Structura instituţională a statului rus este astfel construită încît factorul principal în formarea percepţiei despre sine şi despre locul statului în lume vine de la autoritatea supremă cu puteri cvasimonarhice a preşedintelui şi administraţiei sale. Direcţia societăţii este în cea mai mare parte dirijată de elitele de la Kremlin care, o dată la cinci ani, sînt reinvestite cu legitimitate de către cetăţeni. În contextul putativei schimbări politice din decembrie 2011 şi martie 2012, ideile care servesc puterii drept contract informal cu electoratul sînt asistenţialismul durabil al statului, naţionalismul şovin, presupusa ameninţare externă, apelul selectiv la grandoarea Rusiei de altădată şi nostalgia după o reintegrare „blîndă“ a spaţiului postsovietic.

De ce votează ruşii pro-Kremlin?

După cum au demonstrat-o toate ciclurile electorale ale Rusiei postsovietice, partidul sau alianţa de partide şi asociaţii pro-putere cîştigă mereu. În sistemul social-politic hipercentralizat al Rusiei, statul întruchipează garantul social al tuturor ruşilor, în schimbul obedienţei faţă de proiectele social-politice pe care le avansează. În măsura în care nu există o sferă economică privată dezvoltată după regulile stricte ale economiei de piaţă, care ar servi ca alternativă la omniprezenţa sferei publice sancţionată exclusiv de stat, măsurile redistributive ale statului ca unic garant al prosperităţii ruşilor îl transformă pe acesta în subiect cvasiunic al schimbării politice legitime. Sfera privată, care ar trebui să genereze o contrapondere a cetăţenilor faţă de stat – cu ajutorul unor instituţii precum partidele politice, organizaţiile nonguvernamentale, companiile private şi alte grupuri legitime de interes cetăţenesc –, este puternic subordonată intereselor arbitrare ale Kremlinului cu ajutorul unei ierarhii birocratic-nomenclaturiste şi a instituţiilor de securitate ale statului. Acest sistem de ierarhizare (vertikali vlasti/„verticala puterii“) reprezintă Kremlinul ca întruchipare a puterii indivizibile, care solicită cetăţenilor legitimitate prin vot o dată la cinci sau şase ani. Prin urmare, viabilitatea sistemului este asigurată atîta timp cît cele trei pături convenţionale ale societăţii ruse – Kremlinul şi grupurile de elite care îl definesc, birocraţia de stat (cca 3,5 milioane) şi cele peste două sferturi de votanţi potenţial pro-putere (estimativ, 80 de milioane de cetăţeni) – vor găsi un echilibru optim între identitate, interese şi necesităţi.

Mişcările pro-putere  şi naţionalismul

Logica centralismului puterii politice a Kremlinului neagă alternativa politică, normă universal acceptată a democraţiei. Interesul Kremlinului este de a ţine sub control, chiar de a reprima, orice iniţiativă exterioară sistemului de putere. Una dintre soluţiile pe termen scurt vine dinspre naţionalismul şi nostalgia societăţii ruse. Putin a aprobat încă de la început, deschis sau din umbră, iniţiativele naţionaliste. Ulterior, în contextul revoluţiilor colorate din 2003-2004 din spaţiul postsovietic, Kremlinul şi-a îndreptat energiile cu predilecţie spre una dintre păturile cele mai active ale populaţiei – tinerii – ca potenţială „centură de transmisie“ a mesajului autoritar. Mişcările tinereşti pro-putere sînt coordonate financiar şi logistic de o agenţie federală. Regizate de către ideologul regimului putinist, Vladislav Surkov, organizaţiile Naşi /„Ai Noştri“, Garda Tînără a Rusiei Unite, Uniunea Tineretului Eurasiatic, Rusia Tînără şi Mestnye /„Localnicii“, cu sute de mii de membri, au un triplu scop: educarea viitoarelor elite pro-putere, formarea unor forţe contrarevoluţionare (în caz de necesitate) şi alternativă „blîndă“ la mişcările extremiste-xenofobe, care în ultimul deceniu şi-au făcut simţită prezenţa tot mai accentuat.

În contextul în care majoritatea ruşilor sînt pătrunşi de „sindromul Weimar“ al nostalgiei după imperiul pierdut şi după grandoarea secolului al XX-lea, Kremlinul riscă să piardă controlul asupra acestei mase de tineri preponderent de etnie rusă, în eventualitatea tot mai probabilă a ascensiunii conservatorismului neo-sovietic şi/sau a extremismului. S-a întîmplat deja în decembrie 2010, cînd mii de tineri ruşi s-au dedat la violenţe împotriva cetăţenilor ruşi originari din Caucaz, fenomene similare s-au înregistrat şi în alte oraşe în anii precedenţi, iar autorităţile statului s-au dovedit cvasi-neputincioase în faţă violenţelor.

Investiţiile ideologice ale Kremlinului din ultimele două mandate au cultivat o nouă generaţie de tineri ruşi, adesea numită putinjugend, pe care Kremlinul nu o mai poate ignora sau lăsa fără control. Ce se va întîmpla în cazul în care, pe termen mediu, aceşti tineri vor reprezenta bazinul de recrutare a viitoarelor elite rămîne de văzut. Totuşi, după cum o demonstrează mişcarea de protest din decembrie 2011, doar o parte dintre tinerii ruşi au fost entuziasmaţi de aceste ideologii. Devine tot mai plauzibil scenariul în care regimul puterii va instrumentaliza organizaţiile tinereşti împotriva aşa-numiţilor „copii răzvrătiţi ai lui Putin“ sau noua clasă de mijloc, reprezentată în bună parte de tineri din mediul urban, din sfere profesionale bine plătite şi înalt calificate. Paradoxal sau nu, prosperitatea deceniului putinist şi a modernizării autoritare a educat, de asemenea, o generaţie urbană cu viziuni democratice, cosmopolite şi cu aptitudini de organizare orizontală datorate tehnologiilor informaţionale. Aceşti noi decembrişti reprezintă noua speranţă pentru o adevărată alternativă la putinism, dar maturitatea acestei generaţii este incertă, iar împotriva ei „Rusia lui Putin“ va încerca să-şi reafirme ordinea politică la viitoarele alegeri prezidenţiale. 

Octavian Milevschi este cercetător independent în relaţii internaţionale, specializat în spaţiul postsovietic.

Grupaj realizat de Foreign Policy România