Europa Liberă - fereastra spre România şi spre lume
- interviu cu Ross Johnson -
Ross Johnson a fost director al Radio Europa Liberă între 1988 şi 2002. La Bucureşti, Ross Johnson a pledat pentru strîngerea de fonduri necesare digitalizării arhivelor REL. El a anunţat că este posibil un acord între Institutul Hoover şi IICCMER şi Arhivele Naţionale, pentru a aduce la Bucureşti copii ale arhivelor REL. Arhivele emisiunilor sînt la Institutul Hoover, iar arhivele Institutului de cercetare afiliat postului de radio Europa Liberă se află la Budapesta. Pînă acum, arhive REL au ajuns în Polonia, Ungaria şi Cehia.
Este corectă afirmaţia că Radio Europa Liberă a contribuit la căderea comunismului?
Cred că e corect să spunem că Radio Europa Liberă a jucat un rol foarte important în sfîrşitul comunismului. Nu putem spune că doar Europa Liberă a făcut asta, dar Radio Europa Liberă a fost un factor important în păstrarea speranţei, informîndu-i pe oameni în legătură cu ce se întîmpla atunci în Europa şi în restul lumii, difuzînd vocile disidenţilor, ale opoziţiei. Europa Liberă a fost un fel de portavoce. Singurul mod în care disidenţii puteau comunica cu populaţia era prin intermediul Europei Libere. Se ştie cît de deranjate de Europa Liberă erau autorităţile comuniste.
Aţi lansat la Bucureşti volumele Audiovizualul Războiului Rece: Impactul asupra Uniunii Sovietice şi Europei de Est – O colecţie de studii şi documente şi Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea. Anii CIA-ului şi dincolo de ei.
Cartea despre Radio Europa Liberă şi CIA tratează istoria de început a Europei Libere, în anii ’50-’60. Am avut posibilitatea să folosesc arhivele guvernului american, documente care nu mai fuseseră cercetate înainte. M-am concentrat asupra faptului că Radio Europa Liberă era un parteneriat public-privat, adică implica atît guvernul cît şi cîţiva americani, persoane private importante. Era un parteneriat şi între americani şi oameni de radio est-europeni, ca cei români, care aveau un grad mare de autoritate editorială în cadrul acestei structuri. De aceea Radio Europa Liberă era atît de eficient. Cealaltă carte numită Audiovizualul Războiului Rece: Impactul asupra Uniunii Sovietice şi Europei de Est, la care sînt coeditor, cuprinde texte scrise de veterani ai Europei Libere şi de cercetători americani şi europeni. Volumul cuprinde şi o colecţie de documente din arhivele comuniste care arată felul în care regimurile percepeau şi încercau să contracareze Radio Europa Liberă.
Aţi menţionat CIA. Este o instituţie care continuă să fascineze. Care a fost rolul CIA legat de Europa Liberă?
Da, aşa este, e o instituţie care-i fascinează pe oameni din toată lumea. Trebuie să ne întoarcem la finele anilor ’40, ca să înţelegem cum a pornit proiectul Europa Liberă. Exista deja Vocea Americii care începuse să emită în Rusia şi apoi în alte ţări din zonă. Apoi, un grup din afara guvernului american şi altul din interior – în special George Kennan, de la Departamentul de Stat, şi Frank Wisner, de la o instituţie care avea să devină parte a CIA – au considerat că era nevoie de modalităţi non-militare de a contracara ameninţarea sovietică. Au ajuns la concluzia că pot folosi talentul unor emigranţi din Estul Europei în campania de a contracara influenţa sovietică. Proiectul a fost la început finanţat şi supervizat de CIA pentru că pe vremea aceea nici un alt organism al guvernului american nu putea face asta. Pe atunci, Departamentul de Stat nu prea vroia să aibă de-a face cu emigranţii est-europeni, aşa că totul a căzut în sarcina CIA. Dar persoane private din Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă au insistat ca postul să aibă propria autoritate şi le-au dat de furcă celor de la CIA cerînd, dacă nu o independenţă editorială absolută, măcar un grad ridicat de libertate. În multe privinţe, CIA, pe vremea aceea, prin asemenea proiecte acţiona cam ca British Council, era pe post de finanţator, încerca să ţină sub supraveghere ce se întîmpla, dar se poate spune cu certitudine că nu administra pînă în cel mai mic detaliu aceste proiecte şi exista un grad ridicat de independenţă editorială. Proiecte ca Europa Liberă nu ar fi fost eficiente dacă nu ar fi avut un grad ridicat de independenţă. E important de ştiut că CIA avea grijă să nu amestece, aşa cum se spune, „merele cu perele“. De exemplu, Radio Europa Liberă nu a fost niciodată folosit pentru spionaj. Finanţarea de către CIA a continuat în anii ’50 şi ’60, dar la un moment dat a devenit ceva nefezabil în contextul politic intern american din acea vreme, iar în 1971 Congresul american a interzis ca Radio Europa Liberă să mai fie finanţat de CIA şi a fost nevoie de un nou mecanism de finanţare, mai întîi finanţare de la Departamentul de Stat, vreo doi ani, apoi de la un organism independent – Comitetul Executiv de Radiodifuziune, aşa că după 1971 CIA nu a mai avut nici un rol. Evident că autorităţile comuniste şi Securitatea nu au crezut acest lucru şi au continuat să caute comploturi ale CIA.
