"Ştiinţa şi filozofia vizează, ambele, domeniul existenţei obiective" - interviu cu Cristian COCOŞ

Claudia SILAGHI
Publicat în Dilema Veche nr. 464 din 3-9 ianuarie 2013
"Ştiinţa şi filozofia vizează, ambele, domeniul existenţei obiective"   interviu cu Cristian COCOŞ jpeg

Originar din România, Cristian Cocoş are o carieră reuşită în străinătate, lucrînd la Mayo Clinic din Minnesota, SUA, motiv pentru care Claudia Silaghi de la Romanian Education Foundation (organizaţie preocupată de facilitarea accesului românilor la educaţie în străinătate) i-a luat un interviu.


Trebuie să recunosc că atunci cînd v-am citit prima oară CV-ul am rămas uşor intrigată. V-aţi început studiile universitare în electronică la Politehnica din Bucureşti, iar după cinci ani de inginerie, în 1991, aţi început filozofia la Universitatea Bucureşti. Cum se completează cele două?

Publicul larg în general, dar mai ales publicul românesc percepe filozofia sub influenţa filozofiei clasice. Dar filozofia înseamnă mai mult de atît. Filozofia predominantă a secolului nostru este aşa-numita filozofie analitică, care se bazează foarte mult pe ştiinţă, pe analiza limbajului, logică, matematică şi, în general, ştiinţă fundamentală. Aşadar, deşi aparent cele două diferă, ştiinţa şi filozofia vizează în esenţă acelaşi domeniu, cel al existenţei obiective. Eu, spre exemplu, mi-am scris lucrarea de doctorat în domeniul filozofiei minţii. Filozofia minţii reprezintă unul dintre cele mai fascinante domenii. Şi, din nou, nu este un punct de vedere filozofic, este unul pur ştiinţific. Şi de ce spun asta – dacă oamenii de ştiinţă care studiază creierul folosesc RMN-uri şi electroencefalograme, filozofii încearcă să ajungă la acelaşi rezultat, dar prin utilizarea altor metode de investigare, precum studierea limbajului şi a comportamentului. Sigur, asta nu înseamnă că fiecare tabără este strict legată de metodele ei şi că filozofia şi ştiinţa se excomunică reciproc. Nici pe departe. Oamenii de ştiinţă şi filozofii comunică între ei şi, în măsura în care se pricep, fiecare aplică metodele celuilalt, şi iau în consideraţie rezultatele celorlalţi. Nu există, aşadar, o manieră de investigare strict filozofică. În măsura în care metodele de investigaţie experimentală se perfecţionează, filozofii recurg la rezultate ştiinţifice din ce în ce mai mult.

window._ttf = window._ttf || []; _ttf.push({ pid: 20863 ,slot: '#article_content p' ,format: 'inread' ,lang: 'ro' ,filter: function (obj) {return obj['wrappedSizes']['width'] > 450;} }); (function(d){ var js, s = d.getElementsByTagName('script')[0]; js = d.createElement('script'); js.async = true; js.src = "http://cdn.teads.tv/js/all-v1.js"; s.parentNode.insertBefore(js, s); })(window.document);

Una dintre paradigmele principale ale minţii este paradigma computaţională: filozofii studiază creierul uman comparîndu-l cu funcţionarea unui calculator. Îţi vine să crezi sau nu, filozofii se ocupă de asta. Prin studierea limbajului şi a felului în care gîndim putem ajunge să răspundem la marea întrebare: cum funcţionează mintea umană? Mintea umană funcţionează într-un mod cît se poate de apropiat de maniera în care funcţionează un calculator. Ca student electronist, începusem să-mi pun întrebări despre toate aceste mecanisme şi, după ce am terminat facultatea în 1991, am ajuns la concluzia că trebuie să-mi valorific bagajul ştiinţific în context filozofic. M-am trezit peste noapte că îmi pun întrebări care nu aveau un răspuns clar în nici una dintre cărţile şi manualele de fizică pe care le studiasem. Nu numai atît, dar nici una din cărţile şi autorii cu pricina nu păreau teribil de deranjaţi de faptul că aspecte esenţiale nu erau clarificate. Unul dintre cele mai acute exemple a fost generat de nevoia de a organiza şi gestiona teoriile ştiinţifice cu care eram bombardaţi ca studenţi electronişti: „Care este structura generală a unei teorii ştiinţifice?“ era, şi încă este, una dintre cele mai deranjante nelinişti care mă urmăreşte. Şi asta este o întrebare pe care, din păcate, oamenii de ştiinţă nu se prea deranjează să şi-o pună. Adevărul este că ar fi mult mai cîştigaţi dacă şi-ar pune ei înşişi această întrebare şi nu ar lăsa-o exclusiv pe umerii filozofilor, pentru că şi-ar organiza mai bine ştiinţa. Aşa am fost împins către ceea ce se numeşte „filozofia ştiinţei“.

