Indiile galante - iradiantul gest inaugural

Aceste notaţii întîrziate încearcă să descrie o experienţă. Una ireductibilă oricăror prejudecăţi. Experienţă a bucuriei pure. Relativa distanţare în timp – am văzut două reprezentaţii cu opera-balet a lui Jean-Phillipe Rameau la Opera Naţională Română din Iaşi, în 14 şi 15 noiembrie – poate fi benefică unui reportaj sui generis suportînd, fără preţiosul ambalaj bun la toate, reflexii subiective. Pentru că, şi dacă mi-aş fi propus să mă sustrag impresiilor la cald ale spectacolului montat acum şi aici de Andrei Şerban, după succesul de la Opera „Garnier“ din Paris în 2003, amprenta lor e indelebilă. Mai puţin contextul acestui moment repetitiv, trăit pînă la saturaţie, de neignorat, totuşi, pentru artistul în cetate care se obstinează să meargă „împotriva curentului“. Împovăraţi de campanii, pierdem reperele, devenim agresivi, opaci, anexe ale perisabilului în ascensiune. Campanie perpetuă cu final prefigurat, care ne desfigurează. O lume băltind „în suc propriu“, preparat de tovarăşii lămpaşului lui Ilici prin anii ’90 pentru Piaţa Universităţii înscenată de aleşii-culeşi eternizaţi la butoane, repetăm destinul înaintaşilor din trecutul recent, deşi, declarativ, nu obosim să-l sancţionăm. Desigur, numai la alţii, cei neasemenea nouă şi amicilor noştri, ocazionali sau superpuşi, bravi moralişti în dura luptă pentru supravieţuire – şi pentru un euroi în plus. Eroii amatorilor de Western s-au adaptat spontan noilor realităţi – globalizarea, nu-i aşa?, şi Estul sălbatic înconjurător. Prin contrast, cu Indiile galante sîntem purtaţi în cele patru zări şi în intimitatea fascinantă şi fastuoasă dintr-o Roză a Vînturilor unde muzica, dansul, imaginea şi cuvîntul pot îmblînzi miraculos spiritele rele. Este spaţiul inocenţei regăsite, tărîmul privilegiat naşterii poveştilor şi – cu o vorbă uitată azi – al bunătăţii, cea care, fireşte, nu „serveşte“ la nimic, precum Cenuşăreasa, probă iniţiatică a copilăriei… Însă regizorul nostru e, vai, deja celebru, celebritate în statuie în opinia mărginaşilor, destui umblători cu tămîie, iar cîte unul, „fără să îşi propună“, îl „veştejeşte“ – asemenea unui estet marxistoid „literatura nostalgic stalinistă“ –, „în mod salutar“ (!), încă (citat preluat dintr-un publicist „angajat“, suport-hîrtie ). La o banală analiză de text, arguţia face concurenţă văzutelor şi ne/mai/văzutelor moravuri rutiniere.

