În 1995, la editura Anastasia, a apărut cartea lui Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfîrșit de secol XX. Prefața, semnată de Alexandru Paleologu, rămîne și astăzi una dintre cele mai fierbinți declarații de admirație pe care un intelectual român le a făcut vreodată față de marele rus. Repet, era 1995 – Soljenițîn, marele erou al cauzei anticomuniste, abia revenise în Rusia natală, iar la noi, în Est, apăreau deja primele temeri că Occidentul refuză să empatizeze cu suferința pe care regimurile roșii ne-o produseseră. Regăsind această prefață, m-am gîndit că ar fi interesant dacă aș supune un fragment din ea atenției lui Theodor Paleologu, fiul autorului, la rîndul său unul dintre intelectualii importanți ai țării, care, în plus, predă la școala lui privată un curs despre Soljenițîn. Așadar, textul tatălui, din 1995, primește o replică din partea fiului, în 2018. (S. V.) 

Neputîndu-se contesta geniul lui literar și exemplaritatea lui zdrobitoare în ordine morală, s-au găsit cîteva lucruri care i se impută, nu ca acuze, ci ca niște trăsături rusești nevindecabile: panslavismul și populismul. Avem și noi maimuțoii noștri care, luîndu-se după sloganurile stîngii occidentale, au început să insinueze că o fi Soljenițîn un scriitor mare, dar poate nu chiar așa de mare… Oricum, este incapabil să se dezbare de vechea moștenire a nostalgiei imperiale și a obsesiei panslaviste și expansioniste rusești! La asta se adaugă și populismul. A fi populist este un lucru care te ucide public. Rămîne să vedem ce e populismul, pentru că există într-adevăr un populism odios, pe care îl găsim frecvent în gurile democraților mai mult sau mai puțin de centru-stînga și care înseamnă a vorbi nerușinat în numele poporului, fără a-l cunoaște și fără a-l iubi. Preocuparea lui Soljenițîn pentru poporul rus este perfect întemeiată, căci este poporul lui, pe care îl iubește și-l cunoaște; iar tocmai de aceea el respectă, fără limite, toate popoarele lumii (…). În cartea de față sînt expuse neted cîteva opinii cum ar fi cele despre „Marea Catastrofă Națională a Rusiei“, care de două secole viciază prin violență tradițiile ei ortodoxe și naționale. Soljenițîn arată că Rusia nu era o națiune barbară înainte de Petru cel Mare, cum multă lume spune și crede; Rusia era urmașa marelui Imperiu Kievian, care a fost în Evul Mediu, la anul 1000, un mare centru al creștinismului și al civilizației europene. Iar în epoca aceea, unul din regii Franței a fost foarte onorat căsătorindu-se cu o principesă de Kiev. Rusia era descendenta acestei tradiții, deci nu era o țară barbară; era o țară cu anumite obiceiuri barbare care ne par azi brutale, dar, desigur, nu mai puțin brutale decît cele din Occident la acea vreme (…). Mai spune Soljenițîn că „Marea Catastrofă Națională“ a fost această reformă bruscă, această violentare cinică adusă de Petru cel Mare. Și mie îmi place imens Petersburgul ca oraș, am recunoscut în el lumea lui Dostoievski, dar a fost o nebunie edificarea lui pe acele mlaștini nordice, o nebunie de tip pre-sovietic… Îmi place să văd portretele cu perucă pudrată și cu horbote la gît și la mîini, cu principi și conți ruși, dar nu erau urîte nici costumele boierești de dinainte și sigur s-ar fi ajuns la un stil de viață european fără să fie necesară atîta violență. Le-a ras bărbile și iată, de atunci, în Occident multă lume poartă bărbi… Ce rost a avut această decizie petroviană pentru bieții boieri ale căror bărbi aveau anumite semnificații de prestigiu social? Poate acestea sînt pentru unii considerații glumețe, dar în total „reforma violentă și sălbatică“ – așa o numește Soljenițîn – a lui Petru cel Mare a creat o discrepanță, o ruptură între elita societății și restul societății, ceea ce nu este normal. Iar marii aristocrați ai Rusiei și-au asimilat imediat modele occidentale, cu multă ușurință; au fost poate oamenii cei mai poligloți și mai civilizați ai Europei; au fost mereu preocupați de soarta poporului rus, de ce se întîmpla cu mujicul rus și cu tradițiile rusești. Lucrurile acestea au fost întrerupte de revoluția rusă care a preluat atenția față de popor și a întors-o pe dos în sinistra comedie durabilă a sovietizării, prin pușcărie, prin deportare, prin asasinat, prin celelalte forme de genocid și tortură.

Această carte este importantă pentru noi, în primul rînd, ca să ne smulgă solzii de pe ochi. Mai întîi, să înțelegem care este mesajul lui Soljenițîn pentru omenire, să nu mai cîrtim ca niște nătărăi că da, sigur, e un mare scriitor, are conștiință, dar este pătimaș și este orbit; sau are valoare morală, dar nu și estetică, cum spune „un scriitor român de la Paris“. Atunci vom înțelege mesajul lui Soljenițîn, vom înțelege că acesta este omul – profetul marelui popor de lîngă noi și dacă acest profet va reuși să impună măcar o fărîmă, o sămînță din ideea lui poporului rus și Europei, noi, românii, vom fi salvați de una din marile noastre spaime tradiționale, care este vecinul de la Răsărit. Pentru că, așa cum spune Soljenițîn, Rusia a fost mereu condusă la grandomanie imperială, la amestecul în treburile mondiale care nu aveau cum s-o privească, numai din ambiție și din poftă de influență și putere; Rusia a fost împinsă la o politică cinică și nerușinată pe care națiunea nu o putea nici cunoaște, nici împărtăși. Și arată, ceea ce noi știm, că față de această sinistră înfățișare a politicii imperiale rusești, a expansionismului acestuia nerușinat și tăgăduitor de adevăruri istorice și tăgăduitor, mai ales, de dreptul la viață, există marele, fantasticul potențial intelectual, științific și spiritual al Rusiei, a cărui iradiație o cunoaștem deja de două secole, dar care va fi și mai mare în momentul în care Rusia va renunța la imperiu, atunci cînd va renunța să fie o mare putere. (…) Și așa Rusia este o țară enormă, și așa potențialul ei intelectual este uriaș. Ce-i trebuie rolul de superputere, adică de Căpcăun? Tot din Soljenițîn putem să înțelegem sensul unei replici a personajului principal din filmul lui Tarkovski, Călăuza: „Slăbiciunea, fragilitatea înseamnă frăgezime și viață, puterea, asprimea înseamnă rigiditate și moarte“. Această sevă parcurge ca o substanță vitală întreaga operă literară și viziunea despre lume a lui Soljenițîn (…). Dacă vom înțelege corect mesajul lui Soljenițîn, dacă avem răbdarea și inteligența să citim ce scrie și ce spune, ținînd seama și de cine este cel ce spune, nu ne vom mai preta la toate răstălmăcirile, la toate ignoranțele luate drept certitudini cu care ne adapă intelectualii internaționaliști de la noi și de aiurea. Soljenițîn spune expres și repetat că Rusia trebuie să renunțe la țările anexate care nu sînt de tradiție, de cultură și de istorie comună cu a Rusiei. (…) Așa că aș apostrofa pe cîțiva intelectuali români și străini care, continuînd să ignore sau să falsifice sensul mesajului lui Soljenițîn, nu sînt, de fapt, indiferent de faima lor post-sartriană, decît niște imbecili sau niște mincinoși lipsiți de rușine.