Perioada în care Congresul a interzis CIA să mai finanţeze Europa Liberă coincide cu „deschiderea“ în Occident de care se bucura Ceauşescu. În timp ce dictatorul era primit cu braţele deschise în SUA sau Marea Britanie, Securitatea îi închidea şi hărţuia pe români.
Politica americană externă şi de securitate era una de încurajare a ceea ce poate fi numit „comunism naţionalist“, de încurajare a oricăror devieri de la politicile sovietice şi de la controlul sovietic. Aşa că atunci cînd regimul comunist românesc, întîi sub Gheorghiu-Dej, apoi sub Ceauşescu, a avut poziţii diferite de cel sovietic, în multe chestiuni internaţionale, precum relaţiile cu Germania, Israel, aranjamentele din interiorul pactului de la Varşovia, toate acestea erau văzute la Washington ca pozitive şi demne de sprijin. Una dintre funcţiunile REL în acea vreme era să facă publice şi cunoscute în Estul Europei iniţiativele, independente de sovietici, ale autorităţilor române pe scena internaţională. La noi la radio numeam „cross-reporting“ acel tip de programe şi ştiri destinate Cehoslovaciei sau Poloniei despre aşa-numita „deviere românească“ de la politica sovietică. Dar, în acelaşi timp, de-a lungul anilor, regimul lui Ceauşescu a devenit în plan intern din ce în ce mai represiv, aşa că serviciul românesc al REL avea datoria să adopte o atitudine critică în această privinţă. Nu era întotdeauna posibilă combinarea celor două aspecte fără să apară controverse şi probleme iar, de multe ori, Ambasada americană la Bucureşti nu era prea încîntată de tonul critic al programelor REL pentru români. Pînă la urmă, în anii ’80 lucrurile s-au schimbat în plan internaţional, în aşa fel încît aşa-numita „deviere românească“ nu mai era aşa de importantă, astfel încît centrală a devenit critica şi abordarea represiunii, din plan intern, în România.
Am discutat despre rolul Radio Europa Liberă în căderea comunismului. Acest post de radio emite încă în zone cu regimuri nedemocratice din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Pot Europa Liberă şi mass-media occidentale, în general, să joace acelaşi rol ca cel pe care l-au avut în căderea comunismului? De exemplu, Radio Viitorul, o ramură a Europei Libere, emite în Iran şi are o mare audienţă.
Cu siguranţă mass-media independentă joacă un rol foarte important. Radio Europa Liberă încă joacă un rol important în Iran, Afganistan, Irak, Pakistan, în toate fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz. Este nevoie în continuare de informare independentă şi am văzut asta în cazul „primăverii arabe“, anul acesta. Radio Europa Liberă nu mai are, ca în timpul Războiului Rece, monopolul asupra informaţiei independente, alături de posturi ca Vocea Americii. Acum există o multitudine de canale independente şi mai este rolul important al reţelelor de socializare de pe Internet prin care oamenii comunică între ei. Şi televiziunea prin satelit a devenit extrem de importantă. Toate acestea nu existau în timpul Războiului Rece. Nu mai avem acelaşi public receptiv la mesajele Occidentului, cum se întîmpla cu publicul din Estul Europei care dorea să se reconecteze cu restul Europei. Dar, oricum e clar că nu poţi scăpa de un regim autoritar fără informaţii independente.
Au existat controverse legate de prezenţa sau menţionarea disidenţilor români la Radio Europa Liberă. Au fost voci care au susţinut că publicitatea pe care Radioul le-o făcea atrăgea furia Securităţii. Alţii spun că, dimpotrivă, celebritatea îi proteja.