Acesta ar fi răspunsul pe scurt, deşi, încă o dată, ştiu că în prima fază pare intrigantă trecerea de la electronică la filozofie.

Şi aşa aţi decis să mergeţi la filozofie...

Exact. Iar acolo am cunoscut oameni absolut fantastici. E ceva de speriat ce profesori am avut la Universitatea Bucureşti. Am avut un noroc fantastic, pentru că m-am împiedicat de oamenii aceştia, pur şi simplu.

Cine sînt aceşti oameni şi ce au însemnat ei pentru dumneavoastră?

Au însemnat enorm. Eu aveam un orizont ştiinţific apreciabil, dar orizontul pe care mi l-au deschis ei a fost fantastic. Filozofia ştiinţei în România, în anii imediat de după căderea comunismului, nu era extrem de dezvoltată; ei mi-au deschis orizontul către logică, către fundamentele matematicii, către filozofia logicii, către filozofia fizicii etc. Aceşti oameni sînt idolii mei şi în ziua de azi. Şi mă refer aici la Ilie Pîrvu, Adrian Miroiu, Mihai Radu Solcan, Drăgan Stoianovici şi alţii. Ei au fost principalii piloni ai traiectului meu filozofic. I-am întîlnit exact în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de ei, în acel moment din viaţă cînd îmi puneam multe întrebări şi căutam răspunsuri. Şi ei m-au ajutat foarte mult în această căutare. Pentru mine a fost o perioadă foarte frumoasă ca student la filozofie acolo. Şi ei m-au încurajat să îmi continui studiile în străinătate, acolo unde puteai să faci lucrurile mai uşor şi unde aveai acces la informaţie. Mi-au scris scrisorile de recomandare de care aveam nevoie şi astfel mi-au deschis uşile către cunoaştere.

Se spune că nu noi facem istoria, ci istoria ne face pe noi. Dînd timpul înapoi, cum privea Cristian cel din 1996 situaţia României de după căderea comunismului şi viitorul lui în ea?

