Despre imagini culturale şi cuvinte tipărite – interviu cu Daniela ZECA-BUZURA, jurnalistă şi scriitoare

A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, în cadrul Universităţii Bucureşti. În calitate de realizator al Televiziunii Române, Daniela Zeca-Buzura a semnat peste 200 de emisiuni de autor, între care Cafeneaua artelor, Librăria pe roţi, Ceva de citit. Seria tematică Faţă în faţă cu autorul a fost distinsă de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul Special pentru reflectarea în programe de televiziune a vieţii literare româneşti şi cu Premiul Naţional de Televiziune, în anul 1997. În prezent este directorul canalului TVR Cultural.
La sfîrşitul anului 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România“ – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană.
Din anul 2001 este doctor în filologie şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la Universitatea Bucureşti.
A publicat volume de poezie, proză, critică literară şi teorie media. Ultima ei carte, romanul Istoria romanţată a unui safari, apărut la Editura Polirom în 2009 s-a bucurat de un succes real.

Aţi absolvit mai întîi o facultate de filologie, apoi, după 1989, pe cea de jurnalism. De ce aceste două opţiuni?

Pentru mine finalul lui 2009 a reprezentat un moment important pentru că împlineam 20 de ani de presă şi cred că a fost singura dată cînd mi-am pus cu adevărat problema, privind peste umăr, dacă a meritat, dacă alegerile mele au fost bune. Realmente a fost primul moment de introspecţie care a implicat o detaşare, fără nostalgii şi fără patetisme. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce am ales din punct de vedere profesional nu am regretat.
Cînd aveam 13 ani mă gîndeam că vreau să fiu ziaristă, fără să ştiu exact ce înseamnă asta. N-aveam nici cea mai vagă idee despre rigoare şi norme sau despre ceea ce numim astăzi foarte sofisticat deontologie în jurnalism. În mintea mea, jurnalismul era un soi de vestibul al literaturii, dar, neavînd un culoar de opţiune în România anilor ’80, m-am dus totuşi la Litere, pentru că mi-ar fi plăcut să fiu şi profesoară, dar într-un mod ideal. Nu mă gîndeam la şcoli rurale, la copii fără cărţi, era mai mult imaginea unui profesor într-o lojă aristocratică.
Însă m-am trezit pe la mijlocul anilor ’90 în postura, să-i zicem, a unui „şoarece de bibliotecă“, o persoană care mînca literatură pe pîine, teoria literaturii, dar care nu avea nici un fel de atingere cu solul, mai ales că era vorba despre un sol al unei Românii răscolite şi tranzitive. Mi-am dat seama dintr-odată de „fibra“ mea livrescă şi de faptul că actualitatea era alta. Aşa că mi s-a reactivat prompt dorinţa de a fi ziarist.

Teama de impostură

Pe de altă parte, în anii ’90 au existat reconversii, în sensul că oameni care erau la bază filologi sau chiar ingineri, au devenit, într-un timp relativ scurt, jurnalişti foarte buni. De ce o şcoală de jurnalism, cînd ai fi putut să înveţi meseria din mers?

Începutul şcolii româneşti de jurnalism a fost intens mediatizat şi am fost foarte curioasă să ştiu ce se întîmplă acolo, în pofida contestărilor care circulau, pentru că iniţiatorii, pionierii structurilor acestei şcoli veneau de nicăieri şi pe atunci nu erau prea creditaţi. Am vrut să fac această şcoală şi pentru că una dintre puţinele temeri de-a lungul profesiei mele a fost aceea de impostură. M-am gîndit că n-am să fiu niciodată un bun jurnalist dacă nu am un brevet pentru asta. Aici poate fi şi o formă de nostalgie sau un clişeu comunist – ai nevoie de o şcoală, ca să poţi să practici o meserie. Sînt nişte clişee men-tale care funcţionează, oricît le-am ocoli. Pe de altă parte, una dintre puţinele intuiţii bune a fost aceea că vom ajunge într-un vid de autoritate în privinţa teoriei media. Şi aşa a fost. Am prins un culoar liber, n-am trişat, am studiat enorm. Graţie şi laturii mele de filolog, mi-am dorit foarte tare să fac interpretare media, teoretizare. Era un teren aproape virgin, pe care am patinat mai bine de 15 ani, ca să am după aceea curajul să mă exprim. Practic, învăţarea jurnalismului pentru mine a început în septembrie 1990, iar acea „trilogie mediatică“ (Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii, apărută la Editura Polirom, închide seria celor trei volume, n.r.), cum îi spun studenţii, am terminat-o abia în 2009.

Cum s-a făcut trecerea de la cuvîntul scris la imagine şi la televiziune?

