Rezistenţa prin apicultură

Sfîrşit de februarie. În curtea blocului au mai rămas cîteva pete de zăpadă neagră, e un soare năucitor şi la florăria din colţ e plin de ghiocei, lalele şi zambile mov. Albinele n-au apărut încă, însă eu merg să mă întîlnesc cu cineva care îmi poate povesti mai multe despre ele.

Alexandru Frusina are 33 de ani şi este a patra generaţie de apicultori. Prima din familie a fost, de fapt, străbunica lui, Voica, din judeţul Prahova. După ce străbunicul a murit într-un accident la o sondă petrolieră, ea a rămas singură, avînd grijă de copii şi întreţinîndu-se din apicultură. Pe bunicul său, Alex l-a prins doar trei ani, dar îl ţine minte în continuare. Ştie că în copilărie era mereu înconjurat de stupi şi s-a obişnuit de mic cu albinele. Între timp, s-au mutat în Ţăndărei, în judeţul Ialomiţa, iar tradiţia a fost continuată de Florin, tatăl lui Alex. „Aici e o poveste care îmi place mult”, spune Alex zîmbind. „După moartea bunicului, mai aveam în curte doar trei stupi, pe care tata, care era inginer agronom, îi păstrase mai mult ca să continue moştenirea de familie, căci nu prea mai avea grijă de ei. La un moment dat, şi-a dat seama că au murit toţi şi a vrut să renunţe la apicultură. Doar că, trei zile mai tîrziu, a văzut într-un copac din curte un roi mare de albine. A prins roiul şi a luat asta ca pe un semn că trebuie, totuşi, să continue.”

Acum, familia Frusina are aproximativ 150 de stupi, pe care îi mută în funcţie de culturi. Fac miere de rapiță, floarea-soarelui şi coriandru – preferata lui Alex, pentru că „este cea mai aromată, are gust de bomboană sau ursuleţi Haribo” – şi ar vrea să facă şi de salcîm.

Alex nu s-a ocupat dintotdeauna de apicultură. A studiat agronomia, la fel ca tatăl său, însă nu i-a plăcut atît de mult şi acum a ajuns să lucreze, în Bucureşti, într-un magazin de echipamente foto. Abia de vreo doi ani a revenit la moştenirea de familie, şi spune, cu mîndrie, că se simte apropiat de povestea lor şi că vrea să încerce să se ocupe serios de această afacere. Deocamdată se ocupă mai mult de partea de vînzări. Între timp, tatăl său are grijă de albine, stînd într-o rulotă, ca să fie mai aproape de stupi. Alex îmi povesteşte, entuziast, cum sînt mutaţi stupii, noaptea, şi ce sistem  sofisticat de comunicare au albinele: într-un loc nou, mai întîi ies cercetătoarele, puţine la număr, care apoi transmit în ce direcţie, la ce distanţă şi cît de multă hrană este în zonă. Îl întreb dacă tatăul său nu se simte izolat vara, cînd trebuie să fie atent cel mai des la albine, dar Alex îmi răspunde că nu – îi place cu adevărat ce face şi asta e suficient. Iar cînd i se alătură şi el la stupină, spune acolo se simte cel mai liber.

Se ştie, albinele sînt esenţiale în polenizarea culturilor agricole – cereale, legume, fructe. Şi nu doar atît. În lipsa albinelor, recoltele sînt mai mici, şi asta în condiţiile unui an climatic foarte bun. Alex îmi spune că un studiu a arătat o creştere cu 10-15% a producţiei de rapiţă doar datorită prezenţei albinelor în zona respectivă.

Însă albinele sînt sensibile. Bolile, schimbările bruşte de temperatură, datorate încălzirii globale, dar şi insecticidele folosite de agricultori le-ar putea dăuna micilor insecte. Alex confirmă – iarna aceasta le-au murit în jur de zece familii –, însă în privinţa legăturii cu agricultorii, nu sînt probleme – tatăl său fiind inginer agronom, e în permanentă legătură cu aceştia şi are grijă astfel de albinele sale. Nu toţi agricultorii sînt însă la fel de atenţi – de pildă, un articol din agroinfo.ro, din 2014, informează că „peste 400 de familii de albine aparţinînd unor apicultori din judeţul Botoşani au murit, după ce o societate agricolă a stropit culturile de muştar şi rapiţă cu substanţe chimice pentru combaterea dăunătorilor. Primarul susţine că responsabilitatea aparţine firmei care a împrăştiat substanţele şi care avea obligaţia de a informa autorităţile locale cu privire la intenţia de a stropi cu cel puţin 48 de ore înainte.”

