Occidentul e rău, România e bună
O studentă româncă din Londra este supărată foc pe Occident. Iar reţelele de socializare s-au înfierbîntat pe loc: răspunsuri pro şi contra, argumente exprimate mai mult sau mai puţin cuviincios, indignări şi valuri de entuziasm. Scrisoarea, destul de rudimentară şi resentimentară, a ajuns pe prima pagină a ziarelor, completată cu biografia semnatarei, pînă în cele mai mici şi mai mondene detalii.
Reproşurile tinerei aduse lumii capitaliste, însoţite de declaraţii aproape indecente de iubire faţă de ţara natală, sînt departe de a constitui în sine un prilej de reflecţie: un turbion de clişee despre Occidentul care nu are nimic sfînt şi se ocupă cu smintirea minţilor inocente, vs România, „tărîm binecuvîntat“, care nu are decît două păcate: tineri ingraţi, care nu ştiu s-o aprecieze, şi politicieni corupţi, care o secătuiesc. E plină literatura anilor ’60 de discursuri soporifice despre eroi şi martiri autohtoni faţă-n faţă cu decadenţa şi pericolele lumii capitaliste.
Un lucru mi se pare însă demn de analizat: cum de ajunge o studentă din România, care a făcut mari eforturi financiare să studieze în străinătate şi care se bucură de beneficiile oferite de şcoala prestigioasă occidentală, să înjure cu atîta foc ţara care o găzduieşte? Şi nu e singurul exemplu. Ştiu din poveştile prietenilor mei emigraţi că primul lucru pe care-l face românul ajuns în ţara adoptatoare este s-o înjure. Ştiu din ziarele şi televiziunile noastre cît de supăraţi sînt românii pe Occidentul care-i controlează, îi cumpără pe nimic, îi trădează. Occidentul care complotează, cotropeşte, perverteşte, striveşte, porunceşte este, în fapt, inamicul numărul unu al oricărui român patriot.
Prin ce mutaţie perfidă s-a născut în mintea noastră, care păstrează încă amintirile negre ale comunismului, ura nu împotriva sistemelor totalitare, ci a celor libere, democrate? De ce ai dispreţui o ţară, o comunitate, un sistem care te primeşte, fără condiţii umilitoare, fără cenzură strivitoare – dimpotrivă, să studiezi, să munceşti, să te bucuri, să trăieşti, să călătoreşti laolaltă cu propriii cetăţeni?
Sigur, Occidentul nu este Paradisul. Are păcatele, contradicţiile, inadvertenţele, iluziile, neputinţele lui. Eşti liber şi e benefic, chiar, să-ţi păstrezi ochiul critic în momentul în care îi primeşti ofertele. Dar să-i reproşezi, odată ajuns acolo – de bună voie şi nesilit de nimeni, tînjind după beneficiile lui –, că nu e ca „acasă“, o „acasă“ din care tocmai ai fugit fiindcă nu ţi-era bine, mi se pare stupefiant.
Eu cred că studentei din Londra îi era, pur şi simplu, dor de ţară. E de înţeles. Ce nu e de înţeles este convingerea ei că nu-ţi poţi iubi patria decît dacă le urăşti pe cele din jur. Că patriotismul este năruit dacă te bucuri firesc, inocent, de găzduirea unei alte ţări, de minunile şi frumuseţile ei. Că un bun cetăţean nu-şi poate privi ţara decît cu ochi idolatri, orbi la defectele ei, miopi în faţa lipsurilor ei, închişi la întîlnirea cu păcatele ei.
Mă bucur că vrea să se întoarcă în ţară şi să schimbe ceva aici. Mă întreb, însă, la ce i-a folosit să se ducă dincolo? La urma urmei, concluziile la care a ajuns, după cîţiva ani de stat în Occident, le putea găsi, fără sacrificiul emigrării, în cărţile de istorie de clasa a IV-a. Şi în discursurile Partidului România Mare.
Maria Iordănescu este psiholog.