Eu eram foarte optimist. Şi sînt în general un ins entuziasmat, pasionat şi plin de energie. Mai ales pe plan politic, eu speram să se cureţe situaţia repede, să vedem un sistem politic care merge bine. Ţin minte, la începutul lui ianuarie 1990, cînd s-au deschis porţile sediului Partidului Liberal, eram acolo în primele rînduri. Efectiv, am dat buzna înăuntru împins de la spate de o mare de entuziaşti, după ce Nae Bedros a descuiat uşa sediului gol. Cred că Nae Bedros primise cheia, nu mai ţin minte exact. Erau acolo, în acelaşi rînd cu mine, Dinu Patriciu şi Tăriceanu. Nu ştiu ce Dumnezeu fusese acolo înainte. UTC? BTT? Ştiu însă cu siguranţă că sediul PNL primise şi „acvariul“ lui Neala de la BTT. Eram toţi acolo, roşii la faţă, entuziasmaţi, gata pregătiţi... nu ştiu pentru ce. Am prieteni care la zece zile după schimbarea regimului şi-au luat bilete de avion şi au zburat din ţară. Eu nu eram interesat de o schimbare de peisaj, voiam să stau să construiesc o democraţie în cel mai scurt timp. Da, şi dacă stau bine să mă gîndesc, nu zic că regret, deşi trebuie să recunosc că eram cam naiv în privinţa asta. Am stat să încerc să fac cît am putut. Profesional vorbind, în ultimă instanţă speram să ajung profesor de filozofie pe undeva prin România. În Bucureşti – pentru că sînt din Bucureşti şi nu cred că aveam de gînd să merg în altă parte. Dar apoi, cînd am văzut că nu prea mergea treaba aşa cum îmi imaginasem eu, că lucrurile nu se mişcau, entuziasmul meu a cam intrat la apă, deşi eu nu sînt genul de om care se blazează uşor. Dar poate şi interesele mele se schimbaseră între timp sau viaţa mă schimbase. Pe cînd eram student la filozofie, mergeam şi la serviciu. Trebuia să şi trăiesc. Mă rog, eram inginer la o întreprindere bucureşteană care acum am înţeles că nu mai există. Şi a fost o perioadă destul de grea pentru mine. Mai fugeam la cursuri din cînd în cînd, să nu mă observe nimeni… Dar, în fine, mi-am terminat studiile la filozofie şi am plecat... şi asta a fost tot.

Cu ce vis aţi plecat din România, în 1996? Vi l-aţi împlinit?

Visul meu a fost să fac un doctorat în filozofie şi asta am şi făcut. Am plecat în 1996, în Canada, la doctorat, pe care l-am terminat în 2003.

Ce bagaj de cunoştinţe v-a adus România şi ce au însemnat studiile în străinătate?

Partea fundamentală a formării mele profesionale şi intelectuale se datorează sistemului de învăţămînt românesc şi profesorilor mei de filozofie şi electronică. De acolo am 80% din bagajul meu de cunoştinţe. În străinătate mi-am perfecţionat aptitudinele. Şi, din păcate, deşi eu îmi închipui că românul de rînd priveşte studiile în străinătate ca fiind lucruri fantastice, eu cred că ar trebui să ne moderăm opiniile mult prea pozitive la adresa universităţilor din Occident. Eu am avut profesori fantastici în filozofie, puteau să le dea lecţii oricînd profesorilor din străinătate pe care i-am cunoscut ulterior. Aşa că, deşi oamenii se uită cu jind la universităţile occidentale, profesorii mei de la filozofie şi electronică erau fie tot atît de bine pregătiţi, fie, de cele mai multe ori, mult mai buni. Un lucru la care universităţile de peste Ocean sînt indiscutabil mult mai bune este aspectul „glitz and glamour“. De exemplu, aici decernarea diplomelor se face cu surle şi trîmbiţe. Îmi aduc aminte cum mi-au dat mie diploma de inginer electronist în Bucureşti. Am fost adunaţi într-un amfiteatru de către secretară, am fost strigaţi unul cîte unul şi ne-au fost înmînate diplomele după ce fuseseră decupate dintr-un catalog. Şi cam atît. Nu-mi aduc aminte să fi asistat vreun profesor, darămite decan, la „ceremonie“. Cu toate acestea, consider că diploma de inginer electronist e cea mai valoroasă pe care o am. Am muncit cel mai mult pentru ea şi a fost cea mai dură dintre toate. Efortul şi volumul de cunoştinţe care mi-a fost injectat au fost colosale.

După diploma de dr. în filozofie, aţi urmat un masterat în informatică, tot în străinătate. Unii ar spune că e o nebunie să studiezi atîţia ani, mai ales după ce obţii un doctorat. De ce nu v-aţi oprit la acel doctorat? Aţi fi putut deveni profesor.

