Şerban AXINTE

O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.

Dorința de schimbare, manifestă sau nu, nu ține neapărat de vîrsta biologică sau de aderarea la o anumită școală poetică ce propovăduiește continuu schimbarea.

Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.

Gestica untergrund e în definitiv o eschivă de la asumarea tranșantă a singurătății.

Dar cea mai importantă în Kaddish e încărcătura emoțională a poemului.

Poeziile din Coerența labirintică. Volum Alternativ / Continuu pot fi citite și din perspectiva caracterului lor autosimilar.

În Eșarfe în cer (2012), Dumitru Crudu scrie despre moarte pornind de la o situație concretă, de fapt persistînd în situația concretă.

Acceptarea ideii că ura poate fi un sentiment creștinesc

Toate cele trei poete înțeleg poezia ca pe o formă subtilă de diversiune.

Atît Cristina Alexandrescu, cît și Mihnea Bâlici sînt două voci deja recognoscibile în poezia românească extrem contemporană.

În concluzie, aș adăuga că e îmbucurătoare această diversitate de tonuri și de voci din poezia românească de azi.

În literatură totul este important, doar dominanta se schimbă periodic.

Ca o concluzie, atît Mariana Marin, cît și Mariana Codruț practică o literatură în răspăr cu poetica dominantă a generației ’80, dar nu într-un mod manifest, ostentativ.

Asistăm în acești ani la resuscitarea, redefinirea unui gen literar controversat, considerat îndeobște minor. Vorbim despre biografia romanțată.

Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn.

Poezia Laurei Francisca Pavel pare un construct format din prefabricate dispuse într-un flux bine controlat. Important, textele nu sună deloc fals, nimic nu pare artificial, nelalocul lui.

Multe dintre poeme au la origine experiențe livrești, în vreme ce altele pot fi considerate prelucrări personale, fantasmatice, delirante ale acestor experiențe.

Poetul face un pact cu cititorul, devoalînd în același timp și una dintre temele dominante ale cărții, lumea interioară cu multiplele ei volute.

Biroul său de lucru e lumea întreagă. Poezia e strîns legată de felul său de a trăi.

În ciuda pandemiei, editurile au publicat foarte multe cărți de poezie în anul ce s-a încheiat nu demult.

Mi-am propus ca la acest sfîrșit de an să divaghez de la practica mea obișnuită – survolarea poeziei românești contemporane – și să scriu despre unele traduceri care mi-au reținut atenția.

E un volum frisonant, puternic, dezvoltat pe o paletă largă de sentimente, de la violență verbală controlată la duioșie.

Poezia lui Vlad Berariu (n. 2001) lasă să se întrevadă unele povești fondatoare, mai mult sau mai puțin extrase din experiența directă cu lumea.

Poezia lui Andrei Doboș din Carst pare că își alimentează vigoarea dintr-o anumită stare de echilibru, de așezare, de pace, din plăcerea de a observa lucrurile mărunte.

Poeta nu și-a pierdut deloc din dexteritatea de a înșuruba versuri-sentințe în creierul cititorului.

O serie de imagini tulburătoare și contrastante ce se derulează singure, care construiesc nu un „paradis”, ci un organism, un întreg apt.

Se tranșează definitiv problema dacă Andrei Codrescu este și un scriitor de limbă română sau aparține doar spațiului american.

Au apărut cărți bune și foarte bune la edituri care mizează pe poezie.

Un volum consistent, eteroclit, care ascunde multe frumuseți, bijuterii poetice, într-un univers marcat de negativitate.

O lume a prezentului în care se întrevăd semnele apocaliptice și post-umane ale viitorului.

Dragostea în toate ipostazele ei, inclusiv în ipostaza clandestinității ce degajă parfum de mister și de pasiune mai presus de omenesc.

Vlad Sibechi scrie poeme grele și – cu toate că derivă unele din altele – singuratice.

Ce poate fi emoția ridicată la putere dacă nu trăirea poetică a realității de fiecare zi, în care cei morți nu se mai deosebesc prin nimic de cei vii.

Este cartea unei căutări despre care se știe de la bun început că este sortită eșecului. Dar căutarea în sine, tensiunile de tot felul ce se produc pe parcursul ei dau valoare și un plus de intensitate întregului.