Cred că n-aş fi făcut niciodată încercarea riscantă de a teoretiza fără să mă fi întîlnit cu practica de televiziune. Am luat-o „de la talpă“, de la reporter de teren, timp de 9 ani am fost redactor simplu al Televiziunii Române, fără să am nici un vis de glorie, fără să mă gîndesc niciodată că aş putea să fiu o „mogulă“ de presă, cum a spus cineva care habar n-avea de ceea ce am făcut de-a lungul acestor ani. Înainte de a fi fost „nora lui Buzura“ sau „nomenclaturistă“, eu mi-am făcut ucenicia foarte dur, la fel ca şi alţii. În 1994, cînd am început să lucrez la Televiziunea Română, aveam doi ani şi jumătate de experienţă la Radio România, unde am intrat prin concurs, mai aveam patru ani de presă scrisă în spate, scrisesem 200 de editoriale, pînă la 26 de ani, publicasem o carte. Cu acest bagaj am ajuns la TVR.

Totuşi, de ce Televiziunea Română? Aţi avut şi alte opţiuni?

Asta mi-am dorit. Monopolul televiziunii publice s-a descentralizat, dar un singur pol a rămas, cel al prestigiului în cadrul serviciului public. Toată lumea ştie, atît în America cît şi în Europa, că acolo sînt profesioniştii, acolo se face jurnalismul după canon, în maniera modulată şi pozitivă a termenului. Prin anul 2000 am încercat să fac un viraj spre un post comercial dominant, însă totul mi s-a părut atît de sclipitor şi de improvizat, încît am rămas la TVR din pură convingere.

Pînă la urmă, aţi găsit în Televiziunea Română mediul acela de profesionişti la care vă aşteptaţi?

Da. Am găsit rigoarea, pasiunea. N-am găsit etica şi moralitatea, din păcate. În momentul în care fac cu tărie afirmaţia că am vrut să rămîn aici, o parte de umbră este accea că, pînă la urmă, calitatea umană a cîtorva oameni din jurul meu a fost singura care a trădat uneori. În rest, profesionalismul lor, convingerea, pasiunea în meserie, nu. Să nu vă închipuiţi că sînt sute de persoane, căci întotdeauna lucrurile mari se fac cu oameni puţini, aşa cum adevărurile mari nu se spun în piaţa publică şi operele mari se fac în echipe mici, ori în singurătate deplină.

Un canal pentru aspiranţi

TVR Cultural se adresează unui public de nişă. Cum poţi să te adresezi unui astfel de public, fără să-l respingi totuşi pe telespectatorul obişnuit care face zapping şi nimereşte întîmplător pe un canal cultural?

Cînd încerc să intru în postura de simplu spectator al TVR Cultural, sînt multe momente în care îmi dau seama cît de mult trebuie să ne depărtăm de simpla transcriere a textului în imagine. Mă refer la demarcaţia dintre două civilizaţii, care acum se dizolvă una într-alta. E de fapt o translaţie între două mentalităţi, care se simte şi la nivelul oamenilor de televiziune. Noile exigenţe videografice cer un alt limbaj, un limbaj autonom pentru tot ceea ce înseamnă noua televiziune şi cine nu deprinde asta este un captiv între două maniere operaţionale care sînt în opoziţie şi nu iese nimic.

În primii doi ani de manageriat la TVR Cultural, cea mai mare dificultate – pe care sper că am depăşit-o – a fost aceea de a ieşi dintr-o viziune nu neapărat elitistă, cît adresată iniţiaţilor care vorbesc între ei. Este boala de copilărie a oricărei nişe, am trecut şi noi prin ea şi ne-am asumat toate consecinţele. România nu e o ţară care să fi avut un apetit deosebit pentru un canal de televiziune dedicat culturii. Era clar că a trebuit să ne dăm cu capul de tavan, pînă să reuşim să găsim o formulă proprie.

Iar acum credeţi că vă situaţi într-o zonă accesibilă…

Da. Şi audienţele o demonstează. Am făcut destule călătorii în ultima vreme prin România şi am văzut cum reacţionează oamenii, cît de mult se uită la noi şi ce comentează. A fost un feedback pozitiv şi deloc monocrom. Nici nu ne-au criticat, nici nu ne-au lăudat pe o singură voce. Şi culmea e că publicul nostru majoritar este cel cu studii medii, nu sînt elitele. Am mai spus-o, şi analizele au confirmat-o. Am făcut la un moment dat această declaraţie din pură intuiţie, după aceea am văzut pe teren că beneficiarii, consumatorii efectivi ai acestui canal sînt aspiranţii, cum le zic eu, oameni care vor să-şi compenseze constant, ca şi cum ar lua o doză homeopată, nevoia de teatru, de film, de informare culturală promptă, chiar dacă ei trăiesc în medii unde nu prea au acces la aşa ceva.

E un public pe care TVR Cultural l-a format?

