Mai bine singuri?

La cîteva zile după Brexit, regizorul de origine australiană Timothy George Kelly a mers în Marea Britanie, unde a făcut peste 200 de interviuri cu oameni de rînd din întreaga ţară, căutînd să afle, chiar din gura britanicilor, de ce au vrut să părăsească Uniunea Europeană. În final, a ales 50 de reprezentanţi anonimi, portretizaţi în documentarul alb-negru Brexitannia, alături de cîţiva experţi. Şi-a lăsat subiecţii să vorbească liber, oferind o imagine de ansamblu a întregului fenomen. „E un portret al democraţiei în toată gloria sa hidoasă”, a rezumat Kelly ulterior.

În curînd se vor împlini doi ani de la referendumul în care 52% dintre englezi au votat ieşirea din UE, iar subiectul încă stîrneşte discuţii aprinse. Aşa cum arată Brexitannia, mulţi britanici au fost luaţi prin surprindere, inclusiv cei care au votat leave, căci (la fel ca în cazul celor mai recente alegeri americane) sondajele anunţau rezultatul opus. Regizorul dă cuvîntul, pe rînd, unuia sau altuia, oamenii contrazicîndu-se pe alocuri, scoţînd la iveală lipsa de informare a unora, echilibrul altora, temeri şi speranţe pentru viitor.

O insulă

„Inima mi-a spus să votez ieşirea”, spune un cioban în vîrstă, „însă mintea mi-a zis să rămîn, aşa că asta am votat.” „Părinţii mei, care au venit din Ghana în tinereţe şi au muncit foarte mult ca să-şi permită viaţa în această ţară, se uită cum alţii primesc acum o grămadă de ajutoare de la stat. Aşa că îi înţeleg de ce au votat leave”, arată o tînără. Altă fată, abia trecută de 18 ani, se declară susţinătoare ferventă şi foarte bine informată a UKIP-ului. Cineva deplînge închiderea fabricilor şi lipsa locurilor de muncă. Un pescar se întreabă de ce Anglia îşi poate păstra mult mai puţin din captura de peşte din apele continentale, faţă de Franţa. Cineva confundă refugiaţii cu organizaţia ISIS. Un băiat povesteşte cum prietenii săi, deşi se lamentează, nu-şi doresc slujbele plătite prost pe care le au imigranţii. „Brexit-ul a fost una dintre acele ocazii foarte rare de a spune fuck off guvernării”, afirmă un bărbat. „S-au folosit de campania NHS ca să dezinformeze, să spună că toate milioanele date Uniunii Europene ar putea să meargă în schimb la sănătate. Dar adevărul e că banii aceia oricum nu ar ajunge în sistemul medical”, explică altcineva. „A doua zi dimineaţă, după referendum, mi s-au adresat cele mai urîte cuvinte pe care le-am auzit de cînd locuiesc aici. Fiica mea s-a întors plîngînd de la şcoală, n-a putut dormi cum trebuie vreo două săptămîni după aceea. Mă simt în mare pericol şi teribil de nefericită”, mărturiseşte o femeie musulmană. Dar „nu sînt 17,5 milioane de rasişti în Marea Britanie”, pare că-i răspunde alt bărbat.

E ca şi cum cele 50 de personaje se află la o singură masă mare, între oameni existînd un dialog continuu. Fiecare îşi expune punctul de vedere cu naturaleţe – unii văd doar interesele proprii, în vreme ce alţii observă şi imaginea globală. Pe parcurs, discuţia devine tot mai profundă, ajungînd de la nevoile individuale ale cetăţenilor de rînd pînă la contextul mai larg, al reglementărilor şi al birocraţiei Uniunii, al politicilor neoliberale şi al capitalismului global. Regizorul nu pune întrebări, nu ajută, nu judecă. Oamenii se întreabă singuri cine e de vină pentru toate lucrurile care nu merg bine în ţară, dacă e bine că au ieşit din Uniunea Europeană, dacă sînt mai în siguranţă singuri sau într-o comunitate, ori ce ar vota dacă s-ar mai face un referendum mîine. Pe parcursul documentarului, ies la iveală rasismul mocnit al populaţiei – tot mai vizibil în întreaga lume, de altfel – şi mai ales nevoia unei ţări de a reveni la trecutul ei glorios, de stat cuceritor, aflat acum în umbra Franţei şi a Germaniei. Fostul imperiu îşi doreşte să iasă din actualul „imperiu”. E evidentă nostalgia oamenilor după vremurile în care toată populaţia britanică albă avea o slujbă şi o locuinţă, economia mergea extraordinar, iar ţara era invidiată de întreaga lume. Însă e uşor să găseşti un ţap ispăşitor în imigranţii care ar fi furat slujbele englezilor cinstiţi, spun experţii sociologi şi politologi consultaţi în a doua parte a filmului, care nu aruncă vina Brexit-ului pe rasism, ci mai degrabă pe sistemul în care trăim. Referendumul a fost un răspuns emoţional, nu raţional. Diviziunea societăţii e clară, însă toţi oamenii sînt victime ale unei democraţii slăbite treptat, spun experţii, victime ale unui cerc vicios dictat de pieţele financiare internaţionale. Neoliberalismul „subminează democraţia, luînd deciziile de la popor şi punîndu-le în mîinile puterilor private”, spune Noam Chomsky în film, iar „acest lucru în sine este antidemocratic, şi se pare că e nociv pentru marea majoritate a populaţiei.” Lucruri valabile nu doar pentru situaţia Marii Britanii, ci pentru întreaga lume nesigură în care trăim.