Între timp, renunţasem la ideea de a mă face profesor. Nu am fost teribil de motivat de perspectiva de a preda filozofia în faţa unei audienţe abia ieşite de pe băncile liceelor nord-americane. Aşa cum spuneam, filozofia analitică foloseşte în măsură foarte mare metode şi tehnici de extracţie logico-matematică, iar eu, în măsura în care sînt solicitat să explic idei filozofice, recurg foarte des la bagajul logico-matematic al studenţilor. Imaginaţi-vă acum tineri ieşiţi de pe băncile liceului, tineri care, cu mare probabilitate, au ales cursuri de filozofie în speranţa că, doar-doar, vor reuşi să evite orice tangenţe cu matematica şi ştiinţele exacte, imaginaţi-vă deci aceşti tineri întîmpinaţi de cineva ca mine, care îi copleşeşte cu exact acel limbaj şi acele tehnici de care se credeau la adăpost. Nu e o privelişte prea frumoasă şi nu e de natură să mă facă prea popular. Iar dacă vrei să ai o oarecare carieră universitară în America de Nord, trebuie să-ţi faci studenţii fericiţi. Alt motiv e că trebuie să publici mult mai mult decît simţi nevoia să spui. Trebuie să publici din nevoia de a publica, nu din nevoia de a spune ceva. Dacă odată ce ai terminat doctoratul, ai două-trei cărţi publicate la edituri prestigioase, nu cred că e o problemă să îţi găseşti de lucru. Dar mi-am dat seama atunci că eu nu sînt genul de persoană care scrie foarte uşor. Scriu destul de greu. Unii spun că scriu bine. Dar scriu destul de greu şi, din păcate, se pare că nu calitatea scrierilor contează, cît cantitatea. Cei ce analizează CV-uri se uită la cîte publicaţii ai: cinci, treizeci, o sută. Acum, dacă stau să mă gîndesc, unul dintre cei mai mari filozofi/logicieni ai secolului trecut, Kurt Gödel, a publicat în viaţa lui în jur de zece articole. Repet, scrise în toată viaţa, nu la ieşirea din doctorat. În condiţiile de azi, Kurt Gödel nu şi-ar fi găsit de lucru în filozofie: ar fi fost pur şi simplu îngropat în avalanşa de concurenţi cu 50-100 de articole publicate. Şi, să nu ne amăgim, contează foarte mult şi pe cine cunoşti. Eu nu sînt omul care să publice un articol pe lună, nu cunosc filozofi de renume galactic, şi nici nu sînt absolvent al unei universităţi din Ivy League. E inutil să menţionez faptul că sînt absolvent al unora dintre cele mai de elită facultăţi româneşti, că asta nu cîntăreşte aici nici cît o ceapă degerată. Poate suna absurd, dar am constatat o deteriorare masivă a climatului academic, printr-o emfază către cantitate şi mai puţin către calitate. Standardele academice nord-americane s-au diluat considerabil, printre altele şi prin adoptarea măsurilor de affirmative action şi alte asemenea perle de gîndire liberală. În fine, nu vreau să comentez prea mult pe această temă.

Spuneaţi mai devreme că vă vedeaţi profesor de filozofie în Bucureşti. De ce să fiţi în competiţie cu nord-americanii, cînd cu o asemenea diplomă aţi fi putut să vă găsiţi cu uşurinţă o slujbă la o universitate românească?

Răspunsul este unul foarte prozaic. E răspunsul pe care o să ţi-l dea orice român care a plecat în străinătate şi nu s-a mai întors. Este vorba de nivelul de trai. Sînt la o vîrstă la care nu îmi mai permit să mă lupt cu neajunsuri materiale în viaţa de zi cu zi. Şi am o familie care nu cunoaşte o altă realitate, şi pur şi simplu nu cred că aş (şi ar) face faţă. Dacă sînt sinceri, asta o să spună toţi cei plecaţi. E vorba, încă o dată, despre nivelul de trai. E un răspuns prozaic, ştiu, dar asta e realitatea. Îmi pare rău că nu pot să vă dau un răspuns mai bun. Mă uit la puţinele rude care au mai rămas în ţară şi văd cum se chinuie. Eu am plecat din România cînd nu aveam nici telefon acasă. În inima ţării, în Bucureşti, şi nu în Dumnezeu ştie ce fund de ţară. Îmi era extraordinar de greu să comunic prin telefon, o tehnologie veche de mai bine de un secol. Îmi aduc aminte că, atunci cînd voiam să dau un telefon, trebuia să merg pe jos o oră pînă la Palatul Telefoanelor unde mă luptam cu monstruozităţile alea de telefoane publice, cele mai multe defecte. Cînd am ajuns în America de Nord şi m-am lovit de Internet, în 1996, vă daţi seama ce şoc am avut. Sînt un om căruia îi place să comunice, să stea la curent cu toate, să citească în stînga şi în dreapta, iar în România nu aveam acces nici măcar la un amărît de telefon. În epoca exploziei telecomunicaţiilor. Da, îmi veţi spune, lucrurile s-au schimbat. Prea tîrziu şi, din păcate, prea puţin.