Da, l-am format cu dificultate pentru că existau două tipuri de public deja formate. Existau cele două branşe: televiziunea de ştiri care e foarte accesată şi televiziunea de divertisment care a format un public eterogen şi numeros. A fost foarte greu pentru un post tematic de nişă să vîneze telespectatori care aparţineau acestor două tipuri de public. Să dau doar un exemplu: „generaţia PRO“ s-a coagulat la un post dominant ca PRO TV, în aproape zece ani. Noi am venit în momentul în care această specie (îi spun astfel fără nici un fel de ironie) era deja activă. Obişnuinţele de consum, la fel ca obişnuinţele dintr-un mariaj, se schimbă greu. Iar ele se schimbă în primul rînd printr-o marketizare convingătoare, iar noi exact de asta nu am beneficiat. Din fericire însă, am avut destul entuziasm şi destui profesionişti. „Restaurare“, care a fost un proiect premiat, sau „Mari români“, un proiect răsunător sînt formate de televiziune realizate integral cu oameni de la TVR Cultural.

V-aţi imaginat vreodată că veţi conduce un post cultural?

Iosif Sava vorbea tot timpul despre asta, iar mie mi se părea un lux nepermis. Prin 1998 vorbea cu asiduitate despre două lucruri: un post de radio cultural şi unul de televiziune. Eu credeam că un post de radio ar putea exista, dar despre o televiziune spuneam că n-o să aibă public şi, mai ales, n-o să aibă resurse. Învăţasem ce era acela un deviz şi mă gîndeam cît poate să coste un asemenea lux şi cine ar putea să investească într-o televiziune care să producă numai cultură.

Însă pînă la urmă Iosif Sava a avut dreptate. Am continuat să cred în acest proiect şi dintr-un soi de datorie profundă faţă de imaginea şi de convingerile lui. Cînd am început să înţeleg resorturile care nu sînt deloc ideatice, mi-am dat seama că un post cultural e o maşinărie care, bine accesată, poate să funcţioneze

Un exotism de suprafaţă

Sînteţi deja de 10 ani lector universitar doctor la catedra de presă a Facultăţii de Ştiinţele Comunicării. Este ceea ce v-aţi dorit, ca profesor?

Există o rutină şi sînt sigură că orice profesionist de televiziune o ştie. În 10-15 ani de presă, orice profesionist este conştient că există şi această capcană, iar eu cred că mă salvez de ea învăţînd de la studenţi. Mă duc tot timpul la ei ca şi cum i-aş întîlni prima oară.

Aveam de ales prin a mă detaşa şi a fi un soi de monitor prudent, ca să nu zic acru, care nu interacţionează, doar pune note, şi modalitatea de a participa la viaţa lor. E un profit personal extraordinar. Cineva m-a întrebat cum am putut să fiu atît de proaspătă, scriind despre un cuplu de îndrăgostiţi în Istoria romanţată a unui safari, dacă eu nu m-am îndrăgostit recent. Nu e o poveste personală cea din carte, dar în acelaşi timp m-am simţit foarte aproape de nervul unei poveşti de dragoste actuale, prin studenţii mei. Le datorez această prospeţime pe care o învăţ de la ei.

Cînd mai aveţi timp de scris?

Noaptea. Pentru că sînt insomniacă, nu simt că m-aş sacrifica. Fiind o fiinţă de interior, e normal ca nopţile să fie pentru mine terenuri active în care pot să stau cu computerul în faţă şi să încerc să gîndesc prin el.

Dacă aţi fi invitata unei emisiuni la TVR Cultural, la ce întrebări v-aţi aştepta legate de Istoria romanţată a unui safari?


Deja m-am detaşat de carte pentru că lucrez asiduu la ceea ce mi-am propus în urmă cu doi ani şi care era de fapt bagajul secret, cu care eu credeam că o să dau lovitura. Din fericire, această nouă carte, pe jumătate scrisă tot într-o manieră exotică, a convins editura, ea e deja contractată, sper să fie un alt loz cîştigător, după Istoria romanţată a unui safari. Cred că acest exotism de suprafaţă poate fi o „reţetă“ care se va personaliza. Important este să nu se manierizeze. Sub emailul ei pun totdeauna nişte etaje subterane (pentru cine poate să le citească), dar cîtă vreme acest acroşeu poleit funcţionează şi îl agaţă pe cititor, cred că e destul. Cu răbdare şi cu perseverenţă poate voi găsi şi cititorul ideal în stare să vadă şi substratul. De pildă, Istoria… a avut cronici care au sesizat dincolo de partea „comercială“ pe care eu nu mi-am programat-o, dar m-am bucurat că am găsit-o. Am fost sedusă atît de natural de exotismul real al unei lumi, încît am avut în primul rînd grija ca el să transpară aşa cum era.

Foarte multă vreme mi s-a părut indecent să fii managerul unui canal cultural, care îţi focaliza – dacă erai cinstit cu tine însuţi – toate resursele şi, în acelaşi timp să cochetezi cu ideea de a fi prozator, poet sau altceva. Nouă ani de „tăcere“ se explică în primul rînd prin această opţiune, sută la sută deliberată, pentru care nu-mi pare rău, deşi a fost un mare risc. La un moment dat, mi-am dat seama că numai eu, în mintea mea, mă mai credeam prozatoare şi mă temeam că nu o să regăsesc drumul.

a consemnat Adina POPESCU