În final, întrebările privind ieşirea din Uniune rămîn fără un răspuns clar, şi fără soluţii. Brexit-ul în sine nu pare a reprezenta o soluţie. Într-un interviu, Timothy George Kelly spunea că şi-ar dori să filmeze şi o continuare a documentarului, peste 20 de ani, aşa încît aceiaşi oameni să reflecteze la cum vor fi mers lucrurile. Deocamdată, procesul de desprindere de comunitate e la început şi a trecut prea puţin timp pentru a ne da seama de toate consecinţele fenomenului.

Şi acum?

Documentarul, proiectat recent în Bucureşti în cadrul Festivalului de Film European, a avut parte şi de o dezbatere. „Filmul arată cum oamenii trăiesc într-o bulă şi de fapt nu aud ce spun alţii”, observă Ellie Buchdahl de la British Council România. Aşa apar prejudecăţi privind nivelul de inteligenţă al celor care au votat ieşirea, ceilalţi considerîndu-se automat superiori, şi viceversa. Buchdahl povesteşte cum a descoperit cu surprindere că are chiar printre prietenii ei – cu acelaşi statut social şi intelectual – oameni care au votat leave. Se discută despre campania media de dezinformare şi manipulare a populaţiei britanice, care, de multă vreme, îi demonizează pe imigranţi (inclusiv pe români), uşurînd munca politicienilor în favoarea Brexit-ului. „E vorba de aceiaşi politicieni ca la noi, care nu înţeleg cum trăiesc şi ce îşi doresc oamenii pe care îi reprezintă”, intervine o doamnă din public.

Ce se va întîmpla în continuare în Marea Britanie cu cetăţenii de rînd, cu studenţii străini, cu cei care locuiesc şi muncesc în Anglia de doar un an sau doi, cu refugiaţii? În ciuda asigurărilor date de guvernanţi, atmosfera generală e una de nelinişte profundă. „Ce ştim acum e că într-un an, în Marea Britanie vor fi trei milioane de oameni [cetăţeni ai Uniunii Europene – n.r.] cu mai puţine drepturi”, spune jurnalistul Michael Bird, şi că legăturile culturale şi educaţionale cu UE vor fi păstrate cît se poate de mult. Politologul Claudiu Crăciun adaugă: „Pentru omul de rînd, Brexitul nu va schimba nimic, nu va face cu nimic lucrurile mai bune. E trist că nu e clar ce se va întîmpla. Politica e complicată şi cred că unele întrebări nu trebuie puse. Politica nu e o chestiune de «da» sau «nu». Referendumul acesta e nedemocratic, aş îndrăzni să spun. Cînd ajungi în faţa unei decizii de o asemenea magnitudine, cu asemenea implicaţii, în care vor exista cîştigători şi pierzători oricare ar fi răspunsul, atunci referendumul poate fi antidemocratic, pentru că simplifică o realitate complexă. Democraţia e un permanent exerciţiu de negociere, de cîntărire între interese diferite. Instrumentul a fost în mod tragic folosit, şi am ajuns într-o lume în care nimeni nu înţelege nimic, nu vedem capătul, nici măcar cei care au susţinut cu ardoare Brexit-ul nu e sigur că vor cîştiga ceva. Practic, s-a sărit în necunoscut, nimeni n-a avut un plan de ieşire, n-au existat scenarii economice, legale, constituţionale.”

Un om, cel puţin, şi-a găsit soluţia proprie: un britanic prezent la proiecţie, mutat în Bucureşti de cîţiva ani, ne-a spus că imediat ce a văzut rezultatul referendumului, şi-a făcut actele pentru a obţine şi cetăţenia română. Să fie oare o lume mult diferită aici?