Acum sînteţi cercetător la Mayo Clinic, una dintre cele mai prestigioase clinici medicale din lume. Cum îmbinaţi filozofia şi calculatoarele în domeniul medical?

Ce fac eu aici nu e neapărat în domeniul medical per se, dar, într-adevăr, vine în sprijinul eforturilor medicale. Aici inventariez şi acumulez, să zicem, ştiinţa medicală. Deşi nu îm place să îi spun ştiinţă. Medicina nu este o ştiinţă, ci o îndeletnicire, un craft. Ce fac eu ţine foarte mult de informatică. Pur şi simplu, inventariez şi acumulez cunoştinţe medicale şi le traduc în mediul electronic, astfel încît să creez medical knowledge bases. Este un domeniu foarte restrîns în domeniul informaticii, care are, într-adevăr, ceva origini în filozofie. Ontologia e un stil de reprezentare a cunoştinţelor, care face parte din inteligenţa artificială, iar inteligenţa artificială e o branşă a informaticii. Să ne imaginăm informatica ca un cerc mare, în care punem un alt cerc, care este inteligenţa artificială, iar în inteligenţa artificială trasăm un alt cerc şi mai mic, în care punem reprezentarea cunoştinţelor. Ontologia este un cerc şi mai mic, înăuntrul acestui cerc. Ceea ce fac eu, Semantic Web, ontologie, este o branşă extrem de specializată a informaticii. Mulţi consideră ontologia ca fiind o reprezentare mai bună a cunoştinţelor, un răspuns la inadecvările relational databases.

Viaţa dvs. în afara graniţelor şi realizările dvs. profesionale aduc vreo contribuţie României?

În primul rînd, trebuie să clarificăm ce înseamnă contribuţie. Poate însemna, de exemplu, să donezi cinci miliarde de dolari guvernului sau cercetării româneşti, să spunem. Or, aşa ceva mă îndoiesc că voi putea face vreodată, pentru că nu am aceşti bani. Deci contribuţii materiale mai puţin. Contribuţii morale sau intelectuale – nu pot decît să sper. Dar, vedeţi dvs., asta nu e ceva cuantificabil, nu e o chestie pe care eu pot să o fac explicit. Să mă bat cu pumnii în piept şi să spun că sînt român şi uite ce bine sîntem reprezentaţi. Nu. Cel mult pot să mă prezint drept român în cercul cercetătorilor. În măsura în care eu sînt bine privit, ei pot extrapola la totalitatea cercetătorilor români. Acestea sînt singurele moduri în care mă gîndesc că cineva ar putea contribui cu ceva. Fie material, să facă o donaţie de x miliarde de dolari, fie moral şi/sau intelectual.

În general, mulţi desconsideră această contribuţie morală sau intelectuală despre care vorbiţi. Totuşi, nu e ceva vizibil.