Producţia de miere nu a fost foarte bună în ultimii ani, şi totuşi, conform datelor centralizate la nivel european, România este ţara cu cea mai mare producţie de miere din Uniunea Europeană – informează profit.ro –, realizînd, în 2015, 35.000 de tone de miere, comparativ cu doar 20.000 de tone în 2014.

În ciuda acestui fapt, consumul intern rămîne unul dintre cele mai scăzute la nivel european. Potrivit statisticilor, românii mănîncă de patru ori mai puţină miere decît italienii şi francezii. Unul dintre motive ar putea fi practica atît de comună a falsificării mierii, cu efecte negative asupra apicultorilor de bună-credinţă, ducînd şi la neîncrederea oamenilor în produsele aflate pe piaţă. „Sînt chiar mulţi cei care vînd miere contrafăcută, de obicei direct de la producător. Dau albinelor glucoză sau amestecă mierea cu glucoză. Periodic văd că apar știri de genul X borcane de miere din supermarket sînt falsificate”, spune Alex.

În plus, adaugă el, mierea de foarte bună calitate produsă în România este exportată şi amestecată cu alte tipuri de miere, ceea ce lui nu i se pare corect. „Noi vindem acum mierea printr-o asociaţie apicolă, însă aş vrea să încep să vînd numai pe cont propriu. De la asociaţie nici nu am primit încă banii pe anul trecut. În plus, nu ştiu cu ce tipuri de miere se amestecă cea produsă de mine – eu ştiu cum o produc, ştiu că e la calitate înaltă, la standarde bio. Am găsit, de exemplu, în supermarket miere din China, care e de calitate slabă, amestecată cu miere din UE.” Citat de Agerpres, Ioan Fetea, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine, confirmă: „Am solicitat ministrului Agriculturii să nu se mai permită amestecul de miere românească cu alta adusă din alte țări, din China sau chiar din Italia, să nu scrie pe etichetă miere non-UE sau UE, iar consumatorul să poată alege ceea ce vrea să consume. Cine vrea să consume miere din China, din Argentina sau miere românească să fie informat, să aibă certitudinea că așa este, pentru că sub masca asta de non-UE sau UE se poate ascunde orice.” Şi nu doar atît, spune Alex Frusina, ci, dîndu-şi mierea produsă mai departe, nu se pot cunoaşte standardele la care aceasta e ambalată. „Mierea cristalizează foarte repede, şi pentru a fi adusă înapoi la starea lichidă, ea trebuie încălzită la temperaturi de pînă în 40 de grade – peste 40, ea nu devină toxică, dar începe să îşi piardă din calităţi. Acest proces durează însă, iar unii producători nu au răbdare şi încălzesc mierea la temperaturi mai înalte.”

 – Alex şi tatăl său la stupină –

Aşa că Alex se gîndeşte acum la modalităţi de a vinde mierea produsă exclusiv pe cont propriu. Îmi spune că îi place să îşi facă planuri pe termen lung şi nu înţelege de ce mulţi tineri nu mai au această obişnuinţă. El merge pe ideea de a face totul mai simplu. Nu vrea să participe neapărat la tîrgurile apicole, ci îşi doreşte ca mierea să ajungă direct de la producător la consumator. City-Bee, cum a numit-o, face livrare gratuită în Bucureşti, în special în timpul orelor de muncă – aşa îi e şi lui mai uşor şi, în plus, văd colegii din birou ce ai primit şi asta ajută mult la promovare. „Îmi place că am întîlnit şi am vorbit cu tot felul de oameni vînzînd miere. Mereu am un borcan mic de miere în buzunar, e o reclamă bună, şi am ajuns să vînd unor oameni care nu mîncau asta pînă atunci.” În plus, tot în ideea de a face totul mai simplu, „eu nu pun seminţe ca să vînd produsul mai scump cu 10 lei, asta poţi face şi tu singur acasă – pui nuci sau seminţe sau ce doreşti în miere.”

Îmi oferă, zîmbind, un borcănel cu miere de floarea-soarelui. Acasă, mă uit pe pagina de Instagram a City-Bee la imagini cu Alex şi tatăl său, rulota în care locuieşte acesta, albine, faguri şi stupi. Îmi atrage atenţia o fotografie cu tatăl lui Alex, pe cîmp, în costumul de protecţie, privind asfinţitul. Pare, într-adevăr, senin şi liber.

Foto: A. Frusina