În toată literatura sa, Teodor Dună încearcă o situare în afara convenţiilor primare ale lumii. Procedează astfel în fiecare dintre volumele sale, dar ajunge la efecte poetice diferite.

Carmen Secere a publicat anul trecut o carte foarte puternică, mon amour ma tristesse / întîmplări de viață în est /, care aglutinează cîteva dintre temele majore ale poeziei, expunîndu-se din acest motiv mai multor riscuri.

Se citește din ce în ce mai multă poezie (nu știu dacă se și cumpără), există un public din ce în ce mai bine definit format din oameni din afara lumii literare. Pînă nu demult, cei care citeau poezie erau poeții înșiși sau cei care aspirau la acest statut. Nu sînt un optimist, dimpotrivă, dar producția editorială (a anului 2019) mă îndreptățește să abandonez, măcar pentru o vreme, scepticismul.

Tragismul atipic al acestui poem fluviu provine, pe de o parte, din perspectiva insolită asupra suferinței, care transformă textul într-un vîrtej de cuvinte – ce pare să sfredelească în același timp

frigul este de departe cea mai bună carte de poezie a lui Mihai Ignat.

Beneficiind de o structură bine articulată, volumul Prin închisori și prin libertate este – datorită poemelor sale în care profunzimea viziunii intră în alternanță cu micile revelații ce țin de interioritate – cea mai bună carte de pînă acum a lui Andrei Novac.

V. Leac își are locul lui în poezia douămiistă și nu numai. Scrie ca și cum și-ar schimba una după alta măștile. O frază o răstoarnă semantic pe cea anterioară. Poetul creează paradoxuri deloc gratuite, deși dă uneori impresia unei gratuităț

Poezia lui Robert Șerban este, în aparență, una deschisă, directă, ușor digerabilă. Spun în aparență pentru că, în realitate, acest tip de scriitură ascunde „în transparența“ sa semantica bine articulată a unei dimensiuni profund dramatice. Cuvintele simple, construcțiile aerisite dovedesc abilitatea scriitorului de a trasa perimetrul unei lumi în care sensurile existențiale și cele morale pot coabita degajate.

Este cea mai bună carte de poezie a lui Cosmin Perța. Aș mai adăuga și faptul că aici se regăsesc și tonurile din primele cărți ale douămiiștilor – la ale căror teme poetice autorul se referă în treacăt. Este un volum pe care îl recomand, din motive, cred, evidente, celor aflați la început de drum. E o carte puternică, ce sper să fie remarcată de cît mai multă lume.

Amintirile sînt înlocuite cu notații de fiecare zi. Cînd vor deveni și ele trecut, poeta va privi printre gene, cu privirea relaxată ca să înțeleagă dincotro vine și încotro se duce, ceea ce ar fi fost imposibil dacă ar fi continuat jocul de-a amiba.

„Cînd nu mai este nimic să continue / și nimic din care să se separe, improvizăm un spațiu de mijloc / unde să ne odihnim. acest nou loc rudimentar, / fără nici o îmbinare să lege părțile“. Cam acesta ar fi rolul celor patru poeme.

Cartea lui Teodor Dună este, cred, o carte de răscruce în scrisul autorului. O carte cu multiple posibilități interpretative, iar exercițiile de hermeneutică se încadrează perfect în lumea lui Kirilă, o lume dominată de ambivalența moarte-fericire.

4,5 litri de sînge, miliardar constituie un debut mai mult decît onorabil. Dan Dediu este un autor care, în ciuda minusurilor pe care le are în prezent, știe să-și hipnotizeze cititorii, să și-i „supună“ și să-i „devoreze“.

Cu excepția primului poem, „Sînt o poetă minoră“, al cărui final mi se pare ratat, volumul este unitar, cursiv, cu un concept ce devine din ce în ce mai limpede pe măsură ce se înaintează în lectură.

Dacă Arthur Rimbaud ar fi fost român, cu siguranță că Andrei Dósa nu ar mai fi avut cu ce să-i completeze acestuia „Vocalele“. Dar a fost francez, așa că autorul adevăratului băiat de aur a putut valorifica vocalele Ă și Î.

„Is dying harder then being already dead?“ Deznădejdea pare să camufleze totuși un principiu de înaintare, de evoluție.