Contribuţia intelectuală se realizează în măsura în care cercetătorii români din afara graniţelor au un profil de cercetare uriaş, în care lumea îi cunoaşte peste tot. Şi cei care consideră că aşa ceva nu se vede se poate să aibă dreptate, pentru că, din cîte ştiu eu, românii nu au un profil de cercetare uriaş. Dar să sperăm că vor există cercetători români care vor realiza mai mult decît am realizat eu sau decît au realizat alţii. Pe de altă parte, cercetarea nu ajunge atît de uşor la urechile omului de rînd. Comparativ cu valul de cercetători chinezi şi americani, românii sînt o picătură într-un ocean. Deci sînt efectiv îngropaţi în valul de asiatici care a năpădit lumea vestică. Ca atare, există o explicaţie: unu, pentru că sînt foarte puţini, şi doi, pentru că nu au realizări de maximă audienţă la nivelul omului de rînd. Dar asta nu înseamnă că sînt mai puţin competenţi. Ba din contră, mi se pare că cercetătorii români sînt foarte bine văzuţi în lumea cercetătorilor.

Cît de importantă este cercetarea pentru bunăstare?

E foarte importantă. Fiindcă inventezi lucruri noi. Şi dacă inventezi lucruri noi, faci bani, şi dacă faci bani, lumea se uită la tine, prestigiul creşte. Dacă nu faci bani, lumea nu se uită la tine. E cît se poate de banal. Lanţul acesta cauzal nu poate fi ocolit.

