şi cavalerii se prefac că îl bărbieresc cu tot felul de săbii, iatagane, satîre şi cuţite de bucătărie, şi mai mult creează un moment umoristic decît o tradiţie de-adevăratelea.
Stăteam pe marginea căzii, în baia micuţă, uitîndu-mă la el cum se bărbiereşte. În afară de tata, nu mai văzusem pînă atunci vreun bărbat bărbierindu-se.
Pe ecranul computerului a apărut o listă de slujbe care mi-ar fi fost potrivite. Pe primul loc: contabil. Nu mai ţin minte care erau următoarele pe listă, însă nu semănau deloc cu ceea ce-mi doream eu. Testul m-a demoralizat profund. Nu-mi dorisem niciodată să lucrez în mediul financiar, iar matematica nu era punctul meu forte. Nu se putea ca aptitudinile mele să fie în primul rînd acelea ale unui bun contabil.
Mari sau mici, despărţirile ne schimbă lumea, ne pun pe alt curs. Oare modul în care se termină o relaţie spune ceva şi despre felul în care se schimbă mentalităţile dintr-o societate?
„Instinctul” ar fi trebuit să-mi spună: „Repede, fă o fotografie şi posteaz-o pe Facebook”. Nu am făcut-o. Îmi place ca unele imagini să le păstrez doar în minte.
Ce mai înseamnă noțiunea de „privat“ atunci cînd împarți, forțat, timp de mai multe zile, o cameră cu alți pacienți? Mă trezesc implicată fără să vreau în vieţile private ale altora – şi ei, în a mea. Spaţiul personal nu mai există şi nu știu cum să fac să-mi păstrez intimitatea într-o încăpere atît de strîmtă, cu atîția oameni în jur, în mod constant.
Forţa a fost într-adevăr puternică la festival. Iar la lăsarea întunericului, cu toate că atelierele se terminaseră de mult, în jurul statuii lui Mihai Viteazul încă se alergau cu săbii nu doar copiii, ci şi părinţii lor.
Ca şi în secolele trecute, turiştii străini care vin în Bucureşti se bucură de frumuseţea oraşului – de străzi, de case, de grădinile ascunse, de mîncare şi de voie bună. Fac plimbări lungi prin Capitală şi rămîn, cel mai adesea, plăcut impresionaţi şi spun că vor să revină aici. De ce n-am fi, deci, şi noi, locuitorii săi, călători prin Bucureşti?
Ne-am întîlnit pînă acum cu mai bine de 1700 de turiști străini, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei și am reușit să aflăm care-s motivele pentru care vin ori revin la noi în țară.
Fiecare oraş îşi are clădirile şi spaţiile sale abandonate, locuri unde natura şi-a reintrat în drepturi şi s-a dezvoltat nestingherită – îndeosebi la periferii, însă, uneori, chiar şi în mijlocul aglomerărilor urbane. Iar Bucureştiul nu face excepţie.
Turiştii străini care vin în Bucureşti se bucură de frumuseţea oraşului – de străzi, de case, de grădinile ascunse, de mîncare şi de voie bună. Fac plimbări lungi prin Capitală şi rămîn, cel mai adesea, plăcut impresionaţi şi spun că vor să revină aici. De ce n-am fi, deci, şi noi, locuitorii săi, călători prin Bucureşti?
Cred că e important mai degrabă cu ce impresii pleacă turiştii. Majoritatea ne povestesc că sînt foarte încîntați de oraș și că au de gînd să revină ori să îl recomande apropiaților. Festivalurile din București atrag foarte mulți turiști. Festivalul „George Enescu“ e cel mai bun exemplu.
„În sfîrşit, oamenii sînt ataşaţi emoţional de acest oraş, sînt conştienţi că trăiesc într-un oraş pe care trebuie să-l salveze. E un fenomen întreg acesta cu Bucureştiul, oamenii pozează case, descoperă în permanenţă oraşul.“
Turiştii zîmbesc la comentariile ghidului referitoare la planul megaloman al lui Ceauşescu; ce văd ei – cea mai mare atracţie din Capitală şi a doua cea mai mare clădire din lume – şi ce vedem noi – o construcţie-simbol al demolărilor şi al comunismului, care acum adăposteşte parlamentarii corupţi – e complet diferit.
Fiecare oraş îşi are clădirile şi spaţiile sale abandonate, locuri unde natura şi-a reintrat în drepturi şi s-a dezvoltat nestingherită – îndeosebi la periferii, însă, uneori, chiar şi în mijlocul aglomerărilor urbane. Iar Bucureştiul nu face excepţie.
Ştie că ţi-e dor. Ştie că îl stalkuieşti şi îţi face treaba mai uşoară, punîndu-ţi mai în faţă în newsfeed postările lui. Facebook e îngăduitor cu obsesiile noastre.
Colecţionez poveşti – aşa încît majoritatea obiectelor strînse în casa mea au valoare sentimentală, nu financiară. Cîteva zeci de fotografii prinse pe pereţi, biletul de la piesa de teatru pe care am văzut-o de două ori şi la care am plîns de fiecare dată, lănțișorul cu medalion pe care l-am schimbat cu „geamănul” lui, aflat acum la prietena mea cea mai bună, Tropicul Cancerului, cu o dedicaţie care încă mă face să zîmbesc...
Ne petrecem minute în şir în fiecare zi căutînd diverse lucruri rătăcite – chei, portofel, telefon, acesta e ritualul din fiecare dimineaţă, cuvintele pe care mi le repet în gînd de fiecare dată cînd plec de acasă.
