Jocurile privirii
● Carmen Secere, mon amour ma tristesse / întîmplări de viață în est /, Editura Vinea, 2019.
Carmen Secere a publicat anul trecut o carte foarte puternică, mon amour ma tristesse / întîmplări de viață în est /, care aglutinează cîteva dintre temele majore ale poeziei, expunîndu-se din acest motiv mai multor riscuri. Totuși, poeta răstoarnă clișeele, le ia în răspăr, reușind astfel unele efecte poetice aproape insolite. Este adepta fragmentarismului și, din acest motiv, evită diluarea unor secvențe lirice. Deși trece prin filtrul sensibilității sale situații de viața „la limită”, poeta reușește o abordare lejeră, lipsită de încrîncenare. Se simte o anumită senzație de dedublare, de distanțare între realitatea ființei și realitatea poetizată. De asemenea, e foarte atentă la acele aspecte care răstoarnă percepțiile inițiale ale unor situații sau fenomene: „facem alegeri mici fără să știm / că sînt marile decizii / vorbim despre singurătatea zăpezilor / în iarna care nu mai vine / uităm de fericirea peștilor / pe care copca nu-i mai sperie / nu ne mai aruncăm în niagara brațelor / în care am cunoscut nebunia / căderea izolarea / doar tu știi că exist / orbule / cînd iubirea mea transpiră / în cămașa de forță” („fericirea”). Am citat acest prim poem al cărții pentru a se vedea cum metaforele nu se formează prin punerea în relație (oximoronică) a două componente diferite, ci prin faptul că acestea devin consubstanțiale unele altora.
Carmen Secere are un mod special de a se raporta la ceea ce numim îndeobște realitate. Pentru că aceasta se schimbă în orice moment în funcție de cum anume este observată. Se știe, fizica modernă a certificat faptul că lucrurile există și își au locul lor în spațiu doar în relație cu cel care le privește. Moartea este o entitate prin intermediul căreia viața poate fi văzută pieziș: „ascult liniștea / întoarsă în oase / pumnii strînși tac / umbra de ieri se așază pieziș / peste umbra de azi / nu mi-e teamă / moartea nu vindecă / pe nimeni” („pieziș”). În unele situații, dramatismul liric se hrănește din aluviunile realului blurat pentru ca spre final să se cristalizeze în formule sintetice și percutante: „sînt doar un copil care aleargă / într-o fotografie imposibilă / ca o dulce mîhnire / se adîncesc apele / în camera cu pereții subțiri / cîteva pete uscate / într-un ciob rămas de la eclipse / între frigul de ieri și ultimul cer / strigătul ca un cui înfipt / în memorie” („eclipse”).
Imaginarul erotic provine din explorarea unei intimități doar sugerate. Senzualitatea este reprimată. Se spune doar atît cît trebuie a stimula imaginația cititorilor: „lampagiul doarme / la marginea orașului înghițit / de întuneric / pe masa rotundă se împart cărțile / păcatele dantelei roșii / sînt miza serii / despre luminile orașului / poate povesti oricine / dar despre cum se dezbracă o rochie / numai o femeie” („rochie”).
În poezia lui Carmen Secere boala funcționează ca un liant între mai multe stări, între mai multe feluri de prizare a concretului: „dacă la început a fost cuvîntul / de ce oamenii ucid vocile / sîntem pacienții aceluiași ospiciu / a sosit medicația / somn ușor” („voci”). Acest lucru e posibil și pentru că în starea de boală percepțiile sînt mai acute. Poeta pare să caute înlăuntrul ei situațiile critice, dramatice, pe care să le expulzeze ulterior ca pe niște rămășițe maligne. Cele mai bune fragmente din carte sînt acelea în care instanța lirică dialoghează cu variantele de a fi ale ființei. Multe texte mărturisesc voința reconstrucției realității din fotograme ce rezultă din anumite jocuri ale privirii, ale percepției. De aici, ritmul sacadat, telegrafiat al expunerii poetice, care face bine poeziei în ansamblul ei. Mon amour ma tristesse / întîmplări de viață în est este o carte care merită citită și evaluată ca atare.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), translated by Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.