a consemnat Claudia SILAGHI

De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim? jpeg
Ce aşteaptă un om de dreapta de la un nou partid de dreapta
Am fost invitat să ţin un discurs la lansarea noului partid M10 – condus de Monica Macovei. Am avut impresia, după aplauze în primul rînd, că sala a rezonat bine la ideile exprimate. Urez mult succes acestui nou partid şi mă gîndesc cu drag la prietenii care au făcut acest pas.
Moştenire jpeg
Moştenire
Cu mulţi ani în urmă, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost condamnat la închisoare. Fusese prins într-o afacere ilegală ce implica bani şi politică, în statul Maryland. Desigur, asta nu era ceva anormal pe-atunci – uitaţi-vă doar la povestea fostului vicepreşedinte Spiro Agnew, unul dintre prietenii lui.
Nu vă fie frică, euro nu pică jpeg
Nu vă fie frică, euro nu pică
„Zona euro e cu mult mai puternică decît se crede. Iar cînd se vorbeşte despre fragilitatea zonei euro, se subestimează capitalul politic investit în acest proiect“ – a spus Mario Draghi, preşedintele BCE, la o conferinţă din Londra în luna iulie.
"Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii  Transformarea şi sinteza culturală a Europei de azi trec prin Est"   interviu cu Bogdan SUCEAVĂ jpeg
"Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii. Transformarea şi sinteza culturală a Europei de azi trec prin Est" - interviu cu Bogdan SUCEAVĂ
Aş putea specula faptul că Bogdan Suceavă e matematician, deşi nici cu scriitorii nu mi-e ruşine: cu ce simţ neştiut se ridică ei deasupra întîmplărilor, spre a distinge curentul istoriei? Aş putea specula faptul că trăieşte departe de România, dar ştiu că ţara natală îi este lipită, ca o cochilie de melc, de fiinţa călătoare.
Indiile galante   iradiantul gest inaugural jpeg
Indiile galante - iradiantul gest inaugural
Aceste notaţii întîrziate încearcă să descrie o experienţă. Una ireductibilă oricăror prejudecăţi. Experienţă a bucuriei pure. Relativa distanţare în timp poate fi benefică unui reportaj sui generis suportînd, fără preţiosul ambalaj bun la toate, reflexii subiective.
Un viol prezumtiv şi blocarea înjurăturilor jpeg
Un viol prezumtiv şi blocarea înjurăturilor
În Germania există, încă din 1956 – după modelul British Press Council, „Der Deutsche Presserat“ – Consiliul german al presei, alcătuit din jurnalişti, care supraveghează atît respectarea libertăţii presei, cît şi a unor deziderate etice elementare.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Diabolizarea ideologică a germanilor din România
Germanii din România au fost consideraţi, în totalitatea lor, nazişti, deci culpabili, astfel că, în viziunea liderilor Frontului Plugarilor, condus de Petru Groza, şi ai Partidului Comunist, orice măsură punitivă îndreptată împotriva întregului grup etnic capătă valoare silogistică.
Tradiţia tectonică jpeg
Tradiţia tectonică
Tectonica este ştiinţa alcătuirii, a articulării prin edificare într-un ansamblu a unor lucruri altminteri disparate, astfel încît ele să dea seama despre distribuţia corectă, armonioasă, a forţelor, a tensiunilor de pe pămînt. Arhitektonul este bătrînul, şeful echipei de tektoni, singurul care ştie de la început cum va arăta clădirea, edificiul încă neterminat.
De ce Europa are nevoie de parteneriate jpeg
De ce Europa are nevoie de parteneriate
Opinia publică românească are astăzi o percepţie mult mai critică asupra rolului Germaniei în depăşirea crizei, în comparaţie cu toamna anului 2011, cînd se solicita Germaniei un rol mai activ de conducere, stat considerat astăzi, de departe, drept cel mai influent al Uniunii Europene.
Diaconescu  Cristian sau Cristi? jpeg
Diaconescu. Cristian sau Cristi?
Ministru de externe în cabinetul Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu a devenit cunoscut acum vreo zece ani, după ce, în 2000, devenise secretar de stat în acelaşi minister pe care îl conduce acum. Între aceste date, a pendulat de la Externe la Justiţie şi de la PSD la UNPR, cu graţie şi sex appeal. Cum a făcut el asta? Şi la ce fel de viitor îl predispune?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Şansele revoluţiei ruse - interviu cu Lilit GEVORGYAN
Cu toate amplele proteste de după parlamentarele din decembrie, Putin n-a pierdut partida. Vor apărea însă mişcări politice noi şi contracandidaţi-surpriză – explică Lilit Gevorgyan, cercetătoare specializată în spaţiul ex-sovietic.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Verticala puterii - cum funcţionează putinismul
Structura instituţională a statului rus este astfel construită încît factorul principal în formarea percepţiei despre sine şi despre locul statului în lume vine de la autoritatea supremă cu puteri cvasimonarhice a preşedintelui şi administraţiei sale. Direcţia societăţii este în cea mai mare parte dirijată de elitele de la Kremlin.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Către eurorealism
Potrivit Eurobarometrului din primăvara trecută, 56% dintre români au o părere pozitivă despre Uniunea Europeană. În timp ce media europenilor care au o imagine bună despre UE a scăzut cu 7 procente faţă de 2009, ajungînd la 40%, la români media a crescut cu tot atît.
Cazul Fjordman jpeg
Cazul Fjordman
