Aţi fi putut să scrieţi Soldaţii dacă nu v-aţi fi dus să staţi în Ferentari? Şi dacă da, cum aţi fi făcut-o? Ce aţi fi ratat în mod major? 
 
Aş fi ratat tot şi, în primul rînd, feeling-ul. Nu ştiu să fac ficţiune, pot doar să fabulez pe marginea unor lucruri care mi s-au întîmplat. Hai, poate o povestire aş fi capabil să scriu, trăgînd rău de mine – dar un roman în nici un caz. 
 
Cum funcţionează în cazul dvs. partea de familiarizare cu mediul în care vă plasaţi povestea? Dacă ar fi să vă gîndiţi în procente, cam cît e documentare şi cît e ficţiune? Şi cum le dozaţi? 
 
Depinde cît stau pe o carte. La primele două romane am stat cinci ani pe fiecare şi procentul de ficţiune a tot crescut, deci raportul acolo e de 50% ficţiune şi 50% realitate. Ceea ce a fost o greşeală, pentru că tot şlefuindu-le am pierdut feeling-ul, m-am mistificat şi falsificat prea mult şi au ieşit prea uscate. Pe ultimul l-am dat din stomac, cu un procent, să zic, de 70% realitate şi 30% ficţiune. 
 
Modelul scriitorului care vrea să aibă experienţa directă a lumii despre care scrie nu e prea des întîlnit la noi. Ţine mai degrabă de modelul americănesc. Care au fost fricile dvs. cînd aţi decis să vă mutaţi în patria manelelor? 
 
Că o să iau bătaie, că o să fiu jefuit etc. Ceea ce nu s-a întîmplat, în primul rînd pentru că oamenii din Ferentari nu sînt nişte sălbatici, apoi pentru că m-au luat de ciudat şi m-au lăsat în pace. 
 
Şi care au fost spaimele legate de roman? 
 
Spaima că mă expun prea mult, că mă arunc prea tare cu unele afirmaţii. Mi-a fost de asemenea teamă că nu o să le placă colegilor mei de la doctorat, majoritatea activişti romi, că or să-mi reproşeze viziunea prea negativistă şi unele afirmaţii prea tranşante, prea dure. Ceea ce nu s-a întîmplat, Ciprian Necula a zis că prezint realitatea/lucrurile cum sînt, iar Nicoleta Biţu – că naratorul meu e cam elitist, îl ia cam de sus pe Alberto, dar că e literatură, şi literatura nu se judecă cu instrumentele cu care judeci un articol de presă. Cel mai frică mi-a fost de reacţia lui Vasile Ionescu, un activist rom din vechea generaţie, care e un tip mai dur, care nu menajează – dar din fericire i-a plăcut cartea, a zis că naratorul meu se salvează prin onestitate. 
 
Are nevoie cititorul să ştie că ce citeşte e după un caz real? Funcţionează mai bine formula asta? 
 
Cu siguranţă. Anii ’80-’90 au fost dominaţi de o estetică postmodernă în toate artele, încît totul devenise ficţiune, fabulaţie, joc – şi s-a ajuns la saturaţie cu ludicul şi lipsa oricărei angajări sau fome de responsabilitate faţă de realitate. Anii 2000, pornind de la manifestul Dogma din 1996, marchează reculul, întoarcerea la responsabilitate, adevăr, în fine la toate marile categorii pe care postmodernismul le-a discreditat. Pe scurt, la o formulă realistă. Oamenii au nevoie nu doar să fie distraţi, vor să fie informaţi, să ştie că ceea ce citesc sau văd (în cazul cinematografiei) nu e doar posibil, în sensul lui Aristotel, ci că s-a întîmplat realmente. Faptul de a se fi întîmplat dă greutate. 
 
Dacă vecinii dvs. cartier ar fi citit romanul, ce credeţi că v-ar fi reproşat? 
 
Habar n-am… Că dau în gît chestii, că mint la altele, că fac caterincă de lucruri pe care ei le respectă. 
 
Rămîneţi cu proiectele viitoare în aceeaşi zonă a documentării realităţii pentru ca apoi să ajungeţi la ficţiune? 
 
Cred că da. Aş vrea să renunţ la formula asta autoficţională, să dau pe post şi experienţe ale altora, fără interfaţa semificţională a naratorului Adi Schiop. Dar nu ştiu dacă mă ţine.  
 
a consemnat Ana Maria SANDU