Oraşul e viu, dar e şi vulnerabil
Mergeţi la o plimbare în centrul Bucureştiului. La sfîrşit de săptămînă, populaţia capitalei se concentrează adesea aici, unde veţi vedea forfotă în Centrul vechi, cupluri care se plimbă de mînă pe marile bulevarde, tineri care stau la terase, oameni ieşiţi la cumpărături, familii cu copii. Oraşul e viu, vă veţi gîndi. Dar dacă vă uitaţi în jur, cu mai multă atenţie, la faţadele clădirilor istorice – multe deja într-o stare avansată de degradare –, la vitrinele goale de pe Magheru, închise din cauza riscului seismic, vă veţi mai da seama şi că oraşul e vulnerabil.
Cu această idee în minte am plecat de la cea mai recentă ediţie a „Intersecţiilor de miercuri”. „Un oraş vulnerabil e un oraş pe cale să îşi piardă istoria”, spune Raluca Trifa, asistent universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, invitată la dezbatere. Cine mai cunoaşte, astăzi, poveştile caselor vechi, de dinainte de Război, ascunse pe străduţele din centru? Cine mai are grijă de ele? Copiii noştri probabil nu vor mai vedea acest peisaj, rămas din Bucureştiul de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Patrimoniul urban al capitalei este fie demolat încet-încet, uneori ilegal, fie mutilat – casele fiind ori supraetajate, ori îmbrăcate în polistiren şi pierzîndu-şi aspectul iniţial.
Autorităţile oraşului nu par a fi prea atente la aceste lucruri. În perioada de dinainte de 1989, nu am avut un regulament al zonelor istorice protejate. Din anul 2000, acest regulament există, însă e teribil de încîlcit – de pildă, unele dintre cele 98 de zone istorice se suprapun, cu reguli diferite –, şi Primăria nu are, de fapt, un inventar actualizat al tuturor clădirilor, pentru a urmări cu atenţie demolările, consolidările sau modificările de orice fel aduse fiecărui spaţiu în parte.
În acest context, cu ajutorul unor arhitecţi şi voluntari entuziaşti, ARCEN (Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate) şi-a luat misiunea de a realiza un catalog-inventar foarte detaliat şi riguros al zonelor protejate din Capitală, unde se află în jur de 14.500 de clădiri, multe dintre ele valoroase istoric. Început în primăvara acestui an, catalogul a colectat deocamdată date privind doar 6 dintre cele 98 de zone istorice, asociaţia propunîndu-şi să finalizeze totul pînă în 2020, cu ajutorul voluntarilor şi donatorilor ce vor să contribuie la acest proiect (www.catalogbucuresti.info).
Prin catalogul început de ARCEN, organizatorii vor ca, pe lîngă statisticile privind starea clădirilor, să realizeze şi hărţi de risc seismic al oraşului, dar şi să clarifice regulamentele de zonă protejată, stabilind şi un ghid de bune practici, alături de specialişti din domeniul patrimoniului. „Nu ne propunem să nu se mai demoleze nimic”, punctează Edmond Niculuşcă, preşedinte ARCEN. „Regulamentele de protejare vorbesc despre dezvoltarea oraşului. Toate intervenţiile ar trebui să aducă un plus de valoare zonei. E nevoie de construcţii noi, dar în acord cu respectarea peisajului cultural.” Acest lucru nu se întîmplă, însă, întotdeauna. Multe dintre clădirile importante ale capitalei nu au fost îngrijite corespunzător de-a lungul timpului – de pildă, e doar o chestiune de timp pînă cînd Hanul Solacolu, construit în 1859 şi înscris în Lista Monumentelor Istorice a Municipiului Bucureşti, se va prăbuşi. În zona Mîntuleasa, există case cărora li s-au adăugat mansarde de trei etaje, deşi, conform regulamentului actual, nu ai voie să supraetajezi. Iar proprietarii de bună-credinţă care vor să reabiliteze sau să aducă modificări clădirii lor nu ştiu foarte clar ce regulament să urmărească, acolo unde zonele se suprapun, aşa că preferă să nu mai facă nimic. Legea privind protecţia împotriva incendiilor, de pildă, nu respectă legea patrimoniului construit, şi aşa apar inesteticele cutii de gaze de pe faţadele clădirilor, cum e chiar cea a Universităţii Bucureşti, pe partea dinspre Teatrul Naţional.
Nu doar atît, dar nimeni nu a studiat, de pildă, impactul economic şi cultural al închiderii – în 2015, după momentul Colectiv, din pricina riscului seismic – a magazinelor de pe bulevardul Magheru, a cinematografelor Patria, Scala şi Studio, a Librăriei „Mihail Sadoveanu” şi a librăriei CLB de la Coloane. Teatrul Nottara încă funcţionează, în zonă a apărut o nouă Librărie Humanitas, însă multe dintre spaţiile rămase goale sînt mizere, pline de graffitti, iar cele încă deschise au suferit pierderi financiare. Cum privesc asta, oare, turiştii veniţi să ne viziteze capitala? Şi, în afară de asta, deşi au trecut deja doi ani, proprietarii clădirilor cu bulină din zonă încă nu au început consolidarea imobilelor.
