În 1995, la editura Anastasia, a apărut cartea lui Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfîrșit de secol XX. Prefața, semnată de Alexandru Paleologu, rămîne și astăzi una dintre cele mai fierbinți declarații de admirație pe care un intelectual român le a făcut vreodată față de marele rus. Repet, era 1995 – Soljenițîn, marele erou al cauzei anticomuniste, abia revenise în Rusia natală, iar la noi, în Est, apăreau deja primele temeri că Occidentul refuză să empatizeze cu suferința pe care regimurile roșii ne-o produseseră. Regăsind această prefață, m-am gîndit că ar fi interesant dacă aș supune un fragment din ea atenției lui Theodor Paleologu, fiul autorului, la rîndul său unul dintre intelectualii importanți ai țării, care, în plus, predă la școala lui privată un curs despre Soljenițîn. Așadar, textul tatălui, din 1995, primește o replică din partea fiului, în 2018. (S. V.) 

În esență, prefața tatei la cartea lui Soljenițin despre problema rusă este cît se poate de corectă, dar țin să relev cîteva exagerări, inexactități și afirmații discutabile – mici, însă, în raport cu mesajul principal. Evident, aprecierile critice ale unor compatrioți, la care se referă aluziv, sînt inepții izvorîte din ignoranță, lenea de a citi și de a gîndi, din lecturi strict ideologice și din incapacitatea de a-și vedea lungul nasului. E de tot hazul, de pildă, „scriitorul român de la Paris“ care opinează că operele lui Soljenițîn au valoare morală, nu și estetică. Te întrebi, firește, dacă a produs măcar o infimă fărîmă din imensele capodopere literare care sînt Pavilionul canceroșilor, Primul cerc, Roata Roșie. Mă rog, passons

Și să revenim la acuzația fantezistă cum că Soljenițîn ar fi un imperialist rus. Chestiunea rusă la sfîrșitul secolului XX este de la un capăt la altul un rechizitoriu împotriva imperialismului rus dintr o perspectivă națională rusă, ceea ce l face cu atît mai prețios. Cei care o țin langa cu imperialistul Soljenițîn sînt fie de o totală rea-credință, fie oameni care-și dau cu părerea în totală necunoștință de cauză (e o meteahnă frecventă printre intelectualii care se simt datori să aibă opinii și judecăți despre orice). Bun, să zicem că Problema rusă a apărut abia în 1994. Dar apelul către conducătorii Uniunii Sovietice datează din 1973, iar Roata Roșie conține o critică severă a tentațiilor imperiale ruse. Fără a mai vorbi de minunatele eseuri despre autolimitare și responsabilitatea morală a națiunilor, apărute și ele încă din anii ’70. Cum rămîne, așadar, cu intelectualii care nu citesc? Sigur, erau ocupați cu altele, dar sincer să fiu, viața literară românească mi se pare de un interes mult mai limitat decît monumentala operă a titanului Soljenițîn. De altminteri, să ne fie clar: nu există nici un „Soljenițîn român“; ăsta-i marketing de proastă calitate, care nu face decît să-i strivească pe „beneficiarii“ unor asemenea laude negîndite.

Tot negîndite sînt și alte epitete din lunga listă de etichete lipite lui Soljenițîn în decursul timpului: panslavist, slavofil, populist, reacționar. În primul rînd, ele nu sînt neapărat compatibile între ele (seamănă cu acuzele de la Antena 3 cum că protestatarii din ultima vreme ar fi în același timp anarhiști și naziști). Panslavismul nu este fundamental același lucru cu slavofilia. Ele n-au fost cuprinse într-o vastă sinteză filozofică decît o generație întreagă după apariția slavofiliei, și anume de către Nikolai Danilevski în Rusia și Europa, veritabilă biblie a panslavismului (evident, netradusă în română). Desigur, Soljenițîn preia de la slavofili critica reformelor lui Petru cel Mare, dar asupra altor teme, la fel de importante, are vederi diametral opuse. Mă refer în principal la problema mir-ului, adică a proprietății colective asupra pămîntului, preamărită de slavofili și combătută de Stolîpin, adevăratul erou politic al lui Soljenițîn. Și cît de panslavist poate fi considerat un gînditor care condamnă în mod repetat aventurile balcanice ale imperiului țarist? În sfîrșit, în context rusesc, termenul de „populism“ desemnează un anumit tip de socialism agrarian specific Rusiei și care-și făcuse un țel din asasinarea „reacționarilor“ care slujeau monarhia țaristă. Intelectualii care nu citesc ar avea, așadar, nevoie și de un dicționar.

Pînă aici sînt în deplin acord cu cele spuse de tata. Mai discutabilă este afirmația despre genealogia kieviană a statului moscovit. Nu, Rusia „nu este urmașa imperiului kievian“, așa cum scria puțin prea categoric tatăl meu. Mai exact, Rusia nu este decît parțial și doar unul dintre urmașii Kievului. Îndelungata ocupație mongolă a conferit Moscovei trăsături total diferite de cele ale Kievului. Asta nu implică o judecată de valoare, ci este o simplă constatare. Acei naționaliști ruși care trăiesc doar din mituri afirmă într-adevăr că Rusia e „urmașa imperiului kievian“, negînd astfel însăși existența unei națiuni ucrainene distincte. Soljenițîn, de altminteri, nu o neagă, dar spune că își dorește ca aceste două popoare să continue a coexista într-o strînsă uniune. Strînsa uniune pare acum compromisă, dar bine ar fi fost ca lumea să țină cont de avertismentele lui în privința milioanelor de ruși din Crimeea și estul Ucrainei. Patria lor e Rusia, nu există nici un dubiu în această privință. Dar Rusia a semnat un tratat cu Ucraina și grav este că l-a călcat în picioare.

N-o fi fost mai „barbară“ Rusia decît statele occidentale din vremea lui Petru cel Mare, dar cu certitudine era mult mai înapoiată din punct de vedere științific, tehnic, economic, administrativ și, de asemenea, mai autoritară în privința mecanismelor de funcționare ale statului. Tocmai pentru a da seamă de aceste diferențe a fost inventat în secolul al XVIII-lea termenul de „despotism“, pe care Montesquieu îl opunea celui de monarhie. Partea proastă este că Petru a importat taman acele mecanisme administrative occidentale de natură să amplifice autoritarismul moștenit. Soljenițîn are însă perfectă dreptate atunci cînd relevă elementele de liberalism sau, mai bine zis, de liberalitate din societatea rusă tradițională (negustori, autonomie locală, lupta pentru libertatea de conștiință etc.).

Au trecut 14 ani de la publicarea cărții lui Soljenițîn și 13 de la apariția prefeței tatălui meu. Din păcate, profeții nu sînt ascultați, iar inerția se dovedește cea mai redutabilă forță istorică. Putin a pozat în învățăcel al marelui înțelept, a preluat unele formule de la el, l-a înscris în panteonul marilor patrioți ruși, dar în fond e total străin de spiritul soljenițînian. De aceea, cred că opera lui Soljenițîn e la fel de actuală acum ca și în urmă cu 15, 30 sau 50 de ani. 

Theodor Paleologu este scholarul Casei Paleologu (www.paleologu.com).