„Înţeleg că oamenii au nevoie de un ţap ispăşitor şi, acum, cînd Breivik este în spatele gratiilor, am şanse să devin ţapul ispăşitor la îndemînă, mai ales fiindcă sînt singurul norvegian pe care îl citează.“ Cel care a publicat zeci de articole online sub pseudonimul Fjordman, autorul cel mai citat de Breivik în „manifestul“ său şi indicat de terorist ca idol, s-a dus, după cum mărturiseşte, de bunăvoie la poliţie.
Elveţia şi România jpeg
Elveţia şi România
Identitatea naţională şi mitologia care contribuie la fondarea ei sînt concepte cu rădăcini vechi, dar ale căror ecloziune şi dezvoltare pot fi situate, pentru cea mai mare parte a ţărilor europene, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În această epocă, elitele cantoanelor elveţiene, ca şi cele ale diferitelor entităţi, care formează România de azi, descoperă interesul faţă de istoria romană.
Scrisoare deschisă jpeg
Scrisoare deschisă
Sub ochii noştri ai tuturor, de ani de zile, Capitala (şi aşa traumatizată de stricăciunile vechiului regim) e victima unui insidios proces de falsă autodistrugere, cu acte în regulă, în urma căruia mafia cu mănuşi a speculei imobiliare îşi clădeşte imperiul kitsch. Dacă am socoti Bucureştiul o fiinţă, am putea compara această agresiune cu otrăvirea plămînilor prin care oraşul respiră.
"Gestul de a veni în întâmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării” jpeg
"Gestul de a veni în întâmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării”
François Farah este Reprezentant UNFPA (Fondul ONU pentru Populaţie) pentru România şi Director de Ţară pentru FRI Macedonia, Moldova şi Serbia şi, de asemenea, responsabil pe probleme de securitate ONU în România. Este doctor în demografie socială, a lucrat în multe ţări din lume pe probleme de dezvoltare şi iubeşte România pentru căldura locuitorilor săi.
Europa Liberă   fereastra spre România şi spre lume jpeg
Europa Liberă - fereastra spre România şi spre lume
Ross Johnson a fost director al Radio Europa Liberă între 1988 şi 2002. La Bucureşti, Ross Johnson a pledat pentru strîngerea de fonduri necesare digitalizării arhivelor REL. El a anunţat că este posibil un acord între Institutul Hoover şi IICCMER şi Arhivele Naţionale, pentru a aduce la Bucureşti copii ale arhivelor REL.
Șoapte pe hîrtie jpeg
Șoapte pe hîrtie
Anul trecut am luat parte la un spectacol neobişnuit. Un artist pe nume Tino Sehgal a îndepărtat toată „arta“ din Muzeul Guggenheim din New York, a strîns un grup de vorbitori buni şi le-a cerut să înceapă conversaţii cu vizitatorii muzeului despre „progres“ – ce consideră că este, dacă cred că acesta există măcar. Eu m-am numărat printre vorbitori.
Despre imagini culturale şi cuvinte tipărite – interviu cu Daniela ZECA BUZURA, jurnalistă şi scriitoare jpeg
Despre imagini culturale şi cuvinte tipărite – interviu cu Daniela ZECA-BUZURA, jurnalistă şi scriitoare
A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, în cadrul Universităţii Bucureşti. În calitate de realizator al Televiziunii Române, Daniela Zeca-Buzura a semnat peste 200 de emisiuni de autor, între care Cafeneaua artelor, Librăria pe roţi, Ceva de citit. Seria tematică Faţă în faţă cu autorul a fost distinsă de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul Special pentru reflectarea în programe de televiziune a vieţii literare româneşti şi cu Premiul Naţional
"Pălăria şi cuierul m au emoţionat întotdeauna"   interviu cu Constantin Abăluţă jpeg
"Pălăria şi cuierul m-au emoţionat întotdeauna" - interviu cu Constantin Abăluţă
Licenţiat în arhitectură, Constantin Abăluţă (n. 1938) a profesat arhitectura pînă la începutul anilor ’60. În 1964 a debutat cu volumul de poezie Lumina pămîntului, a publicat şi volume de dramaturgie, proză, critică şi istorie literară, şi a tradus din autori americani, francezi, belgieni (Baudelaire, Charles Cros, Werner Lambersy, Carl Norac, Vahe Godel, Stevens, Th. Roethke, Dylan Thomas, Frank O’Hara etc.). Ultimul volum de poezie, Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi, a apărut anul t
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Mîine în bătălie să te gîndeşti la mine
Preşedintele George W. Bush e cunoscut pentru că a proclamat drept punct Preşedintele George W. Bush e cunoscut pentru că

Adevarul.ro

image
Motivele cel mai des întâlnite pentru care se ajunge la divorț. Soluția oferită de un psiholog
Un studiu a dezvăluit motivele pentru care se ajunge cel mai des la divorț. Lipsa banilor este pe primul loc, dar și altele la care ne-am fi așteptat. Psihologul Maria Teherciu vine cu explicații
image
Cum salvezi situația dacă explodează un cauciuc al mașinii în mers. Sfaturi esențiale de la un fost polițist VIDEO
Explozia cauciucului, în timpul mersului, poate fi o experiență foarte periculoasă. Multe accidente grave s-au produs în urma acestei situații. Iar frânarea bruscă te-ar putea costa viața.
image
Orașul important din România unde nu există ambuteiaje în trafic. Cum explică situația celebrul pilot Titi Aur
Dacă la Brașov traficul era infernal încă din 2000, acum acesta este orașul din România în care se circulă cel mai bine la orele de vârf, în special în zonele centrale. Titi Aur a explicat de ce

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.