În zona Halei Matache nu s-a mai investit nimic timp de zece ani, doar pentru că se tot auzea că va fi demolată. „S-a tăiat oraşul şi s-a distrus o parte din ţesutul istoric valoros, precum şi o comunitate bine închegată de oameni care locuiau acolo. A rezultat o zonă total destructurată, cu multe case în prag de colaps şi clădiri abandonate”, spune Raluca Trifa.
Certitudinea unui viitor seism
Vulnerabilitatea oraşului nu e dată doar de pierderea istoriei, a arhitecturii valoroase, ci şi de riscul de cutremur. „Avem certitudinea că trăim într-o zonă activă seismic”, spune Matei Sumbasacu, inginer constructor şi preşedinte al Re:Rise – Asociaţia pentru Reducerea Riscului Seismic. „Bucureştiul e un oraş care nu vrea să-şi accepte vulnerabilitatea, nu vrea să se confrunte cu problemele pe care le are şi să încerce să le găsească rezolvarea”, adaugă el. Există deja liste de clădiri vulnerabile – e drept, doar 3000 de clădiri din tot Bucureştiul au fost expertizate tehnic, adică extrem de puţine –, însă nimeni nu vrea să se uite la ele, să recunoască vulnerabilitatea. „Clădirile nu se vindecă”, mai spune Matei Sumbasacu, odată trecute prin unul sau mai multe cutremure mari, odată crăpate, ele se deteriorează în continuare. Multe apartamente din clădirile vechi din centru, cu risc seismic, sînt în prezent închiriate – fie tinerilor bucureşteni, fie, în necunoştinţă de cauză, chiar turiştilor care vin să viziteze Bucureştiul. Iar dacă ne gîndim doar la faptul că însuşi Centrul de Transfuzii Sanguine se află într-o clădire cu risc seismic I, ne dăm seama că, practic, ne forţăm norocul.
Consolidările imobilelor cu risc seismic sînt îngreunate chiar de lege, care, deşi acoperă costul lucrărilor, spune că toţi proprietarii trebuie să fie de acord, iar asta e foarte greu de realizat. În plus, oamenii trebuie să se mute din clădire pe perioada lucrărilor, care durează mai mulţi ani. În fiecare an au fost alocate sume considerabile pentru aceste blocuri, dar, din păcate, maxim 10% din fondurile publice au fost accesate. Şi, cu toate că în martie 2017 a fost propusă modificarea legii respective, în avantajul unui număr mai mare de consolidări, pînă acum nu s-a întîmplat nimic.
Riscurile nu privesc doar clădirile foarte vechi. Blocurile socialiste, din cartierele-dormitor ale capitalei, încep să iasă din garanţia lor de 50 de ani. Chiar şi imobilele noi – pentru care o generaţie întreagă va plăti rate pînă la bătrîneţe – au aceeaşi garanţie. Studiul Băncii Mondiale „Why Do People Die in Earthquakes”, realizat de Charles Kenny în 2009, notează că, în general, indivizii nu iau singuri măsuri de prevenţie sau de asigurare împotriva dezastrelor naturale. Chiar şi în SUA, campaniile de informare privind riscul de dezastre au avut un impact mic. Calitatea construcţiilor e cea mai eficientă măsură de prevenţie a victimelor unui cutremur. Însă, în mod obişnuit, un individ nu are experienţa necesară pentru a-şi da seama cît de bine consolidată e o clădire. Misiunea de protejare rămîne, aşadar, în mîinile constructorilor de imobile şi ale autorităţilor. Acelaşi studiu subliniază însă o legătură strînsă între numărul victimelor la un cutremur şi nivelul perceput al corupţiei dintr-o ţară. Aşadar, un cerc vicios, în care cetăţeanul are cel mai mult de pierdut: în ţările percepute drept anormal de corupte există cele mai multe victime în caz de cutremur.
„În construcţii este cel mai mare nivel de corupţie globală”, spune Matei Sumbasacu, bazîndu-se pe studiul menţionat mai devreme. „Sînt proiecte complexe şi greu de controlat. Asta deoarece repercusiunile neîndeplinirii sarcinilor nu se văd imediat – n-o să pice clădirea chiar acum, şi între timp noul proprietar semnează şi firma îşi ia banii.” Sigur, în ultimii ani, regulamentele de construcţie s-au mai înăsprit, dar riscul rămîne.
Nu insist pe detaliile unui scenariu post-cutremur. Mă gîndesc doar că n-ar trebui să ne luăm după mesajul „Nu te mai preocupa, totul va fi bine”, vizibil pe toţi pereţii capitalei – asta merge în ţările în care administraţia îşi face treaba eficient şi cu bună-credinţă, pentru ca noi să ne putem vedea liniştiţi de micile noastre drame cotidiene. Cum spune Edmond Niculuşcă, „sîntem ultimii martori ai acestui oraş”. Şi, oricît de pesimist sună, s-ar putea să aibă dreptate.
Foto: Alberto Groşescu