Publicitatea pe care Radio Europa Liberă le-o oferea disidenţilor din Europa de Est şi din Uniunea Sovietică a jucat un rol nu doar în a face cunoscute opiniile lor, dar şi în protejarea lor. Ce ştiu eu de la persoane care au fost hărţuite sau închise de autorităţile comuniste este că erau cu atît mai protejate de regim cu cît era mai cunoscută cauza lor în Vest. Unii au susţinut că publicitatea aceasta cu cît era mai mare cu atît îi punea mai mult pe disidenţi în pericol şi că aceste chestiuni trebuiau discutate la nivel informal cu autorităţile comuniste. Dar disidenţii şi cei care au făcut închisoare spun că se simţeau mai în siguranţă cu cît erau mai cunoscuţi în Occident. Asta nu le rezolva problemele, dar le îmbunătăţea situaţia.
La mine în familie se asculta Europa Liberă, dar eu copil fiind nu mai ţin minte decît muzica. Radio Europa Liberă era mai mult decît un canal de informare, era o fereastră spre normalitatea occidentală.
Ideea era ca Europa Liberă să acopere lipsa unor canale naţionale libere şi deci să ofere totul. Da, erau ştiri, dar şi programe culturale, istorice, sport, religie şi programe de divertisment, muzică. Era o fereastră nu doar spre ceea ce se întîmpla în realitate în România, dar şi spre lume. Cred că în anii 60 aveam muzică 20% din program. Muzica era şi o modalitate de a-i atrage pe ascultătorii mai tineri, pe principiul că, după ce au ascultat muzica, poate stau şi ascultă şi comentariile politice.
În timpul Războiului Rece existau două sisteme complet diferite şi de multe ori succesul Occidentului, de exemplu, era în parte datorat, cel puţin ca imagine, comparaţiei cu Estul comunist. Asta a dat acea soft-power de care s-au bucurat Europa şi SUA şi care acum este tot mai firavă într-o lume în care nu mai există „buni“ şi „răi“. De exemplu, pentru Orientul Mijlociu, SUA şi Europa nu mai reprezintă ceea ce au reprezentat pentru est-europeni în comunism.
Trăim într-o lume mult mai complicată, aşa că misiunea de a atrage publicul este mai dificilă şi, în multe locuri din lume, există o – să zicem – înclinaţie mai scăzută spre a privi, pentru modele, spre Vestul Europei, spre SUA. În Estul Europei a existat o idealizare a Occidentului iar lucrurile nu erau aşa de frumoase cum păreau, nu era „cetatea strălucitoare de pe deal“, conform descrierii lui Ronald Reagan, dar era o atracţie puternică spre Occident, care azi a scăzut. Acum sînt multiple surse de informare, lumea este mult mai diversificată. Dar încă există setea de informare şi, în cazul revoltelor arabe, vedem că e vizibilă căutarea surselor independente de informare, bineînţeles că nu toate sînt americane. Dar, de exemplu, în timpul evenimentelor din Egipt, o mare audienţă a avut televiziunea prin satelit Ahura, care este americană. Deci sursele americane de informare sînt importante, nu ca în vremea Războiului Rece, dar joacă încă un rol.
SUA au alocat fonduri importante pentru proiecte în ţări ca Iranul, similare Europei Libere în timpul Războiului Rece, adică proiecte prin care speră să cîştige, şi folosesc expresia americană „inimile şi minţile“ populaţiei. Dar rezultatele – spun unii – se cam lasă aşteptate.
E nevoie de răbdare pînă să obţinem un impact al acestor proiecte, să le zicem, „de influenţare“. E drept că Iranul nu a urmat, anul acesta, exemplul statelor arabe din zonă, dar sînt numeroase convulsii şi tensiuni în profunzime în Iran, gînditori iranieni independenţi comunică foarte mult între ei. Cei care nu mai au răbdare şi vor să vadă un Iran democratic ar trebui să îşi aducă aminte cît de mult a durat să apară schimbarea în Estul Europei şi în Uniunea Sovietică. Administraţia Nixon începuse să elimine aproape Radio Europa Liberă, dar din fericire decizia a fost anulată.
De cine vă aduceţi aminte cu afecţiune de la Europa Liberă, serviciul român?
În prima perioadă de trei ani, cînd am lucrat la Europa Liberă, prin anii ’60, l-am cunoscut pe Noël Bernard, un director legendar. Să vă povestesc o anecdotă despre el – Ceauşescu merge în vizită într-un sat şi nimeni nu-l recunoaşte; mirat, el întreabă „Păi, cum nu ştiţi cine sînt, doar mă auziţi tot timpul la radio?!“, la care oamenii îi răspund: „Vai, domnule Noël Bernard, bun venit în satul nostru!“.
a consemnat Carmen GAVRILĂ