Într-un peisaj blocat, aveam nevoie ca de aer de realism neconvenţional şi, în egală măsură, de utopie, acel salt în necunoscut experimentat de Peter Brook în deşertul asiatic sau african, realizat cu un simplu covor aşternut oriunde pe solul arid. Păşind acolo, localnicii neatinşi de rumorile civilizaţiei se transfigurau, deveneau ca prin farmec actori. Un astfel de „covor“ aşază Andrei Şerban sub picioarele fiecăruia dintre cei 120 de interpreţi ai operei-balet baroce puse în scenă la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, proaspăt renovat – precum şi ale spectatorilor ne/iniţiaţi cărora li se adresează fără discriminări, fie ei politicieni în campanie de toate culorile ce-şi consultă neabătut mesajele pe mobil, cei ce vor pleca mai săraci după „oficierea evenimentului“, schimbînd de-a lungul reprezentaţiei peste 700 de costume, nenumărate elemente de recuzită, într-un continuum al comuniunii. Numai snobii şi fariseii vor refuza acest spectacol de teatru, ca teatru, aşa cum stilul baroc, acceptat mai întîi în iconografie în cadrul Conciliului de la Trento (1545-1563- Concilium Tridentum, lat.), s-a impus prin impresionanta adresabilitate, transmiţînd – în pofida imperfecţiunii compoziţionale conform canonului prestabilit – emoţia adresată tuturor. Apoi, prin tradiţia religioasă, această implicare directă şi emoţionantă, încurajată de Biserica Romano-Catolică, s-a răspîndit repede în cea mai mare parte a Europei, datorită noilor posibilităţi de interpretare pentru a produce dramă, exuberanţă şi grandoare în artă – muzică, dans. Derivat din cuvîntul portughez barroco, desemnînd o perlă nativă sau imperfectă, barocul a fost limitat o vreme la meseria de bijutier. Iar ceea ce face Andrei Şerban în montarea operei lui Rameau e analog acesteia, şlefuind cu minuţie o trupă insuficient exersată, corpul de balet mai ales, cu contribuţia lui Deborah Torres de la Paris, asistenta coregrafei Bianca Li, creatoarea baletului de la Opera „Garnier“, în urmă cu un deceniu. La pupitru orchestrei, dirijorii Gabriel Beştelea, un foarte tînăr artist consacrat deja, la 26 de ani ai lui, un virtuoz al generaţiei sale, stăpîneşte strălucit bagheta interpretării ariilor instrumentale în reprezentaţia cu public din 14 noiembrie, la premiera din seara următoare maestrul Adrian Morar a beneficiat şi de concursul distribuţiei dintîi, cu participarea invitaţilor, tenorul Radmilo Petrovi´c (Viena) şi soprana Rodica Vică (Bucureşti), a lui Andrei Şerban dansînd în celebrul rondou final „pipa păcii“, împreună cu întreaga distribuţie, în ovaţiile spectatorilor binecuvîntaţi cu petale de flori. Conflictul dintre puterile văzduhului cutreierat de nori, dintre „HÉBÉ, zeiţa tinereţii, şi Bellone, zeiţa războiului (cîntată de un bariton), provoacă haos şi atrage pe bărbaţi cu promisiunea gloriei războinice. Zeul Amor, fiul lui Venus (cîntat de o soprană), chemat în ajutor, e inspirat de Hébé să traverseze mările pentru a duce dragostea pe alte continente, departe de Europa răvăşită de război. Un alai de zeităţi şi amoraşi pleacă în călătorie spre ţărmurile exotice şi libere de conflicte“. Astfel sînt prefaţate cele patru „intrări“ pe care e structurată opera lui Rameau, intitulate: „Turcul generos“, „Incaşii din Peru“, „Florile“, „Sălbaticii“ (indienii americani, în viziunea timpului). Pelerinajul îndrăgostiţilor e însoţit de furtuni devastatoare, ploi de pietre de foc căzute din ceruri, ameninţări nebănuite, dar iubirea adevărată învinge toate obstacolele răspîndindu-se floral peste noi, contemporanii care au uitat-o, poate. Şi aceasta e muzică, vehicul al Armoniei. Mecanismele scenice sînt la vedere, cu maşiniştii care manipulează angrenajul valurilor de mucava, apariţiile personajelor pe platforme cu rotile, bulgării incendiari ce se prăvălesc peste eroi, ansamblu din care nu lipsesc motive preluate parcă din desenele animate. Umorul e consubstanţial încîntării. Împreună cu scenografa Carmencita Brojoiu, admirabilă aici, ca şi în atîtea dintre spectacolele lui Andrei Şerban, regizorul îşi va fi propus să revoluţioneze opera, un pariu cîştigat. Suavă şi puternică precum o plantă rară, a adaptat scenografia semnată Marina Drăghici, nume celebru la Hollywood şi în Europa, aducînd la Iaşi conceptul visual într-un spectacol care poate intra pe poarta principală a oricărui teatru. Într-o cronică satirică la premiera din octombrie 1733 a operei Hyppolyte et Aricie a lui Jean-Phillipe Rameau, tipărită în 1734 în Mercure de France, criticul deplîngea lipsa de coerenţă a liniei melodice, disonanţele continue etc., folosind însă pentru prima dată în muzică termenul „baroc“. Spectacolul de acum îi adaugă o altă faţetă, în sfera unicatului. „În acest peisaj al vieţii, în care invidia, frustrarea, resentimentul alcătuiesc regula, o operă barocă necunoscută ca Indiile galante nu face decît să ne bucure. În primul rînd, muzica lui Rameau este frumoasă, sinceră, pură. Ascultînd-o, ai impresia că respiri aerul de detaşată, olimpiană indiferenţă faţă de mizeriile clipei. (...) Această muzică ne face să păşim senin peste toate adversităţile“. – Andrei Şerban

Premiera spectacolului eveniment în regia lui Andrei Şerban, opera Troienele, parte din faimoasa Trilogie Antică, va avea loc pe 13 şi 15 decembrie, o invitaţie pentru a vedea la Iaşi ambele spectacole, opera lui Rameau pe data de 16, ultima reprezentaţie din acest an.

P.S. Spectacolul a primit premiile VIP în cadrul Galei de la Opera Română din Capitală, îndeosebi pentru concepţia artistică. Cineva, colaborator bucureştean la Opera din Constanţa, şi-a exprimat regretul că nu au venit şi ei cu 30 de reprezentanţi din toate compartimentele instituţiei să danseze nu ştiu ce „pipă“, aşa cum a făcut-o Opera Naţională Română Iaşi, la iniţiativa directorului Beatrice Rancea, din lipsă de bani, pasămite. Inteligenţa managerială nu se cumpără, totuşi. Uită persoana cu pricina de sponsorizarea „necondiţionată“ a primarului Sorin Oprescu şi de alţi mecena apropiaţi, administratori şi spectatori-fondatori. Curat metropolitan!